OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bătrînul Werther, ultima carte a lui Ioan Flora, publicată postum în 2007 (adică la doi ani de la moartea scriitorului), a fost urmată de o relativă tăcere a criticii literare. Aceasta oarecum în discordanţă faţă de optimismul lui Gheorghe Crăciun care, în prefaţa cărţii, anunţă „surprizele“ ultimelor poeme, postulate ca veritabili vectori de relansare a interpretării şi a „canonizării“ poeziei lui Ioan Flora. Aşadar, de ce nu s-a întîmplat (încă) acest lucru şi de ce, la aproape patru ani de la moartea poetului, receptarea tinde către o indiferenţă generală?

 

Probabil că răspunsul nu ţine neapărat de pertinenţa volumului de postume, deşi poate că Bătrînul Werther îşi are „vina“ lui în faptul de a fi rămas neterminat. Cele 33 de poeme sînt pe alocuri finisate, pe alocuri expediate. Caracterul lor unitar rezidă cu precădere într-o bizară obsesie a spaţio-temporalităţii omniprezente în titlurile textelor sau, în ultimă instanţă, în primele versuri, o evidentă mise en scène a reversului simbolic – şi anume încercarea de a se sustrage, de a depăşi, de a distruge orice constrîngere de ordin temporal sau spaţial. O simplă parcurgere a titlurilor din cuprinsul volumului poate confirma predilecţia pentru definirea cît mai atentă şi mai exactă a unui cronotop oarecare, dar (aparent) palpabil. Însuşi titlul cărţii ne face să tragem cu ochiul asupra mecanismului simplu care susţine metaforic întregul grupaj de poeme: orice lucru conduce, în subsidiar, către inversul sau contrarul lui. Pentru că – nu-i aşa? – bătrînul Werther ni-l dezvăluie întotdeauna pe tînărul omonim: „Cînd bătrînul Werther se trezi din vis/ el crezu că toate simţurile sale/ sînt atît: o umbră şi nici eu că mi-s/ decît iubire albă a spaţiilor goale.// Dar bătrînul Werther s-a mai plimbat apoi/ prin păduri de umbră şi de jad/ şi ce şi-a zis von Wertherm uitîndu-se la voi:/ cînd e furtună, în suflet chiar frunze roşii cad.“ (Iubire albă a spaţiilor goale).

 

Insistenţa cu care sînt indicate şi, ulterior, reluate coordonatele temporale şi spaţiale este şi o marcă a tentativei de a stabili cît mai mult repere hiperconcrete (sau, cel puţin, presupoziţii ale ceea ce desemnăm în mod obişnuit drept real), pentru un eu care îşi pierde treptat consistenţa, asimilîndu-se din ce în ce mai clar unei umbre. Avem aici şi o prefigurare, o conştientizare a finitudinii şi a morţii ca dispariţie definitivă. Astfel, chiar fără să citim pe coperta a patra, putem intui din lectura textelor că nota comună este una a deznădejdii, a alienării şi, într-un fel, a capitulării în faţa sfîrşitului iminent: „Cu cîtă uşurinţă scriam pînă mai ieri./ De parcă şi-ar fi împlîntat cineva ghiara/ în gîtlejul rîndului aşternut pe hîrtie./ Gîndul fără oprelişti.../ Starea de perfidă trezie...// [...] Dar unde-s zăpezile de astă vară, din Ţările de Jos?/ Unde, turnul osos/ al piramidei trupului meu de cuvinte?/ Cu cîtă uşurinţă scriam pînă mai ieri/ şi te-mpresuram cu vorba ’nainte“ (Zăpezile de-astă vară). De notat şi faptul că referirile la tot ceea ce ţine de scris, de lectură, de poezie, alăturate reflecţiilor despre existenţă şi despre moarte, schiţează o sensibilă artă poetică, un impuls autotelic şi explicativ care se dovedeşte întru totul firesc.

 

În pofida tematicii unitare a textelor cuprinse în volumul Bătrînul Werther, caracterul oarecum improvizat al structurii se resimte. Poemele sînt inegale, ritmul sincopat; unele texte sînt preponderent narative, altele sînt nostalgic-rimate, altele se încropesc pe linia subţire dintre livresc-intelectual şi cotidianul cenuşiu şi plat. În mare, există o carenţă la nivelul ansamblului, dar şi în cazul unor poeme citite în individualitatea lor, o carenţă care se înscrie, bineînţeles, în apanajul versiunii postume, neterminate şi niciodată definitive. Registrele stilistice se amestecă, la fel gravul şi lejeritatea, complexitatea şi simplitatea, într-o poezie care încearcă, pe ultima sută de metri, să (se) „trăiască“.

 

În acest sens, am putea fi parţial de acord cu concluziile lui Gheorghe Crăciun din prefaţa cărţii, intitulată, într-un mod vădit subiectiv, „Prietenie şi poezie“. Da, poezia lui Ioan Flora necesită într-adevăr atenţie din partea criticii literare, dar nu (neapărat) datorită ultimului său volum de poeme. „Surprizele“ sînt, în această carte, minime. Totuşi, demersul recuperator ar putea porni da fine al capo, aşadar de la postume şi de la tematica pregnantă a dispariţiei către neoexpresionismul sau intelectualismul din cărţile sale „tari“. Pentru că atît de căutatele „mecanisme“ de producere a unei opere sînt întotdeauna foarte vizibile, cusute cu aţă albă în postume, adică, în general, în textele nu foarte „lucrate“, în poemele de-abia schiţate sau în poeziile care nu au atins încă forma „perfectă“ pentru publicare, dar care păstrează, in nuce, esenţa creaţiei unui scriitor: „Steaua Polară – acolo, la ea acasă./ Frunzişul teilor, încremenit parcă./ Deodată, din senin, nouă, unsprezece păsări albe,/ înotînd sub bolta surpată-n pămînt, spintecînd-o/ ca nişte solzi şuierători de cometă...“ (Lumină).