OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Cei de o vîrstă cu mine îşi amintesc, probabil, de stupoarea pe care am trăit-o atunci cînd s-a înfiinţat echipa de fotbal a Scorniceştiului şi a început să urce în clasament: era evident, pentru toată lumea, că învestitura simbolică a preşedintelui se revărsa asupra economiei de funcţionare a echipei, „îndrăzneala“ de a învinge Scorniceştiul pe teren reprezentînd defularea incapacităţii de a-l înfrunta pe dictator în cîmpul minat al politicii. Prin urmare, nimic din ce se scanda sau afişa atunci pe stadioane nu era interpretat ca pe un act de ingenuitate. Regizori din umbră manipulau bannerele şi scandările ritmate, pentru a sugera Centrului dorinţe pe care Marginea nu avea curaj să le solicite pe cale directă. În perioada de după Revoluţie, instrumentalizarea politică a fotbalului a dobîndit dimensiuni la care cei de dinainte n-aveau curaj să viseze. Cînd spui Ceahlăul Piatra-Neamţ, te gîndeşti la Gheorghe Ştefan, zis „Pinalti“, mare magnat al locului. Cu Becali, lucrurile sînt cum se poate mai clare: pornind de la Steaua, la care este contestat acum, el şi-a construit un partid şi o platformă de reprezentare personală, pe care nu avea cum să le obţină dacă n-ar fi fost stadionul, „scena“ pe care latifundiarul din Pipera s-a făcut cunoscut înainte de a deveni, prin voinţa prostimii cinice interesate de circ, parlamentar european.

 

Relativ recent, contestarea de la Steaua a lui Gigi Becali a atins cote maxime de aversiune, patronului cerîndu-i-se, prin bannere afişate la vedere, moartea, mutarea în Cimitirul Ghencea şi lucruri similare, toate funeste. În spaţiul public românesc de după Revoluţie, este pentru prima oară cînd moartea apare direct ca revendicare populară. În general, românii sînt mai răbdurii şi formulează uri mai umane, situate într-un perimetru căldicel al relativismului ambiguu. Nici crima nu este, la noi, un instrument al reglajului politic, semn că radicalismul nu prea joacă, aici, un rol semnificativ. Cînd pedeapsa cu moartea a fost introdusă mai demult în proiectul legilor care ne guvernează, articolul a căzut imediat, cu tandreţe: iubitori de viaţă, indiferent cît de ticăloşită ar fi ea, românilor nu le plac soluţiile extreme, ci doar relativismul, în perimetrul căruia totul se poate negocia, inclusiv culpa morală sau crima. Pentru prima oară, însă, după Revoluţie, dorinţa de moarte apare explicit formulată în spaţiul nostru public, chiar dacă ea se manifestă într-o zonă marginală a cîmpului politic, pe un stadion. După legile psihoistoriei, emergenţa unui asemenea fenomen este de o gravitate extremă, fiindcă ea indică o criză sacrificială, societatea căreia nu i se oferă o victimă întorcîndu-se, în acest caz, împotriva ei însăşi, într-o fervoare sinucigaşă, autodistructivă.

 

Emil Boc a fost victima unei asemenea crize sacrificiale, tot pentru prima oară în spaţiul nostru public întîmplîndu-se şi un alt fenomen inedit, şi anume acela că „aleşii neamului“ – cei care l-au dat jos pe Boc – au votat în acord cu expectanţa socială. Insistenţa ulterioară pe nominalizarea ca premier a lui Klaus Johannis reprezintă exploatarea politică a acestei surprinzătoare osmoze; şi tot pentru prima oară de la investirea sa în funcţia de şef al statului, Traian Băsescu se află într-un dezacord tactic cu poporul care l-a ales şi al cărui reprezentant se crede că este. Aici e pasul subţire care se poate face de la paternalism la dictatură, translaţie pe care Băsescu o sugerează la tot pasul prin ameninţarea de a dizolva parlamentul. Într-un vid de putere, cîştigă cel care e capabil de un act de forţă, oricît de absurd şi de iraţional ar fi el. Băsescu mizează pe o asemenea demonstraţie de putere, într-o fază de impact public personal estompat, în care el are de partea sa, în mod paradoxal, chiar avantajele pe care i le conferă relaxarea specifică a unor momente postsacrificiale. Tot legile psihoistoriei spun că apogeul sacrificial consumă subit energia psihică a unei colectivităţi, repetarea actului neproducîndu-se niciodată imediat, ci doar după o lungă perioadă de acumulare a unor pulsiuni negative. În acest context, s-ar putea ca mazilirea lui Emil Boc să fie chiar trambulina de pe care să fie reales Traian Băsescu, cu condiţia ca el să realizeze o subtilă conversie de imagine, prin schimbarea registrului de forţă cu unul de compasiune. Rămînînd de unul singur, aşa cum este acum, Băsescu are toate premisele autovictimizării, într-un moment al psihologiei colective în care oamenii sînt mai degrabă de partea celui care are capul sub satîr decît a aceluia care mînuieşte toporul.

 

Urmează să vedem dacă tactica va funcţiona sau nu: depinde de consilieri, nu de preşedinte. Emil Boc s-a apucat voiniceşte de misia de premier, pe care a abordat-o cu entuziasmul specific şi păgubos al utecistului crescut la şcoala egalităţii socialiste. Numai că egalitatea în faţa legii nu înseamnă cîtuşi de puţin o egalizare a meritelor, aşa cum sugerează noua Lege a salarizării unitare, care va crea multe drame sociale în România, Emil Boc urmînd să mai încaseze un potenţial de ură peste cîteva luni, la care acum nici nu se gîndeşte. Egalitarismul a fost mitul ipocrit al societăţii socialiste, a cărei dramă a fost – vorba lui Orwell – că unii deveneau mai egali decît ceilalţi. În conştiinţa multora – şi-n primul rînd a intelectualităţii –, Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat şi o desprindere de o societate a nivelării, pentru a se deschide calea către una meritocratică, asemănătoare multor sisteme pe care le găsim în Occident, unde competenţele speciale sînt răsplătite cu sporuri, diferenţierea meritocratică devenind, în acest context, un stimulent al progresului social. O societate egalitară te trage în jos, aplatizînd competenţele şi favorizînd apatia profesională, pe cînd una meritocratică, dimpotrivă, te mobilizează şi te stimulează. Suprimînd sporul doctoral şi alte beneficii similare, Emil Boc a reiterat idealul revolut al statului egalitar, trimiţîndu-ne în urmă cu cel puţin două decenii. Dintre toţi premierii pe care i-a avut România după 1989, se poate spune că el a făcut cel mai mult rău ţării, frînîndu-i dezvoltarea pe cîţiva ani de acum înainte, prin nivelarea competenţelor şi descurajarea perfecţionării sociale. Din păcate, răul e făcut şi va avea consecinţe grave, umbra scurtă a lui Boc rămînînd pregnantă în cîmpul social chiar şi după ce el va înceta să mai fie prim-ministru.