Delirul electoral a luat sfîrşit.
Purtat de Vînt spre eşec şi rătăcit, un timp, prin iluzia
răsturnării rezultatului de facto al alegerilor, Mircea Geoană a
recunoscut victoria lui Traian Băsescu. Pentru şeful PSD, adevărata
înfrîngere abia urmează. Tradiţia socialistă a
devorării liderilor este prea puternică, iar Mircea Geoană, prea
slăbit ca să o infirme. Hoitari – hoinari ca Mitrea şi Oprescu
au simţit mirosul sîngelui şi dau, deja, tîrcoale
animalului politic rănit. Apelul la unitate lansat de Geoană şi
angajamentul său reînnoit pentru o social-democraţie modernă
sînt gemetele neputinţei.
Traian Băsescu este noul preşedinte.
Va fi diferit de cel vechi? Mandatul 2009-2014 va fi al şefului de
stat sau al unuia de partid, asemenea precedentului? Au fost
eliberate din chingile electorale marile politici restante sau se va
reedita politichia contondentă? Scăpat de obsesia unei noi
candidaturi, Traian Băsescu ar avea, acum, teoretic, mai multă
libertate de mişcare. Este, oare, mai puternic? Un om dator nu îşi
mai aparţine în totalitate. Dar unul dator vîndut din
punct de vedere politic? Succesul din 2009 nu a mai fost al
personalităţii, ci al maşinăriei de partid puse în slujba
sa. Profitînd de poziţia de unic administrator, PDL a
reactivat şi mobilizat exemplar vechii sponsori, a găsit noi
finanţatori, s-a folosit de instituţii într-un mod care i-a
făcut invidioşi pe pesedişti, a şantajat, mituit, ameninţat.
Totul pentru ca Băsescu să cîştige alegerile. Rezultatul
este al partidului, iar acesta vrea să-şi recupereze investiţia.
În cinci ani de zile, rolurile în familia Băsescu –
PDL s-au inversat.
Totuşi, preşedintele mai are un as în
mînecă: alegerile legislative din 2012. Chiar dacă vor fi
favoriţi, din postura de principali beneficiari ai resurselor
puterii, democrat-liberalii nu au interesul ca, prin atitudinea lor,
să-l determine pe preşedinte să ia o distanţă igienică faţă
de partid. PDL este dispus, de aceea, să facă unele mici concesii,
deşi o parte din proiectele prezidenţiale – eliminarea
privilegiilor şi a imunităţii aleşilor, un corset mai strîns
pentru Parlament, depolitizarea instituţiiilor – nu i-ar fi, de
fapt, pe plac.
Relaţia dintre Băsescu şi partid va
decurge lin doar dacă imensul eşafodaj reformist promis de
preşedinte se va dovedi o himeră electorală. Pe de altă parte,
PDL nu poate promova singur, fără sprijinul lui Traian Băsescu, un
candidat propriu, redutabil, pentru alegerile prezidenţiale din
2014. PDL are sponsorii, Traian Băsescu, propagandiştii. Aceştia
din urmă sînt primii care vor lucra la clădirea şi apărarea
prestigiului viitorului prezidenţiabil PDL. O despărţire prematură
şi nechibzuită de preşedinte ar fi contraproductivă, pentru că
ar determina baricadarea propagandiştilor la Cotroceni şi
întoarcerea armelor împotriva partidului.
Prima tranşă a datoriei lui Traian
Băsescu către PDL va fi plătită la formarea guvernului şi va
consta, probabil, în numirea unui prim-ministru
democrat-liberal. Partidul prezidenţial nu mai pare dispus să
accepte variante de compromis gen Lucian Croitoru, deşi un
independent ar fi premisa des invocatei construcţii de dreapta cu
PNL. Doctrinele nu au jucat vreun rol în campanie, iar în
calculele postelectorale li se atribuie doar unul formal. Practic,
rezultatul scrutinului a simplificat ecuaţia guvernamentală. Din
cioburile pesedisto-peneliste rămase în urma detonării, la
urne, a blocului anti-Băsescu, PDL poate strînge o majoritate,
cu sprijinul veşnicei disponibile UDMR, al minorităţilor cuminţi
şi al defectorilor mai vechi. PSD este exclus, deocamdată, din
schemă, iar PNL aproape că s-a autoexclus.
Dacă, pretinzînd postul de
premier sau numirea unui şef de guvern independent, care să nu fie
manevrat de preşedinte, Crin Antonescu a urmărit doar să mai facă
o nouă demonstraţie a intransigenţei şi consecvenţei, fără a
evalua la rece consecinţele, riscul este major. Disputa PDL – PNL
în jurul primei poziţii pe culoarul de dreapta este tranşată,
definitiv, în favoarea democrat-liberalilor, iar revendicările
liberale au rămas fără răspuns din partea electoratului. PDL a
cîştigat şi moştenirea simbolică a defunctei
creştin-democraţii româneşti, o impostură care l-ar oripila
pe Corneliu Coposu, dar care a fost validată la urne. Un PNL
refractar la ideea unei noi coaliţii cu PDL va fi considerat
trădătorul Dreptei şi al interesului naţional. Comod nu le-ar fi
liberalilor nici să guverneze cu fostul aliat, dată fiind
experienţa anterioară. Aflat în imposibilitate de a
cuantifica daunele ce ar decurge din ambele scenarii – guvernare
sau opoziţie – PNL este obligat, totuşi, să opteze pentru unul
din ele. Ca şi in 2008, PNL este, din nou, într-o postură
ingrată, care infirmă teoria ce spune că locul trei îi
revine arbitrului scenei politice şi anunţă, poate chiar în
viitoarea legislatură, reconfigurarea acesteia şi consacrarea
bipolarităţii.
După 20 de ani, comunismul românesc,
condamnat pur simbolic, aşteaptă, încă, executarea
sentinţei. Mai mult, politicienii au celebrat, în stil
propriu, două decenii de la căderea dictaturii cu o mineriadă
electorală. Dominată de ură, agresivitate şi disperare, campania
pentru prezidenţiale a fost un demolator de proiecte, şi nu
şantierul acestora. Instituţiile şi relaţiile dintre factorii de
putere sînt grav viciate. Cîteva zeci de mii de voturi în
plus i-au acordat preşedintelui jucător o a doua şansă de a face
meciul vieţii sale. Vrea şi, mai ales, poate?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters