OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Criza spiritului american este, desigur fara voia profesorului Allan Bloom, o excelenta exemplificare a modului cum un ginditor isi poate compromite astazi, printr-o argumentatie subreda si prin exemple neinspirat alese, pledoaria pentru valorile culturii inalte. Ceea ce arata, o data in plus, ca nu doar mult-incriminatul spirit al lumii (post)moderne ar fi in criza, ci si spiritul lumii vechi, atasat traditiei, aflat acum in dificultatea de a cauta un discurs autolegitimator. De altfel, daca cel dintii cistiga teren, cumpara suflete, face prozeliti, asta se intimpla (si) pentru ca cel de-al doilea isi defineste din ce in ce mai vag continuturile, obiectivele, e din ce in ce mai indecis cu privire la ce ar avea sa-i spuna si sa-i propuna omului contemporan. „inchiderea“ – inchistarea, incremenirea – pe care o invoca Bloom inseamna in egala masura nepasarea omului (post)modern, „recent“, fata de traditia umanista si nepasarea acesteia din urma fata de problemele omului zilelor noastre. Prin definitie si prin rolul sau de a forma constiinte si de a fortifica suflete, cultura umanista il priveste in fata – sau cel putin asa presupunem – pe omul concret, pe cel care respira aerul unei anumite epoci; lui i se adreseaza, nu unei entitati abstracte, ramase neschimbate din antichitate pina acum.

E cert: nu locuim in polisuri grecesti sau in cetati medievale, stim ca Pamintul nu se afla in centrul universului, nu scriem pe foi de pergament, sintem sceptici in privinta mitului omului bun de la natura, am vazut prea bine unde duc utopiile si ce se poate cladi pe fundamentul notiunilor „tari“ si al unei logici absolutiste.
Traditia culturala s-ar cuveni sa fie un depozit de materie vie, in miscare, la care sa ne raportam critic in permanenta, nu un osuar. Notiunea de „traditie“ si notiunea de „mutatie a valorilor“ nu se exclud! Allan Bloom incearca sa ne convinga ca increderea in progres ar fi legata de ignorarea sau chiar dispretuirea trecutului si a traditiei. Dar memoria neorientata spre viitor, oricit de nebulos ar fi acesta (si chiar este!), nu e decit un depozit de materiale perisabile. Si mai e ceva: nici memoria individului, nici memoria unei comunitati, a unei natiuni ori a umanitatii insesi nu ofera doar lectia unor conduite exemplare ori a descoperirii unor adevaruri incontestabile. Traditia este susceptibila de revizuiri si de transformari; a nu accepta acest lucru echivaleaza cu a o livra de bunavoie neantului. Nasterea crestinismului a asezat peste spiritul antic o piatra tombala; ridicind-o, epoca Renasterii nu a inviat mortul, ci doar a dezgropat niste relicve, integrindu-le unei noi viziuni.

- Criza americana
nu este de data recenta
O carte, o idee, un sistem de gindire pot trai mii de ani, dar nu pot supravietui in eternitate. E o lege de existenta; modestia noastra de fiinte muritoare s-ar cuveni sa ne indemne sa tinem seama de ea. Ceea ce ramine e ideea de Carte, ideea de Idee s.a.m.d. De aceea poate ar fi mai adecvat sa definim cultura sub specia dinamicului, despartindu-ne de prejudecata unui canon imuabil si acceptind ca, desi lent, insesizabil altfel decit la rascruci, in momente de criza, suma de valori culturale (accentuez cuvintul valoare!) la care umanitatea se raporteaza se modifica prin asimilarea unora noi si moartea, disparitia organica a altora.
Criza denuntata de cartea lui Allan Bloom are la origine insasi criza de fond a Lumii Vechi care a culminat cu utopiile Secolului Luminilor si cu Revolutia Franceza. Lumea Noua s-a nascut chiar din impasul culturii si civilizatiei europene, ca un raspuns si ca o alternativa. Teoriilor utopice americanii le-au opus actiunea. Arbitrariului ierarhic, egalitarismul. Culturii, o exuberanta civilizatie tehnologica. Au raspuns exceselor Lumii Vechi cu propriile lor excese. Anularea oricarui tip de ierarhie a dus la confuzia valorilor; cultul inchinat actiunii, tehnicii, socializarii extravertite s-a produs in dauna resurselor interioritatii si s-a aliat cu ignorarea valorilor spiritului. Criza americana nu este de data recenta, cum credea Allan Bloom acum douazeci de ani. Ea acuza simptomele unei boli de mult cronicizate, transmise pe cale genetica, in bagajele emigrantilor si ale expulzatilor de pe vechiul continent. „Boala“ culturii americane se infatiseaza ca o forma noua a vechii boli mostenite de la cultura europeana.

Apoi, intre mentalitatea pragmatica, democratica si utilitarista descrisa cu atita acuitate de catre Alexis de Tocqueville in clasica Despre democratie in America si mentalitatea Americii contemporane, incriminata de Bloom, distanta nu se dovedeste deloc mare. Utopia iluminista nu a putut fi realizata pe Vechiul Continent, ci peste ocean, dupa principiile noii constitutii, ale eticii protestante si ale egalitatii religioase in fata legii oamenilor. in Lumea Noua, cultura inalta a Europei este o recenta traditie de import, realizata dupa ce urmele resentimentului fata de Civilizatia-Mama au inceput sa se stearga sau, mai precis, dupa ce au fost exilate in subconstientul colectiv... Si nu idealul umanist invocat de Bloom a fost cel care in perioada Razboiului Rece i-a fascinat pe tinerii de dincolo de Cortina de Fier, ci tot stralucitorul vis american. Segregarea intre departamentele universitare si stimularea cvasiexclusiva a invatamintului stiintific, cu imediata utilitate practica, economica, in defavoarea umanioarelor indica un faliment al celor din urma, mai precis al capacitatii lor de a dialoga eficient cu lumea de azi.

Pozitiv si utilitarist prin traditie, spiritul american se razvrateste impotriva exclusivismului si a absolutismului care rabufnesc uneori din vechea traditie umanista europeana. Numai ca, avertizeaza Allan Bloom, odata cu apa murdara a fost aruncat si copilul din copaie. Momentul de ruptura l-au reprezentat miscarile sociale si revendicative ale tinerilor hippies din anii ’60, protestele feministelor si ale studentilor de culoare. Nici ele insa, nici teoriile anarhiste, nici psihanaliza „eliberatoare“ a lui Herbert Marcuse, nici recitirea in cheie stingista a antiumanismului si a vitalismului antirationalist si anticrestin din filozofia lui Nietzsche – despre care Bloom formuleaza judecati patrunzatoare –, nici relativismul filozofic si deconstructia nu au generat decaderea invatamintului si a culturii umaniste. Ca si mai ’68 la Paris, ele au provenit si dintr-o inadecvare structurala a acestora din urma. Ceea ce profesorul american pare sa nu inteleaga decit superficial este mutatia sociala profunda care a favorizat aparitia si proliferarea respectivelor teorii. Si, de asemenea, inadecvarea universitatii „traditionale“ la aceasta noua realitate. Nu putem credita diabolizarea muzicii rock, considerata responsabila de hedonismul si anarhia morala a tineretului sau persiflarea sarcastica a feminismului acuzat de subminarea valorilor familiei, de disparitia nobletei morale si eticii datoriei.

- Stereotipuri conservatoare, unilaterale
Mult prea des Allan Bloom se foloseste, in descrierea universitatii americane din anii ’80, de stereotipuri conservatoare, unilaterale. Si, probabil de dragul persuasiunii, mult prea des tinde sa bagatelizeze ceea ce se cistiga atunci cind ceva se pierde. Shakespeare, Rousseau sau oricare alt mare autor nu ar avea nimic de pierdut de pe urma unei lecturi feministe sau politice, printre multe alte feluri de lectura. Este adevarat ca, de prea multe ori, imperativul „deschiderii“, principiu aflat astazi la baza invatamintului de peste Ocean, a generat inchidere sau, in orice caz, o indiferenta amabila conformista fata de alte culturi si, pina la urma, fata de trecut. E adevarat ca mintile studentilor americani (ca si ale multora dintre cei romani) sint la intrarea in facultate tabula rasa, ca traditia si, in genere, tot ce a existat inainte de venirea lor pe lume este considerat de ei ca fiind depasit, plictisitor si inutil. Dar tot atit de adevarat este ca la distanta de valorile traditiei ii tine nu doar ignoranta, ci si celulele moarte sau atavismele culturii umaniste, prejudecatile care o arata incremenita in proiect. Bunaoara prejudecata lipsei de vocatie culturala a femeii. A predica in continuare vechea morala a datoriei in virtutea careia preocuparea femeii pentru autodezvoltare este, cum zice Bloom, „un dusman al comunitatii“ inseamna a indeparta si a priva de entuziasm o parte considerabila (mai mult decit o jumatate) a publicului studentesc, a carui dificultate in a consona cu teoriile politice ale lui Aristotel sau cu recomandarile pedagogice ale lui Rousseau este de inteles. Poate duc prea departe speculatia, dar nu e lipsit de semnificatie faptul ca aceasta criza a spiritului american invocata de Bloom devine tot mai evidenta dupa anii ’60, cind procentul studentelor incepe sa creasca tot mai mult, mai cu seama in facultatile umaniste...

Citind Criza spiritului american am incercat eu insami un sentiment de scindare interioara, oscilind intre adeziunea spontana fata de pledoaria autorului pentru valorile culturale inalte si inaderenta, tot atit de spontana, la conservatorismul sau reductiv in ordine sociala. Tot efortul impresionant al lui Bloom de a interoga istoria gindirii filozofice si politice prin apelul la Socrate, Platon, Aristotel, Locke, Rousseau si Nietzsche ramine ineficient, intrucit determinarile modernitatii sint mult mai complexe. Din nefericire, profesorul american nu e in masura sa propuna solutii concrete valabile pentru a salva ceea ce e de salvat.