OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Florin Lazarescu
Trimisul nostru special
Prefatã de Paul Cernat, Editura Polirom,
Colectia „Ego-Prozã“, Iasi, 2005, 240 p.

Pentru scriitorul si pentru cititorul zilelor noastre, adevarata tema tabu nu este erosul; problema delicata si in acelasi timp miza pe care foarte putini autori decid sa o puna in joc este Dumnezeu. Aceasta cu atit mai mult cu cit deschiderile spre mistic, spre metafizic sau spre interogarea religiosului par a fi prin traditie in literatura romana doar fericite exceptii. Un spirit „sanatos“, necontaminat de intrebari nelinistitoare, privilegiaza la noi fie constructia realista ce sustine problematica lui zoon politikon, fie deconstructia parodica, lejera, fara pretentii de adincime. Intr-o literatura in care Dumnezeu si Satana sint cel mai adesea simple fantose in scenariul unei comedii bufe si in care virtualul, suprarealul, fantezia, fantasticul sint accidente, a scrie (si) despre altceva decit despre dramele imanentului echivaleaza cu un gest de curaj, cu asumarea unor riscuri.

Florin Lazarescu este unul dintre scriitorii care au inteles ca descriptia realului (social sau psihologic) nu are nici amploare, nici profunzime, nici insemnatate in absenta intuitiei misticului si a misterului. Atit Ce se stie despre ursul panda cit si Trimisul nostru special ni-l recomanda ca pe un autor nonconformist, cu priza la realul miraculos, cu interogatii care ii sint proprii, cu intuitii ce il diferentiaza de colegii de generatie. Florin Lazarescu scrie pentru ca are ceva de transmis; proza sa este marturia unor experiente autentice, in plan existential, nu doar reflexul unor experimente pur literare. Substanta celor doua romane este trairea simpla, imediata a sacrului camuflat in profanul cotidian.

Nu vom gasi aici savante dezbateri teologice, scenarii mistice grandioase, ci nelamuririle si cautarile firesti ale unor personaje – trimisii speciali ai autorului, intrupari ale obsesiilor acestuia – care vor mai inainte de toate sa inteleaga tilcul propriei biografii. Iar sensul oricarui parcurs individual nu poate fi perceput decit in relatie cu cosmicul, cu Dumnezeu, cu Creatia, cu istoria mare.
In primul sau roman, autorul porneste in cautarea unui „om simplu, intr-un oras simplu, intr-o dimineata simpla“, caruia sa-i delege calitatea de iscoditor si de interpret al semnelor scenariului cosmic. Il gaseste pe Toma, un tinar pictor sceptic si cam abulic, chinuit de epifanii onirice ale diavolului, intr-o lume secularizata, a consumului, a simulacrelor media, in care tragicul e bagatelizat, iar cautarile se desfasoara in decoruri de carton. Tema e generoasa, iar personajul are ceva halucinant.

Frate bun cu Toma este Antonie din Trimisul nostru special, cu deosebirea ca destinul acestuia din urma este mai bine inchegat narativ, intr-o poveste mai rotunda, mai putin centrifuga decit aceea din Ce se stie despre ursul panda. Atmosfera si reperele cronotopice ramin insa aceleasi, ca si formula narativa eterogena, putin obisnuita, care mixeaza ingrediente dintre cele mai felurite: imaginar suprarealist inserat in mijlocul tablourilor vivante ale cotidianului lipsit de poezie, retele de simboluri, flash-uri de reportaj TV, sugestii din lumea jocurilor de strategie pe computer, viziuni mistice, intertextualitate difuza, ironie, umor si gravitate. Diavolul si bunul Dumnezeu se ascund in pliurile unei naratiuni sofisticate, care insa ii inculca strategic cititorului impresia simplitatii. Scriitura voit nepretentioasa opteaza pentru lejeritatea colocviala. Miza cade pe complexitatea planului simbolic, pe configurarea unui imaginar miraculos, in nici un caz pe experimentul in plan formal. La Florin Lazarescu discursul nu se naste de dragul discursului, ci de dragul mesajului.

- Biografia unui om ciudat
Antonie este intr-o mai mare masura decit Toma un personaj exemplar. El intrupeaza modelul bunului salbatic ce intermediaza cunoasterea dintr-un unghi insolit a cotidianului (post)modern in care prezenta lui Dumnezeu se efaseaza. Inainte de a ajunge redactor la rubrica de stiri mondene si informatii senzationale a unui ziar de mare tiraj din Capitala, Antonie este el insusi un personaj cu o biografie senzationala. Copilaria si adolescenta si le-a trait in afara istoriei. Nu-si poate aminti decit nesfirsitele povesti istorisite, in plina viata salbatica, in munti, de tatal sau Iosif. Fost profesor de istorie, proscris al regimului comunist, acesta din urma a ales sa se retraga in afara lumii, dupa citiva ani de detentie la capatul carora se descopera absolut singur.

Il rapeste lumii si sotiei infidele pe propriul fiu, caruia ii aplica o pedagogie cvasi-rousseau-ista a libertatii de dincolo de ingradiri si de vremelnice contracte sociale. Sustragindu-l unei banale identitati lumesti, il numeste, simplu, Printul si il destineaza unei vietuiri pe tarimul mitului.
Dupa moartea lui Iosif (nume cu rezonante biblice evidente, ca si in cazul altor personaje), implinita patetic pe o linie ferata, unde acesta isi aduce fiul ca sa vada pentru intiia oara trenul, dimpreuna cu imaginea fulguranta a tumultului mundan, pe Print il ia in grija calugarul Ioan, botezindu-l Antonie. Ascetul are la rindu-i o biografie de proscris si renume de sfint. Cind fiul spiritual atinge virsta adolescentei, il trimite in lume, perfect inocent, cu lecturile-i biblice, cu credinta si cu intuitia miracolului. Momentul e semnificativ: anii de comunism s-au scurs, lumea romaneasca a intrat in era consumului si a betiei informatiei. Subtil, fara nici o nuanta tezista, se insinueaza tema mistico-politica a dublei aboliri a credintei: in comunism si in societatea consumista.

Patruns in turbionul vietii moderne, pe care o descopera ca pe un alt miracol, „trimisul special“ are misiunea de a concilia cele doua tipuri de experienta, a sacrului si a cotidianului profan, de a consemna doua feluri de drame: ale omului in relatie cu sacrul, aflat in fata mortii sau in fata inexplicabilului, a insondabilului si ale omului social, cu crizele sale identitare, cu alienarea sa de fiecare zi. Temele sint ale autorului insusi, care se priveste in oglinda lui Antonie. De dincolo de mormint, Iosif i se adreseaza imperativ fiului: „Scrii, ba? Scrii? Scrie!“ – metafora a unei transcendente pline ce se reveleaza constiintei scriitorului. Scriitura romanesca devine astfel corespondentul profan al Scripturii sfinte; scrisul, o forma de asceza; iar autorul, un pseudo-apostol in lumea secularizata.

- Lumea in puzzle
Inainte de a „povesti lumea“, personajul, in rangul minor de ziarist al evenimentelor de senzatie, isi exerseaza condeiul in articole aparent inofensive ce denunta insa absurdul microcosmosului social, cum este textul despre bastinasii din Galapagos care iau ca ostatice niste broaste testoase in semn de protest fata de o masura ecologista ce le interzice sa mai pescuiasca. Fatalitatea face ca Antonie sa rateze un eveniment presupus important, inmormintarea unui ziarist prestigios, disparut intr-un accident suspect. Insa adevarata sa misiune se arata a fi alta, aceea de trimis special intr-o alta dimensiune. Experienta unei morti clinice il poarta in tunelul oranj, unde se intilneste fata in fata cu propriile-i fantasme sau cu obsesiile balast intiparite in minte sub presiunea socialului. Intimplarea intilnirii cu oglinda subconstientului este un mic exercitiu de virtuozitate. Mai cu seama secventa unei false judecati de apoi ce se suprapune unei sedinte de psihoterapie, cu un dumnezeu improvizat, kitsch, in chip de psihoterapeut – „un batrin imbracat la patru ace“, cu „barba imensa, plete albe, revarsindu-se peste un costum Armani“. Scena, savuroasa, denunta la modul comic surogatele de credinta si falsele probleme ale omului contemporan. In universul de dincolo de tunelul oranj, loctiitorul lui Dumnezeu il indeamna pe erou: „Antonie, mergi inapoi in lume si fa o corabie!“. Arca lui Antonie, construita din cuvinte si din imagini, este chiar romanul de fata.

- Un joc ambiguu
Neliniara, naratiunea dispune evenimentele pe traiectoria unor bucle. Intimplarile, dificil de repovestit, nu curg cronologic, romanul edificindu-se pe principiul unui puzzle. Destinul personajelor se reconstituie din fragmente, din detalii ascunse ori la vedere, o aura de ambiguitate invaluie faptele, facind din asamblarea lor un exercitiu detectivistic. Reconstituirea corecta a jocului nu poate fi decit probabila, in nici un caz sigura. Anumite amanunte plutesc intr-o incertitudine stimulativa, generatoare de infinite interpretari. De pilda, cine este sfintul fara nume ale carui moaste sint depuse intr-o biserica bucuresteana si al carui deget mijlociu dispare „inexplicabil“, furat de fapt de tiganul Elvis, care face din el o amuleta protectoare pentru ca ulterior sa-l arunce unui ciine vagabond? In text exista indicii ca „sfintul“ ar putea fi Iosif, tatal eroului. Sau cum ajunge fotografia lui Antonie in Arhivele Securitatii? O vecina, Lenuta, femeie de serviciu, o gaseste aparent intimplator in timp ce face curatenie in subsolul inundat al numitelor arhive. La ce scenarii de anvergura participa, fara sa stie, eroul, astfel incit urmarirea lui de catre Securitate sa fie justificata? Sau ce zei ofenseaza modestul tigan Elvis ca sa fie rapus, grotesc si incredibil, in camera de baie, de o doza de cocaina si de puterea hipnotica a unui peste fabulos ce se incapatineaza sa nu moara?

Vocile din tunelul oranj, tiganul cu oglinda magica in care se priveste ursuletul panda de plus al unei fetite, femeia pitica, asistenta psihoterapeutului Gustavo si dublul ei din final, piticul autist caruia Antonie vrea sa-i „povesteasca lumea“ (piticii fiind aici, poate, imagini ale fiintei androgine), misiunea presupusului terorist Mohammad, scenariile cosmogonice imaginate de Antonie, sfintul ingropat in curtea unei biserici parasite, domnul care isi duce la psihanalist papagalul ultragiat de condescendenta unui prieten, biografia neverosimila a personajului central, totul se leaga in reteaua unei naratiuni care, pe masura ce inainteaza, se autointerpreteaza paranoic.
Paranoia narativa, tema inocentei salvatoare sau aceea a posibilelor cai de asceza in plin univers postmodern, obsesia mediatica sau transfigurarea realului gratie expansiunilor internautice, glisarea imperceptibila intre ludic si gravitate, cautarea insolitului in mijlocul lumii banale, tentatia misticului, reabilitarea metafizicului sint date ce apropie proza lui Florin Lazarescu de aceea a Florinei Ilis; cu observatia ca aceasta din urma este mai artista si totodata mai dispusa a-si aprofunda si a-si duce la bun sfirsit intuitiile literare.

- Complicitati primejdioase
Proza scriitorului iesean, densa, substantiala, dinamica, este – din pacate – mult prea grabita, prea neatenta la detalii si, uneori, anticalofila peste marginile iertate. E posibil ca aceste mici „pacate“ (rascumparate cu prisosinta de izbinzile pe care deja le-am numit) sa se datoreze fie necesitatii de a face unele concesii cititorului grabit si sceptic, caruia, din ratiuni pedagogice, i se livreaza odata cu miezul grav al povestii si carnatia imbietoare a anecdotei, a poantei umoristice (in conditiile in care, cum spune un personaj din carte, „Dumnezeu e o stire rasuflata“,„rar il mai poti aduce in discutie si numai pe ocolite“), fie unei usoare deformatii jurnalistice a condeiului acestui scriitor care, beneficiind si de experienta din sectorul marketingului, doreste (in mod legitim, fireste) sa-si vinda marfa unui public mai larg.

„[...] De exemplu, povestea vietii tale a fost o stire. Dar in presa n-ai timp s-o spui toata. S-ar plictisi lumea. Astazi nimeni nu mai are timp de povesti. Trebuie sa le dai bizonilor stiri...“. Aceasta secventa in care redactorul-sef al unui cotidian important il initiaza pe Antonie in secretele textului cu priza la public reprezinta o punere in abis ce explica indirect de ce in unele momente naratiunea lui Florin Lazarescu pare expediata, lapidara in exces. Autorul in cauza nu e, de altfel, singurul care isi pericliteaza – prin graba si prin concesii in directia lejeritatii si a giumbuslucurilor comice – soliditatea construtiei, mesajul ce intemeiaza naratiunea. Cam aceleasi strategii de captare a bunavointei risca sa afecteze carti afine celei de fata precum Venea din timpul diez ori Razboiul fluturilor, unde deriziunea si tonul parodic, altminteri de suprafata, tind sa ascunda miezul profund, metafizic.
Dincolo insa de toate aceste obiectii, Trimisul nostru special este cartea unui autor matur, cu un profil inconfundabil, cu un proiect narativ deja conturat a carui continuare e de asteptat nu doar cu interes, ci si cu entuziasm.