Într-o lume în care
conflictele se succed ameţitor, chiar şi cele mai şocante
evenimente media cad în uitare. Însă unele dintre ele
rămîn întipărite undeva în memorie şi sînt
oricînd gata să iasă la iveală. Îmi aduc aminte clar
ce făceam în acea zi de toamnă, deşi au trecut opt ani de
atunci: tergiversam studiul pentru un examen la care aveam restanţă,
zapînd printre diverse programe, pînă cînd ceva
mi-a atras atenţia. O reporteră panicată transmitea din faţa unor
turnuri a căror siluetă îmi era extrem de familiară, deşi
nu le văzusem niciodată în realitate. Unul din ele era
obturat de un nor gros de fum – o imagine, de asemenea, foarte
familiară. Prima mea reacţie a fost să mă întreb de cînd
a început CNN-ul să difuzeze filme de acţiune. În
cîteva minute, după ce am urmărit live intrarea avionului în
cel de-al doilea turn, începeam să percep faptul că urmăresc
cu adevărat o emisiune de ştiri, şi nu un block-buster. Ştiri
despre dezastre şi morţi tragice ne invadează zilnic retina,
lăsîndu-ne impasibili, dar această imagine avea ceva
magnetizant, care, prin profundul ei caracter simbolic, îţi
transmitea un sentiment de emoţie şi de groază, dar şi o vagă
plăcere. O mare putere, pînă atunci aparent intangibilă,
devenise brusc vulnerabilă. Ca să-l parafrazez pe Jean Baudrillard:
era un moment pe care îl visase şi îl dorise în
mod subconştient tot restul lumii, în sfîrşit
superputerea plătea pentru hybris-ul comis.
Clişeism şi patetism
S-a vorbit mult despre acest
„spectacol“ straniu, dar mai ales despre senzaţia de déjà-vu
creată de prăbuşirea celor două turnuri. Coşmarul recurent al
americanilor, reprezentat repetitiv în atît de
familiarele disaster movies, devenise din senin realitate. Pentru un
eveniment atît de vizual însă, este surprinzător că,
pînă acum, el a fost reprezentat prea puţin şi prost prin
intermediul cinematografiei. Dacă războiul din Vietnam a devenit o
sursă de inspiraţie inepuizabilă pentru scenariştii de la
Hollywood, atacul de la World Trade Center a dat naştere, pînă
în prezent, doar cîtorva filme, două sau trei, care
excelează prin clişeism şi patetism eroico-patriotic, evitînd
marile întrebări şi orice urmă de autocritică.
Incapacitatea cinematografiei de a trece dincolo de clişeul
propagandistic al pompierului-erou şi al familiei stoic îndurerate
a lăsat toată munca pe seama literaturii, care nu a întîrziat
prea mult să răspundă.
Martin Amis a vrut să se lase de scris
Supranumită „Ziua în care
totul s-a schimbat“, 11 septembrie a beneficiat de multă atenţie
din partea scriitorilor şi, în special, a prozatorilor.
Romancierul britanic Martin Amis declara după eveniment că îi
vine greu să se mai ocupe de personaje imaginare şi că i-a trecut
prin minte să renunţe la scris. Alţi critici s-au grăbit să
declare moartă ironia postmodernă. Dar ce s-a schimbat cu adevărat,
literar vorbind, după „Ziua în care totul s-a schimbat“?
Chiar s-a aşezat cu adevărat piatra de mormînt peste
postmodernism? Şi cu ce a fost acesta înlocuit? Multe voci,
printre care Noam Chomsky, Baudrillard sau Slavoj ˇZiˇzek, păreau
să-şi fi păstrat sîngele rece în timpul fervorii
patriotice care a cuprins SUA în 2001 şi au demitizat această
idee de „ruptură“ (şi anume că 11 septembrie ar fi fost un
moment fără precedent, care va schimba definitiv şi irevocabil
lumea), pe care o vedeau drept periculoasă, evidenţiind
continuitatea istorică şi evenimentele care au condus la acest
moment, precum şi modul în care genul acesta de percepţie
simplistă poate fi manipulat. Chiar dacă tendinţa iniţială de a
vedea evenimentul drept o „ruptură“ şi-a pierdut din
intensitate odată cu trecerea timpului şi cu preluarea acestei idei
de către propaganda guvernamentală în vederea războiului din
Irak, rămîne cert faptul că 11 septembrie le-a servit drept
sursă de inspiraţie romancierilor americani, şi nu numai, creînd
ceea ce aproape că poate fi numit un gen: romanul despre 11
septembrie.
„The 9/11 novel“
„The 9/11 novel“ este un termen tot
mai des vehiculat de către presa americană de specialitate şi, nu
în ultimul rînd, un tertip de marketing. „Romanul 9/11“
vinde bine şi editurile au ştiut să exploateze acest lucru,
etichetînd astfel aproape orice carte care menţionează,
oricît de vag, atacul. Se vorbeşte chiar despre o „lume
post-11 septembrie“, iar nu demult am citit un articol despre o
piesă pusă în scenă la New York, a cărei temă
autodeclarată este statutul unei familii musulmane în
societatea americană de după 11 septembrie. Este, probabil, încă
prea devreme pentru a şti dacă, odată cu atacul, societatea
americană a ajuns la o răscruce, pentru că, aşa cum spunea Slavoj
ˇZiˇzek, trăim încă într-o perioadă de sedimentare a
semnificaţiei acestui moment istoric, iar literatura joacă un rol
important în acest proces. Anual apar filme şi romane care
prezintă noi faţete ale Holocaustului, din perspectiva unei noi
generaţii, aşa cum la noi un val nou de regizori şi-a transpus
recent perspectiva asupra epocii comuniste sau a Revoluţiei din ’89.
Această primă recoltă de romane dedicate momentului de instaurare
a unei noi perioade, denumite aproape oximoronic „perioada
războiului împotriva terorismului“, este demnă de toată
atenţia, deoarece ea reflectă starea şi confuzia unei naţiuni şi,
în genere, a unei întregi lumi, odată cu ieşirea la
lumină a primului mare conflict global de după terminarea
Războiului Rece şi infirmarea teoriilor naiv optimiste care
prevedeau „sfîrşitul istoriei“.
Viaţa după traumă
Dintre toate romanele etichetate ca
„9/11 novel“, doar cîteva îşi merită cu adevărat
această titulatură. Don DeLillo a fost printre primii autori care
au luat atitudine în presă, imediat după eveniment, cu un
articol care este şi azi adesea citat şi în care îşi
expune părerea despre rolul literaturii după 11 septembrie, un fel
de ars poetica a epocii „războiului împotriva terorii“. El
scria că, în prezent, marea naraţiune a lumii aparţine
teroriştilor, iar rolul autorului este acela de a oferi un fel de
„contra-naraţiune“ la violenta naraţiune creată prin
intermediul actului terorist, adică poveşti şi instantanee aparent
mărunte din viaţa oamenilor obişnuiţi, confruntaţi cu evenimente
neobişnuite, mici momente reale sau inventate care relevă
rezistenţa umanităţii în faţa dezastrului (cupluri care au
sărit ţinîndu-se de mînă din World Trade Center sau
poveştile celor care, deşi nu au fost prezenţi acolo în
timpul atacului, susţin că ar fi fost). Cartea preconizată de
acest articol, Falling Man, s-a lăsat însă destul de mult
aşteptată, apărînd abia în 2008. Celor obişnuiţi cu
cronicile lui vaste dedicate unor epoci istorice, precum Underworld,
romanul lui DeLillo despre 11 septembrie li se va părea surprinzător
de intimist şi de mic în dimensiuni şi ambiţii. Povestea are
în centru membrii unei familii destrămate, pe care evenimentul
îi readuce împreună, şi e o cronică elegantă şi
profundă a modului în care aceştia învaţă din nou să
trăiască în urma unei experienţe traumatizante. Timpul
naraţiunii este măsurat în orele, zilele, lunile şi apoi
anii de după eveniment şi evidenţiază într-un mod foarte
discret treptata cădere în uitare a momentului care marcase
viaţa personajelor. Prin intermediul „omului care cade“, un
personaj episodic, un fel de performance artist care reiterează
faimoasele fotografii cu victimele care au sărit din World Trade
Center înaintea prăbuşirii, făcînd sărituri spontane
cu coarda de pe diverse clădiri centrale, la ore de vîrf, în
New York-ul post-9/11, DeLillo face şi un comentariu legat de
incapacitatea artei de a transcende simpla imitare a evenimentului.
Într-o mare măsură, aceasta este şi principala problemă a
romanului: rămîne cumva la suprafaţa lucrurilor, la un nivel
mai mult descriptiv, deşi oferă suficientă profunzime psihologică.
Poate cel mai cunoscut roman despre 11
septembrie, tradus în română şi apărut acum ceva vreme
la Humanitas, în colecţia „Raftul Denisei“, este Extrem de
tare şi incredibil de aproape de Jonathan Safran Foer, publicat
pentru prima oară în 2005. Foer îşi făcuse deja un
nume de copil teribil cu romanul său de debut Totul este iluminat,
iar criticii şi cititorii, deopotrivă, aşteptau cu interes cea
de-a doua carte a lui. Provenind dintr-o şcoală nouă de autori,
care combină în mod surprinzător tehnicile narative complexe,
tipic postmoderniste, cu un suflu emoţional de neconceput la vechii
„lupi de stepă“, modernişti sau postmodernişti, şi acordînd
un rol important legăturilor de familie (ce pare a fi o moştenire
lăsată de literatura americană etnică a anilor ’70, ’80),
Foer este hulit şi aclamat în egală măsură. Criticii i-au
reproşat folosirea prea multor trucuri din pălăria prozei
experimentale (inserturi de fotografii, documente, realism magic),
dar şi scriitura din perspectiva unui copil, toate acestea fiind
menite, zic ei, să ascundă lipsa de substanţă. Totuşi, mulţi
dintre cititori au fost cuceriţi, romanul devenind un bestseller.
Este surprinzătoare alegerea făcută de un scriitor de etnie
evreiască de a folosi perspectiva unor personaje de origine germană,
printre care cîţiva supravieţuitori ai bombardamentului de la
Dresda. Acest fapt spune foarte mult despre centrul de interes al lui
Foer, care evită aproape complet orice comentariu de natură
politică sau istorică şi abia dacă menţionează numele
teroriştilor. Cu un umanism idealist, Foer se concentrează doar
asupra perspectivei victimelor nevinovate (indiferent de
naţionalitate), a oamenilor obişnuiţi prinşi în vîltoarea
istoriei şi a modului în care ei se luptă să îşi
păstreze umanitatea în faţa inumanului.
Tot despre traumă şi viaţa de după
ea, dar dintr-o perspectivă autoficţională, a scris şi Art
Spiegelman în In the Shadow of No Towers, un roman grafic sau,
mai degrabă, o colecţie de benzi desenate culte, dacă se poate
spune aşa, care au fost iniţial publicate în foileton în
ziarul german Die Zeit, şi apoi adunate într-o singură carte.
Spiegelman s-a mai ocupat de subiecte istorice delicate, scrise
printr-o prismă personală, în Maus, romanul grafic despre
expe-rienţa părinţilor săi, supravieţuitori ai Holocaustului,
care i-a adus faima mondială şi un Premiu Pulitzer. Newyorkez
get-beget, autorul a trăit pe viu experienţa atacului de la World
Trade Center şi a redat prin intermediul benzilor desenate momentele
de groază prin care a trecut alături de familia sa, paranoia care
i-a cuprins imediat după eveniment şi, mai ales, dezamăgirea pe
care au simţit-o în legătură cu deciziile politice ale
Administraţiei Bush. În comparatie cu Maus, cartea sa „post-
11 septembrie“ duce lipsă în mod vizibil de unitate şi nu
mai are coerenţa narativă şi emoţională a experienţei povestite
a părinţilor lui. Un moment traumatic trăit direct e mult mai greu
de redat într-un mod estetizat, faţă de experienţa trăită
indirect, prin intermediul părinţilor, şi explorată cu
distanţarea oferită de statutul de a doua generaţie
post-Holocaust. Ca şi Spiegelman, Foer şi DeLillo sînt
cunoscuţi drept autori „ancoraţi“ în istoria mai mult sau
mai puţin recentă a ţării sau a familiei lor, aşa că nu a fost
de mirare că ei au abordat destul de repede tema dureroasă şi încă
„proaspătă“ a atacului.
Ironia a murit, trăiască satira!
În toiul excesului de patriotism
care a cuprins America în 2001 (mi-a rămas întipărită
în minte fotografia unei uşi de magazin pe care era lipit
următorul mesaj: „Nu mai avem steaguri“) şi în ceea ce
mereu cinicul Philip Roth a numit o isterie naţională, au fost
mulţi autori care şi-au păstrat morga. Şi, deşi mulţi credeau
că ironia e o specie pe cale de dispariţie, satira muşcătoare
pare să fi rămas vie şi nevătămată. Unul dintre marii cinici ai
dramaturgiei americane contemporane, cu multă rîvnă tradus şi
jucat şi pe scenele din Bucureşti, Neil LaBute a dat dovadă de
mult curaj îndrăznind, în 2002, să scrie o piesă care
se petrece în ziua cu pricina şi în care nu apar nici un
pompier curajos şi nici o soţie îndurerată. Dimpotrivă,
(anti)eroii sînt un cuplu de amanţi, cărora adulterul le-a
salvat pielea: cei doi chiuleau de la biroul situat în World
Trade Center, pentru un scurt intermezzo sexual, tocmai în
timpul atacului. Personajul masculin vede în această
coincidenţă un moment prielnic pentru a-şi lăsa familia să
creadă că e mort şi pentru a începe o viaţă nouă. Piesa
The Mercy Seat sau Ziua de apoi (în traducere românească),
care a fost jucată la Teatrul Act sezonul trecut, nu aduce vreo
schimbare radicală în viziunea întunecată a lui LaBute
asupra naturii umane, singurul lucru nou este resortul acţiunii
folosit de dramaturg.
Tot un ochi cinic are şi autoarea
cosmopolită Claire Messud, mai puţin cunoscută în România,
a cărei carte Copiii împăratului a fost publicată şi la
noi, relativ recent, de Editura Tri-tonic (din păcate, într-o
traducere slabă). Deşi are o viziune cu un ton mai puţin întunecat
decît LaBute, Messud prezintă cu un realism omniscient
necruţător, demn de secolul al XIX-lea, viaţa frivolă a cîtorva
newyorkezi în lunile premergătoare atacului. Aparent fără să
îi judece, cu o obiectivitate studiată, Messud prezintă
minorul bîlci al deşertăciunilor care e viaţa personajelor
sale, majoritatea jurnalişti celebri sau aspiranţi, care visează
să facă lucruri mari, dar ajung să trăiască în umbra
faimei, deja dobîndite, a părinţilor sau a partenerilor lor
de viaţă. Realizarea cea mai mare a cărţii stă în
surprinderea stării de dinaintea atentatului, superficialitatea
ştirilor şi uşurinţa cu care oricine se declară liberal. Lumea
fad condimentată de mici aventuri secrete în afara căsătoriei
sau planuri măreţe de a crea un nou mod de a face jurnalism e dată
peste cap de atentatul de la World Trade Center, care lasă
personajele dezgolite de aparenţe, ca pe faimosul împărat din
poveste. Ca o intervenţie de tip deus ex machina, 11 septembrie
aduce un deznodămînt necesar diverselor destine care, altfel,
şi-ar fi continuat existenţa mediocră fără nici un hop.
Terorist bun, terorist rău
Fie că a fost un moment de cotitură
sau nu, 11 septembrie reprezintă cu siguranţă intrarea
spectaculoasă în scenă a noului mare conflict mondial şi a
unui nou „inamic“. Orice persoană cu tenul mai închis la
culoare şi cu barbă devenea brusc ţinta atenţiei în
aeroporturi, iar publicul larg s-a arătat brusc interesat să îşi
cunoască aşa-zisul duşman. Peste noapte, Coranul a ajuns
bestseller în SUA şi vechii tovarăşi comunişti diabolici
din filmele cu James Bond, apărute în timpul Războiului Rece,
au fost înlocuiţi cu fraţii terorişti musulmani. Scriitorii
nu au întîrziat nici ei să prezinte publicului personaje
inspirate de teroriştii de la World Trade Center. Exemplul cel mai
la îndemînă e cel al lui Martin Amis, care, la puţin
timp după eveniment, a publicat nuvela destul de controversată The
Last Days of Muhammad Atta: o cronică cusută cu aţă albă a
ultimei zile din viaţa deja faimosului terorist. Obiectivitatea, de
obicei conferită de naraţiunea la persoana a treia, este
inexistentă în cazul lui Amis, a cărui scriitură, ca să
parafrazez un blogger, pare să spună la fiecare pas mai degrabă ce
crede un scriitor britanic că ar fi în mintea unui terorist
musulman, decît ce e cu adevărat în mintea acestuia.
Probabil, greşeala principală a lui Amis este scoaterea din context
a personajului care e prezentat în ultima zi a misiunii sale,
cînd funcţiona ca o maşinărie umană de ucis. În
comparaţie cu portretele de terorişti din filmul palestinian
Paradisul acum sau din romanul Zăpada de Orhan Pamuk, cel creat de
Amis este incredibil de simplist şi de unidimensional.
Pînă şi marele cronicar al
clasei de mijloc americane John Updike a simţit nevoia să-i ofere
rolul principal în romanul Teroristul unui tînăr
fundamentalist născut şi crescut în America, dar cu un tată
de origine egipteană. O alegere aparent destul de îndrăzneaţă
pentru un autor care, pînă atunci, se concentrase aproape
exclusiv asupra unei anumite pături din societatea americană. Însă,
la o privire mai atentă, nici acest roman nu face excepţie de la
regulă. Updike nu pare să fi fost interesat să creeze un personaj
credibil; ce a ieşit e mai degrabă unul idealist şi idealizat, un
fel de idiot dostoievskian, folosit ca termen de comparaţie menit să
evidenţieze superficialitatea vieţii clasei de mijloc. De fapt,
personajele secundare, americanii obişnuiţi, sînt mult mai
bine şi mai realist conturate decît personajul central.
Poate cel mai complex personaj terorist
e cel creat de DeLillo, într-un capitol destul de sumar, scris
de această dată nu din perspectiva lui Muhammad Atta, ci a lui Ziad
Jarrah, teroristul căruia presa i-a creat o imagine mai umană
datorită unei scrisori de adio adresate iubitei lui, care se
presupune că ar fi fost scrisă înaintea atacului. Teroristul
lui DeLillo îi zîmbeşte casierei dintr-un supermarket şi
e dispreţuit de tovarăşii săi de arme fiindcă are o iubită.
Spre deosebire de Muhammad Atta al lui Amis, personajul lui DeLillo
are o urmă de îndoială, care îl face mai uman, dar
puterea complotului şi a camaraderiei depăşeşte aceste mici
puseuri ale conştiinţei. Un alt personaj din acelaşi roman îi
compară pe jihadişti cu teroriştii germani din anii ’70, membri
ai grupării „Baader Meinhof“, dar crede că ei sînt mai
greu de înţeles decît aceştia din urmă, care erau
„de-ai noştri“, albi şi necredincioşi. Şi poate tocmai de
aceea elementul lipsă din toate aceste reprezentări, inclusiv din
aceea puţin mai nuanţată oferită de DeLillo, este religia – mai
precis, rolul acesteia în motivarea acţiunilor săvîrşite
de personaje.
O tragedie transnaţională
Eveniment global, transmis în
direct peste tot în lume, 11 septembrie şi repercusi-unile
acestei zile depăşesc graniţele Statelor Unite. Nu doar autorii
americani au simţit nevoia să includă acest moment în lumea
lor ficţională, ci şi romancieri precum francezul Frederic
Beigbeder, britanicii Amis şi Ian McEwan şi autorul de limbă
engleză, dar de origine pakistaneză, Mohsin Hamid. În romanul
Windows on the World al lui Beigbeder, la fel ca şi în Sîmbătă
al lui McEwan (ambele traduse în română), se simt
permanent, undeva în substrat, teama şi întrebarea „dacă
se întîmpla la noi?“, iar viziunea lor nu diferă prea
mult de aceea a autorilor americani, cu excepţia posibilităţii mai
mari de distanţare faţă de eveniment. Ca şi în cazul multor
autori americani, Beigbeder foloseşte acest moment tragic ca pe un
fundal mai credibil şi mai puternic pentru vechile lui obsesii
autoficţionale. Cititorul îl poate oricînd suspecta de
oportunism, dar Beigbeder nu pierde ocazia să-l dezarmeze
asumîndu-şi singur această vină la nivelul metaficţional al
romanului.
O perspectivă diferită şi
bine-venită, a unui personaj aflat între două culturi, cea
pakistaneză şi cea americană, e oferită de Mohsin Hamid în
Fundamentalist fără voie, un roman nominalizat la Premiul Booker şi
care a apărut de curînd la Editura Paralela 45. Un tînăr
de origine pakistaneză, care şi-a terminat studiile la o
universitate americană de elită, e în plin avînt în
încercarea lui de a-şi împlini visul american, cînd
atacul terorist îi dezvăluie cît de fragil e, de fapt,
statutul său în societatea de împrumut în care
trăieşte şi îl face să îşi reevalueze valorile şi
ţelurile. Hamid redă foarte credibil paranoia care a cuprins SUA în
acea perioadă şi discriminarea la care a devenit brusc posibil să
fie supus un american originar dintr-o ţară musulmană, oricît
de bine asimilat în sistem ar fi fost. Chiar dacă personajul
nu e nici pe departe un adevărat terorist sau un fundamentalist,
perspectiva oferită de Hamid este una dintre puţinele care vin din
cealaltă parte a acestui conflict greu de pus în şabloane.
Realismul se întoarce
După o scurtă trecere în
revistă, literatura nu pare să se fi schimbat prea drastic în
urma acestui prim atac semnificativ suferit de americani pe
teritoriul propriu, dacă nu punem la socoteală Războiul de
independenţă şi Pearl Harbor. Poate că este încă prea
devreme pentru a da astfel de sentinţe sau poate că selecţia de
mai sus a unor opere despre 11 septembrie nu este neapărat şi cea
mai revelatoare alegere. O schimbare mai spectaculoasă pare să vină
din partea unor autori ca Paul Auster, care nu a scris încă un
roman dedicat exclusiv evenimentului de la 11 septembrie, ci doar
unul a cărui acţiune se petrece în umbra lui. Surpriza e că,
în ultima sa carte, Man in the Dark, Auster renunţă parţial
la stilul postmodernist, absurdist, care l-a făcut faimos, şi aduce
un elogiu realismului. Spre deosebire de majoritatea romanelor sale,
care se petrec într-o realitate inventată, guvernată de legi
proprii şi absurde, în ultima sa lucrare, acţiunea are loc
preponderent în America zilelor noastre, bîntuită de
atrocităţile războiului din Irak. Faptul că un veteran al
postmodernismului coboară din turnul lui de fildeş şi face
referire la probleme contemporane poate fi un semn: nu neapărat că
postmodernismul a murit, ci mai ales că realismul se întoarce.
O altă caracteristică a romanului de
după 11 septembrie e importanţa crescîndă acordată
relaţiilor de familie. Ca şi întoarcerea la realism, accentul
pus pe familie e un semn al nevoii de redescoperire a anumitor
valori. Unul dintre romanele care au primit eticheta „9/11“ de
curînd e Netherland de Joseph O’Neill, în curs de
apariţie la Editura Leda, carte care a primit Premiul PEN/Faulkner
în 2009. O familie pare să se destrame în urma şocului
suferit după căderea turnurilor, fiind nevoită să-şi părăsească
locuinţa aflată în zona afectată şi să se mute într-un
hotel. O’Neill aduce un elogiu New York-ului multicultural şi
personajelor colorate care îl populează, dar firul narativ
principal este povestea membrilor unei familii care trec printr-o
perioadă grea numai pentru a învăţa, în final, cît
de mult au nevoie unul de celălalt. Deşi cartea a fost ridicată în
slăvi de presa americană şi socotită a fi cel mai bun roman
„post-9/11“, O’Neill e departe de a spune ceva nou sau
surprinzător despre viaţa în acest context istoric.
Într-adevăr, surprinzător pentru mine e faptul că poveştile
de familie au succes într-o cultură dominată tradiţional de
individualism şi de figura eroului singuratic. E totuşi devreme
pentru a da verdicte, dar anumite schimbări se simt în aer şi
evoluţia acestei teme merită, cu siguranţă, urmărită.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters