Ce se poate îmbunătăţi în învăţămîntul românesc?

Autor: Adrian NIŢĂ | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Promulgată recent de preşedintele Băsescu, Legea educaţiei naţionale se doreşte a fi o lege reformistă, adică o lege care să pună bazele unui învăţămînt performant în România. Faptul că învăţămîntul nu este aşa sau că, mai mult, este la pămînt, o recunoaşte chiar această formulă, des uzitată de factorii politici şi nu numai. Este un paradox de care multă lume nu este conştientă, în condiţiile în care se face trimitere la olimpici sau la alte realizări. În schimb, se uită că în România mileniului al treilea există şcoli fără canalizare, apă sau căldură, şcoli fără profesori sau titulari în învăţămîntul superior care nu numai că nu au doctoratul, dar nu ştiu să scrie o recenzie. A devenit, în fine, clar pentru toată lumea că nu se poate face învăţămînt de calitate europeană fără reguli europene, fără profesori la standarde europene sau fără finanţare adecvată.

Deşi legea se cere a fi completată cu numeroase norme de aplicare (peste 50), ne propunem să parcurgem forma actuală a legii pentru o discuţie cît mai rece cu privire la cîteva aspecte fierbinţi. Este clar că, prin multe dintre prevederile ei, legea a încercat să scuture mentalităţile învechite, să-i scoată din amorţire pe unii, să-i depolitizeze pe alţii sau, pur şi simplu, să genereze o serie de schimbări care să conducă la îmbunătăţirea calităţii învăţămîntului românesc. Consider că accentul pus pe calitate este partea cea mai meritorie a acestei legi, dincolo de toate minusurile sau contradicţiile pe care le mai are în forma actuală.

Împotriva memorizării

Necesitatea îmbunătăţirii calităţii învăţămîntului face ca la toate nivelurile, pentru toate programele de studii, atît pentru învăţămîntul preuniversitar, cît şi pentru cel superior, să fie propuse măsuri de substanţă care să conducă, în timp, la creşterea calitativă a învăţămîntului. De exemplu, la nivel preuniversitar, se preconizează o reformare a programei curiculare, astfel încît învăţămîntul să nu se mai bazeze pe memorarea unor informaţii, adesea rupte de realitate, ci pe formarea de competenţe. Practic, întregul proces de învăţămînt converge, prin toate măsurile care se cer a fi luate, spre formarea, respectiv, dobîndirea de competenţe. Aşa se face că, la toate evaluările (de la sfîrşitul claselor a II-a, a IV-a, a VI-a şi a IX-a), se vor testa competenţele, iar nu informaţiile deţinute de elevi. La fel, examenul de bacalaureat va consta din mai multe probe, unele desfăşurate pe parcursul anului şcolar, de testare a competenţelor lingvistice de comunicare orală, a competenţelor lingvistice la două limbi de circulaţie internaţională, a competenţelor digitale şi a competenţelor formate pe durata învăţămîntului liceal. Cazul învăţării pe de rost a zeci de comentarii literare, ce-i punea într-o lumină proastă chiar pe profesorii care predau şi cereau aşa ceva de la elevi, se speră să fie pentru totdeauna apus.

Consiliul de administraţie

Măsura introducerii consiliului de administraţie, atît în sistemul preuniversitar, cît şi la nivelul fiecărei universităţi, urmăreşte gestionarea mai responsabilă a fondurilor şi creşterea răspunderii cadrelor pentru munca educativă depusă. În sistemul preuniversitar, consiliul de administraţie al şcolii este format din cadre didactice, reprezentanţi ai părinţilor, reprezentanţi ai primarului şi reprezentanţi ai consiliului local. Deşi profesorii se află în minoritate, abuzurile vor putea fi stopate, în condiţiile în care nici una din celelalte părţi nu deţine majoritatea. Pe de altă parte, prezenţa reprezentanţilor comunităţii locale nu înseamnă vreo pretinsă politizare (cum mai susţin unii lideri sindicali ce nu au citit legea), în condiţiile în care aceştia nu au majoritatea în consiliu. Probabil că un exemplu este mai grăitor – un consiliu de administraţie care are 9 membri se compune din: 4 cadre didactice (din care unul este directorul şi altul este directorul adjunct), un reprezentant al părinţilor, 2 reprezentanţi ai primarului şi 2 reprezentanţi ai consiliului local. Colaborarea eficientă dintre director şi consiliul de administraţie va putea face ca şcoala să fie mai bine administrată, comunitatea locală să fie mai prezentă în rezolvarea problemelor şcolii, iar, pe de altă parte, munca educativă a cadrelor să fie mai responsabilă.

Oarecum asemănător, la nivelul fiecărei universităţi se introduce consiliul de administraţie, dar, spre deosebire de şcoli, aici nu mai apar reprezentanţi ai părinţilor şi nici ai comunităţii locale, ci ai studenţilor. De regulă, structura consiliului de administraţie este următoarea: rector, prorectori, decani, directorul general administrativ şi un reprezentant al studenţilor (probabil că e prea puţin, dar acum e tîrziu pentru lamentări. Important e ca acest student, ales de studenţi prin vot, să aibă curajul să-şi susţină opiniile).

Chiar şi măsura depolitizării învăţămîntului, ce i-a nemulţumit pe cei care se simţeau cu musca pe căciulă, poate fi socotită tot la capitolul de îmbunătăţire a calităţii învăţămîntului. Deşi vizează anumite persoane (Andrei Marga, Ecaterina Andronescu etc.), măsura este salutară şi pentru viitor, în condiţiile în care interzice ocuparea pentru mai mult de 8 ani a funcţiei de rector (deci, nu mai mult de două mandate), interzice ocuparea funcţiei de rector simultan cu ocuparea unor poziţii de demnitate publică sau cu ocuparea de funcţii de conducere pe linie de partid. De asemenea, la împlinirea vîrstei de pensionare, se interzice ocuparea oricărei funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare sau confesionale (adică rector, prorector, decan, prodecan, director de departament). Să notăm, totuşi, o contradicţie sub acest aspect, în condiţiile în care prevederile art. 289, al. 2, citat de noi mai sus, intră în conflict cu prevederile art. 215, al. 1, în care măsura interzicerii este completată cu următoarea sintagmă: „cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a prezentei legi“. Din acest text ar rezulta că o persoană aflată la începutul mandatului la 64 de ani, să zicem, poate să rămînă la catedră şi în funcţie pentru cel puţin încă patru ani, deci pînă la 68 de ani. Trebuie să recunoaştem că este o situaţie nu numai ilegală, dar şi extrem de aberantă.

Dincolo de aceste măsuri, probabil că la nivelul învăţămîntului superior cele mai profunde schimbări se vor dovedi organizarea pe departamente şi măsura clasificării universităţilor. Vechea structură bazată pe catedră ca unitate funcţională va fi înlocuită cu departamentul, ce devine unitatea funcţională care asigură producerea, transmiterea şi valorificarea cunoaşterii în unul sau mai multe domenii de specialitate. Desigur, normele metodologice elaborate de Minister vor trebui să specifice concret procedurile şi, mai ales, care este diferenţa în raport cu actuala organizare pe catedre. Dacă ne gîndim la sintagma „domeniu“ din lege, probabil că legiuitorul a vrut să încurajeze o grupare naturală a specializărilor. De exemplu, filozofia cu istoria, ambele făcînd parte din domeniul ştiinţelor umaniste, sau geografia cu biologia, ca ştiinţe ale naturii. Probleme vor apărea la acele facultăţi care au specializări multe, dar din domenii diferite. Rămîne de văzut dacă măsura va produce schimbări reale sau va fi făcută de formă (prin schimbarea denumirii). Totul depinde de normele metodologice elaborate de Minister.

Evaluarea universităţilor

Promovarea calităţii în învăţămîntul superior este reglementată într-un capitol separat tocmai pentru a se sublinia importanţa acestui aspect. Astfel, se introduce măsura evaluării universităţii, dar nu numai pentru acreditare sau autorizare, ci şi, sau mai ales, pentru clasificarea universităţilor şi pentru ierarhizarea programelor de studii. Prima evaluare de după intrarea legii în vigoare se va face de către o comisie internaţională de evaluare, cu competenţe în domeniul ierarhizării şi clasificării, iar următoarele se vor face de către organismul naţional abilitat (ARACIS) în colaborare cu alte instituţii. În urma evaluării, universităţile se vor clasifica în una dintre următoarele forme: universităţi centrate pe educaţie, universităţi de educaţie şi cercetare, universităţi de cercetare avansată şi educaţie.

Evaluarea programelor de studiu se va face periodic, atît la nivel naţional, cît şi la nivelul fiecărei universităţi. Odată cu intrarea în vigoare a legii, fiecare universitate are obligaţia de a-şi evalua periodic programele şi departamentele pentru a le ierarhiza pe cinci niveluri de performanţă. Urmarea este evidentă: acele programe sau acele departamente care sînt neperformante sau care nu respectă criteriile de calitate pot fi desfiinţate sau reorganizate, dar fără ca studenţii să fie prejudiciaţi. Legiuitorul nu spune nimic despre prejudicierea profesorilor, dar probabil că viitoarele norme metodologice nu vor scăpa din vedere tocmai acest aspect.

Ce este interesant legat de ierarhizare şi clasificare este că se vor sprijini financiar cu fonduri suplimentare acele structuri care sînt performante. Legea încurajează faptul ca universităţile care-şi propun educaţia ca misiune să se centreze pe studii de licenţă, cele care fac educaţie şi cercetare să se centreze pe licenţă şi masterat, iar cele care fac cercetare avansată şi educaţie să poată elabora nu numai diplome de licenţă şi de masterat, dar şi de doctor (după cum aflăm din art. 193, al. 10, despre finanţarea programelor de studii din fondurile publice). Şi, pentru că a venit vorba de finanţare, că notăm că legea prevede obligativitatea alocării de la buget şi de la bugetele autorităţilor locale a minimum 6 la sută din PIB pentru educaţie şi a 1 la sută pentru cercetare (desigur, pentru anul 2012). Un optimist ar putea crede că, de anul viitor, învăţămîntul românesc va deveni brusc atractiv pentru profesori, respectiv foarte plăcut pentru elevi şi studenţi. Este o impresie care se poate dovedi înşelătoare, în condiţiile în care legea prevede foarte multe situaţii ce consumă fonduri, de la reduceri de transport la asigurarea cazării, prevede înfiinţarea de structuri şi instituţii etc. Chiar şi numai dacă se citeşte capitolul despre învăţămîntul în limba minorităţilor naţionale (art. 45-47), se realizează ce cheltuieli imense se cer a fi făcute: decontarea transportului sau chiar asigurarea cazării şi mesei în mod gratuit pentru elevii din alte localităţi (art. 45, al. 7), asigurarea de materiale didactice (art. 45, al. 12), costul per elev se calculează după un coeficient mărit (art. 45, al. 17) etc. Cum nu putem aprecia dacă prevederile secţiunii dedicate învăţămîntului pentru persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sînt bune sau rele, corecte sau incorecte, ne mulţumim să observăm că ar fi ideal dacă şi românii din Serbia sau din alte locuri ale lumii s-ar bucura de aceleaşi drepturi.

Tot legat de finanţare, o măsură foarte bună este că finanţarea de bază este multianuală, asigurîndu-se pe toată durata unui ciclu de studii (art. 223, al. 5). Dacă interpretarea mea e corectă, vechea măsură după care finanţarea se făcea pe student, în funcţie de numărul de studenţi efectiv înscrişi la cursuri în anul I, trebuie abandonată, căci aducea mari prejudicii calităţii învăţămîntului. Profesorii erau pur şi simplu obligaţi să treacă studenţii slabi de teama diminuării numărului de studenţi care vor termina facultatea.

Este evident de ce nou introdusa măsură a clasificării universităţilor şi a ierarhizării programelor de studii va produce schimbări radicale în învăţămîntul superior. Dincolo de orgolii, măsura vizează orientarea definitivă a universităţilor spre calitate. Numai cine va face o bună educaţie şi va avea rezultate în cercetarea ştiinţifică va putea ocupa o poziţie înaltă în clasamentul universităţilor. Acest lucru va fi posibil şi prin selectarea atentă a cadrelor didactice, prin stimularea cercetării ştiinţifice, prin alocarea de fonduri pentru organizarea de manifestări ştiinţifice, pentru deplasări la congrese, pentru editarea de reviste sau pentru sprijinirea publicării în reviste ISI etc.

Metodologia

Este evident că o universitate de vîrf, care va dori să facă cercetare avansată şi educaţie, va urmări să-i atragă pe cei mai buni specialişti din ţară. Probabil că, în timp, se va produce şi la noi acea emulaţie şi competiţie, corectă şi deschisă, între instituţii în privinţa ocupării posturilor didactice şi simultan o mîndrie a fiecărui profesor de a fi într-o universitate cît mai bine cotată. De asemenea, ar fi corect ca, peste cîţiva ani, clasificarea să conducă la deosebiri substanţiale în ceea ce priveşte salarizarea profesorilor din universităţile de top.

În încheiere, să observăm că o problemă complicată cu privire la clasificare vizează tocmai elaborarea metodologiei de evaluare. Probabil că ministerul va ţine cont de practica europeană în domeniu, aşa că noi ne vom mulţimi să notăm cîteva măsuri elementare pe baza cărora să se facă evaluarea: elaborarea unor criterii şi standarde bine definite, cu punctaje precise, pentru toată activitatea unei universităţi (capacitatea instituţională, eficacitatea educaţională, managementul calităţii); stabilirea unei perioade bine definite de referinţă (de exemplu, performanţele din ultimii 15 ani); universităţile înfiinţate recent să se centreze pe educaţie; stabilirea punctajului general trebuie să ţină cont de numărul cadrelor didactice (se împarte punctajul general la numărul de cadre iar media obţinută va conta ca medie în funcţie de care se face clasificarea); stabilirea de criterii şi standarde diferenţiate în funcţie de domeniu (pe considerentul că cercetarea ştiinţifică, de exemplu, se face diferit în domeniul ştiinţelor exacte faţă de cel al ştiinţelor umaniste); elaborarea de criterii şi standarde diferenţiate pentru evaluarea programelor de studii în funcţie de specializare (filozofie, litere, istorie etc.), care să permită ierarhizarea la nivel naţional a fiecărei specializări universitare etc.