OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Costache OLAREANU
Frica
Editura Paralela 45, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj, 2002, Colectia „Scoala de la Tirgoviste“ (coordonator: George Craciun), 146 p., f.p.

Costache OLAREANU
Cum poti sa fii persan
Publicistica, editia a II-a,
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2002,
231 p., f.p.


Recent au fost reeditate doua dintre volumele lui Costache Olareanu: Frica (la Paralela 45) si Cum poti sa fii persan (la Cartea Romaneasca). Trebuie sa remarcam faptul ca cele doua titluri delimiteaza, cronologic, intreaga opera a scriitorului tirgovistean. Frica este, de fapt, o editie revizuita a romanului de debut (Confesiuni paralele), in timp ce Cum poti sa fii persan se constituie intr-un fel de „concert de adio“, inchizind intre copertile sale ultimele articole ale acestui autor, aparute la rubrica Fereastra din Adevarul literar si artistic intre 1998 si 1999.

Ce ar putea sa apropie doua carti, in aparenta, atit de deosebite? Confesiunile paralele reprezinta un experiment literar care anticipeaza, prin cei doi poli, formal si tematic (tehnica marturisirii, care structureaza tematica autobiografica), „fuga“ prozatorilor tirgovisteni catre jurnalele de mai tirziu. Cartea este „filonul“ unor romane ulterioare ale lui Costache Olareanu (Fictiune si infanterie, Avionul de hirtie), dar si al jurnalului Ucenic la clasici, care va relua o parte din temele si intimplarile prezente aici. Surprinzator, insa, influenta acestui roman se regaseste si peste ani, in multe din articolele publicate tirziu, dupa revolutie, in diverse reviste literare romanesti. Cele doua volume ar trebui citite in ordine inversa, pentru a incerca sa surprindem citeva „anaglife diacronice“1. Acestea apar datorita suprapunerii a doua imagini ale aceluiasi autor – sau, mai bine zis, datorita manifestarii aceleiasi instante auctoriale, in opera, in doua segmente temporale diferite.

La o prima vedere, Cum poti sa fii persan nu e altceva decit un urias si ametitor slalom printre obstacolele perioadei romanesti de tranzitie, fie ele de natura culturala, politica, socio-economica. Scandalul de la Aeroportul Otopeni sau marsul minerilor spre Bucuresti din 1998 flancheaza analiza unei carti a lui Sorin Alexandrescu; similar, capul lui Marius Tuca poate oricind sa rasara dintre Jurnalul lui Mihail Sebastian si Gindirea captiva a lui Czeslaw Milosz, iar mustata domnului Radu Vasile va avea serios de suferit de pe urma conflictului tacit dintre Blaga si Topirceanu. Cititorul are de descurcat firele tesaturii luxuriante care defineste un imens colaj, un „desen din covor“ in care coexista cultura inalta si divertismentul audio-vizual, postmodernismul si antichitatea greaca, filozofia de cea mai buna calitate si „discutiile de gang“. Liantul tuturor acestor elemente este pasiunea pentru „referinta livresca rara si bine distilata“, mostenita – dupa cum declara insusi Costache Olareanu – de la G. Calinescu. Acesta este, de altfel, portretizat in carte, alaturi de alte personalitati, interbelice si contemporane (L. Blaga, G. Topirceanu, M. Ralea, A. Buzura, Radu Petrescu, Alexandru George etc.). G. Calinescu este „un sublim saltimbanc“, L. Blaga este tifnos si morocanos, M. Ralea – protectorul autorului in anii de studentie – vadeste „semnele cele mai clare ale adevaratei nobleti“. Cind posibilitatea cunoasterii nemijlocite a scriitorului (sau a scriitoarei) lipseste, C. Olareanu se multumeste sa contureze un profil bazat doar pe lectura operei. Este cazul Monicai Lovinescu, careia ii apreciaza „claritatea si percutanta observatiilor“, „siguranta gustului“, „puritatea ochiului cercetator“. O tinara si (ramasa) anonima poeta, surprinsa fugar intr-o emisiune a postului Tele 7 abc impresioneaza prin „sinceritatea si naturaletea absolut dezarmante“, dar si prin „tristetea atit de adinca, incit la suprafata aparea oarecum ca derizorie“. Cu un sarcasm bine dozat este conturat portretul unui potentat al fostului regim, devenit intre timp afacerist si „reprezentant al imaginii Romaniei in America“. Pe intreg parcursul ascensiunii spre momentul de climax, in care dispretul nu mai poate fi disimulat, in coltul buzelor flutura un zimbet amar: „Poate ca asa se explica de ce, peste ani si peste ocean [...], a putut sa obtina succesele scontate, sa reprezinte tara cu atita aplomb, si sa fie un atit de cintat, de eficace si de puturos megarahat“.

Costache Olareanu nu se teme de parti pris-uri, nici cind comenteaza viata politica (isi declara dezamagira fata de guvernarea taranista, si in acelasi timp isi exprima neincrederea in abilitatile opozitiei, pe atunci, social-democrate), nici cind „da note“ colegilor sai de breasla. Autorii (morti de sute de ani sau inca in viata) se impart in „simpatici“ si „antipatici“, pe baza unor inefabile criterii subiective. Un literat care ar dori sa fie „critic literar, si impartial, pe deasupra“ ar trebui sa posede „o enorma cantitate de nesimtire“. Printre „nesuferiti“ se numara Émile Zola si Romain Rolland, dar si Jacques Derrida: „nu pot sa spun de ce as prefera sa tai lemne o zi intreaga ori sa sap un sant lung, decit sa-l citesc pe faimosul Jacques Derrida“. Un alt „paria“ este si Ion Caraion, caruia nu-i poate ierta trecutul proletcultist.
„Recenziile“ lui Costache Olareanu sint mai degraba niste colorate si capricioase eseuri, in care autorul trece de la situatia politica la literatura, pentru a-si aminti, in continuare, un amanunt pitoresc din copilarie. Imaginatia se misca libera printre subiecte, se lasa purtata de fluxul memoriei si de „toanele“ de moment.

Autorul, mefistofelic, cind se inchipuie moralist si educator, ca Rousseau, cind pune la bataie toata „artileria grea“ a tertipurilor si a „pacalelilor“ cu care ne-au obisnuit membrii Scolii de la Tirgoviste. Cititorul naiv cade – daca nu e familiarizat cu Bibliografia generala a lui Mircea Horia Simionescu („cel mai tirgvistean dintre tirgovisteni“) sau cu romanele din „perioada de aur“ ale lui Costache Olareanu (insusi scriitorul o declara!) – in aceste plase, pentru ca apoi tot autorul sa-i intinda, impaciuitor, o mina. „Autorecenzia“ antologiei aparute la Editura Minerva (Vedere din balcon) este un veritabil fragment de literatura, pierdut printre tablete si eseuri. Cele mai multe fictiuni sint „inexacte istoriceste“ si „nefolositoare cititorului“, caruia, dezorientat, „ii vine sa arunce cu cartea cit colo“. Scriitorul lor este „inactual si infatuat, predispus reveriilor si gratuitatilor de tot felul“, iar cartea (adica opera) este „oarecare, slaba pe indelungi portiuni“. Ne intilnim, iarasi, cu problema fortarii imaginarului in niste sabloane rigide si pragmatice, iar critica unor asemenea „demersuri aberante“ o constituie literatura insasi.
Lista titlurilor discutate (Sorin Alexandrescu, Paradoxul roman, Max Scheller, Omul resentimentului, Milosz Czeslaw, Gindirea captiva, Radu Petrescu, Catalogul miscarilor mele zilnice, Ioana Parvulescu, Alfabetul doamnelor s.a.) pledeaza pentru un sistem de lectura care nu este tributar „criticii de intimpinare“, ci mai degraba unor necesitati interioare, astfel incit romancierul-eseist poate sa-si fixeze singur propria libertate de miscare.

Gustul, rafinat prin vizitarea unor literaturi valoroase, da de foarte putine ori gres, dovada si titlurile enumerate. Lumea literara e structurata, pentru Costache Olareanu, pe tiparul unei retele de prietenii, in care functioneaza legaturi secrete intre opera si autor, intre valoarea artistica a uneia si valoarea morala si profesionala a celuilalt. Cei mai dragi prieteni (Radu Petrescu, M.H. Simionescu, Alexandru George) se bucura de cele mai calde evocari. Desigur, acesta nu este decit un mod simbolic de a vedea lumea, construit pe ideea centrala a cartii, aceea de alteritate. Raportarea la celalalt poate avea drept coordonate fie caldura si iubirea, fie, la cealalta extrema, neintelegerea si ura. Eseul care imprumuta titlul volumului (Cum poti sa fii persan) contine citeva comentarii la celebrul studiu al polonezului Czeslaw Milosz, Gindirea captiva. Acesta urmareste diferentele dintre mentalitatea locuitorilor Gulagului comunist si cea a occidentalului, in general. Intelectualii est-europeni au, in plus, „o suplete pe care occidentalul se chinuieste in zadar s-o aiba s…t, elastica si acomodata ca un sarpe“. Libertatea poate deveni o povara, deoarece „pentru majoritatea oamenilor, nevoia de a trai intr-o continua incordare si vigilenta este o tortura, dar pentru multi ea este si o placere masochista“. Intr-atit de mare placerea, incit ea devine singurul mobil al creatiei. In felul acesta incearca sa explice Costache Olareanu, intr-un alt loc, „pensionarea“ prematura a autorilor mai vechi, prolifici inainte de revolutie, dar intrati acum in pana de subiecte.

Problema esentiala a acestor eseuri este aceea a identitatii in raport cu alteritatea, in primul rind a noastra, ca natie, in opozitie cu „ceilalti“, occidentalii, apoi a guvernantilor, opusi „dizidentilor“ actuali si celor din trecut, a fostei securitati, opuse majoritatii oprimate, a prietenilor din trecut, in opozitie cu cei „de astazi“, si, nu in ultimul rind, a autorului insusi, care se raporteaza la toate eurile sale, in diacronie, prin prisma, singura posibila, a literaturii. „A fi persan“ (expresia provine din scrisorile lui Montesquieu) inseamna, in fond, a accepta ca poate sa existe ceva diferit, ca natiune, ca perceptie, ca individualitate. Atitudinea este una liberala, de deschidere spre Occident si spre alteritatea culturala a acestuia, insa devine intransigenta cind este vorba de „vechii potentati“. „Problematica sociala“ este mult mai pronuntata ca in, de pilda, Confesiunile paralele, fiind totusi vorba de niste eseuri cu caracter predominant social. Asa se explica si schimbarea titlului acestui prim roman.

Frica ilustreaza mult mai bine sentimentul dominant al cartii, si frustrarile care apar drept consecinta a paranoiei demascarii „originilor nesanatoase“ ale autorului. Schimbarea titlului muta accentul romanului din planul teoriei literare in cel al sociologiei. Confesiunile paralele atrageau atentia asupra experimentului de ordin tehnic, care jongla, de pilda, cu ideea de „biografie in autobiografie“ sau cu relatiile dintre povestea originala si toate mutatiile ei datorate imixtiunii fanteziei. Schimbarea accentului construieste insa „anaglifele diacronice“. Privite din unghiul teoreticianului, intimplarile narate nu pot fi decit simple pretexte, pure plasmuiri, care servesc ca material experimentelor narative.

Privite din unghiul sociologului, si mai ales prin prisma celor mai recente eseuri, care istorisesc, cu adaos de amanunte, intimplari ale romanului, aceste povesti capata, deodata, veridicitate. Unul din colegii de dormitor ai tinarului Olareanu il denunta, intr-o sedinta a UTM, pentru ca citeste literatura pornografica. In prima versiune, cea din 1978, era vorba de „un Platon in foarte exacta editie Belles Lettres“. Intr-un eseu din 1999, Costache Olareanu declara ca delatorul vazuse de fapt niste editii Racine, Corneille, Rousseau. Mai departe, denuntatorul, care era doar un „coleg de dormitor“ in Confesiunile paralele, primeste acum un nume, un portret si o identitate. „Colegul“ devine un degenerat aflat sub obladuirea partidului, care-si jefuia colegii de mincarea primita in pachete de acasa. Intors cu un nume rusesc din URSS – Sasa – si multumita lozincilor staliniste pe care le peroreaza, face o „stralucita“ cariera universitara. Sub noua lumina aruncata de libertate si o data cu disparitia fricii, iese la iveala cealalta fotografie din componenta anaglifei, completata cu informatia absenta, insa modificata de distanta temporala, peste ani. Inlocuirea autorilor volumelor „incriminatoare“ poate fi pusa, fara indoiala, pe seama unui accident al memoriei. La fel de legitima este insa si ipoteza ca cele doua versiuni nu sint altceva decit „mutatii“ ale unei povesti originale, care s-a pierdut.

Punctul-cheie al romanului Confesiuni paralele il reprezinta momentul cind seful de cadre – inchizitor, ascultator, cititor – isi paraseste pasivitatea si „devine viu“: „facea, in acest fel, primul lui act de prezenta in fata mea, devenea real si receptiv, un foarte concret si simpatic interlocutor“. Cel care incercase sa supuna fictiunea sabloanelor fixe si rigide ale „dosarelor“ – deci ale biografiei factuale, depersonalizate – accepta, in sfirsit, posibilitatea multiplicarii si a transgresarii tiparului, in plan fictional. In plus, se activeaza, in text, al treilea nivel suprastructural: acela al exegezei, care isi abandoneaza, la rindul ei, pasivitatea. Din perspectiva cealalta (cea sociologica) avem de a face cu un efect similar celui pe care-l comenta Costache Olareanu in eseul despre Gindirea captiva: „…esecul dezvaluie eroarea dialecticii artificiale, care a fost invinsa de realitate“. Tinarul procedeaza la fel ca sotul gelos care, pentru a se razbuna pe amantul nevestei, il copleseste timp de opt zile cu un interogatoriu in care il bombardeaza cu intrebari stupide. Dupa atitea si atitea „confesiuni paralele“, inchizitorul cedeaza. „Ego“ accepta prezenta lui „alter“ si ii recunoaste legitimitatea. Intransigenta va fi, de aici incolo, inlocuita prin toleranta. Centrul de greutate al romanului Frica nu mai e situat insa in acest punct, acelasi sentiment se pastreaza pina la sfirsitul cartii, este o stare de spirit generala, a unei intregi populatii care traieste sub teroarea „inamicului impersonal“. Ruptura reala si intoarcerea maselor impotriva ideologiei comuniste se va petrece mult mai tirziu, si ea va putea fi consemnata de scriitorul tirgovistean abia in eseurile de dupa 1989. Fiecare intimplare, in toate versiunile ei, reprezinta cite un „centru de greutate“, insa masele tuturor acestor corpusculi, in absenta fortei unificatoare, nu se vor putea apropia.

Romanul Confesiuni paralele isi pastreaza, fara indoiala, importanta pe care-o are in contextul mai larg al istoriei grupului literar intitulat Scoala de la Tirgoviste. Interesant este modul in care surplusul de informatii oferite de autorul insusi (printre care si modificarea titlului), inadmisibil la vremea primei editii, arunca o lumina noua asupra intregii structuri, deschizind calea unor noi demersuri hermeneutice. Despre Scoala de la Tirgoviste cu siguranta nu „s-a scris totul“. Numarul extrem de mic de lucrari stiintifice publicate pe aceasta tema o dovedeste cu prisosinta. Calea exegezelor este deschisa.
_______

1. Termenul de „anaglifa diacronica“ (la care l-am putea adauga pe cel, ceva mai recent, de „stereograma“) apartine domnului Stefan Cazimir, fiind citat, intr-una din tabletele din volumul mentionat, de Costache Olareanu (p. 67). Ambii autori il intrebuinteaza pentru a desemna anumite situatii anecdotice, cind semnificatia unui eveniment („versiunea oficiala“, „consacrata“) este total rasturnata de o relatare mai tirzie, dintr-o alta sursa.