După alegerile
din 1996, aţi vorbit în unele articole despre lipsa de
coerenţă şi absenţa proiectelor la vechea opoziţie, la CDR. Acum
credeţi că există un proiect?
Nu ştiu dacă
există un proiect. Pe patru ani nu se poate face un proiect care
să-şi merite numele.
Atît durează
ciclul electoral.
Pentru ansamblul
clasei politice a unei ţări, trebuie să existe, dacă este
conştientă, un macroproiect de perspectivă, iar microproiectele
sînt nuanţări de un tip sau altul, mai la dreapta sau mai la
stînga. Corecturi. Partidele de dreapta permit acumularea, iar
partidele de stînga redistribuie.
Am avut asemenea
lucruri în România, acumulare şi redistribuire?
N-am avut.
De ce?
Pentru că n-a
existat un proiect general, de bază. N-a existat o orientare
generală acceptată de toţi guvernanţii potenţiali. Nici
orientările partidelor n-au fost coerente doctrinar. Au fost partide
care au făcut o politică de azi pe mîine. N-am avut nici
guvernări omogene, ci guverne de alianţă, care nu au avut
eficacitate. [...]
Cum ar trebui să
arate proiectul de lungă durată de care aţi amintit?
După părerea
mea, proiectul de lungă durată ar trebui să plece de la cîteva
întrebări simple. Cum vrei să fie populaţia României
peste douăzeci de ani? Sănătoasă sau bolnavă? Cultivată sau
tîmpită? Aptă să facă faţă procesului nou de modernizare
sau inaptă? Ce voi face eu ca strănepotul meu să trăiască bine?
Acestea sînt întrebările-cheie. Dacă se răspunde
corect la aceste întrebări, avem criteriile unui proiect de
lungă durată. Nu contează ce fac astăzi, mîine sau
poimîine, cu cît mai indexez salariile şi pensiile.
E aşa de simplu?
Da, e simplu,
important este să vrei să răspunzi cinstit la aceste întrebări.
Dacă eşti om politic, îţi pui întrebarea: ce vrem să
fie ţara asta peste 30 de ani? Dacă nu-ţi pui această întrebare
nu eşti om politic.
Acum există un
răspuns. Vrem să fim în Uniunea Europeană.
Este un răspuns
imediat şi camuflează altceva: faptul că vreau să-mi rezolve
alţii problemele. Să vină Uniunea Europeană să mă conducă, să
mă ţină de mînă. Iar eu să rămîn în
mentalitatea lui „merge şi aşa“.
Şi cînd vom fi în Uniunea Europeană va mai fi funcţiona principiul „merge şi aşa“?
Da, o vreme va
funcţiona. Trebuie să fie datul peste labe foarte puternic, de
fiecare dată, ca să nu ne putem eschiva. Din acest motiv avem
nevoie de un proiect de lungă durată. Dar unde este proiectul
propriu care să te facă să asuzi?
Ce ar trebui să
facă omul politic?
Să spună: vreau
ca populaţia să fie cultivată, vreau să intre investiţii în
învăţămînt, în sănătate. În învăţămînt,
din punctul de vedere al infrastructurii, sîntem la pămînt.
Cine nu şi-ar
dori şcoli mai bine dotate? Dar nu sînt bani.
Nu-i nimic, rămîn
cu obiectivul (chiar dacă sînt obligat să-i amîn puţin
realizarea) şi încerc, pînă una alta, să-mi fac o
politică de adunare a banilor. Pînă acum n-a existat nici un
fel de politică în acest sens. Nimeni nu a spus ce se va
întîmpla cu banii acumulaţi. S-au acoperit doar găurile
negre din economie. Toate reformele din învăţămînt
sînt de tip curricular şi nu pleacă de la bază. Avem nevoie
de dotări. Şi mai trebuie un alt tip de salarizare. Se fac
salarizări în scala Ceauşescu. Cei cu munca manuală sînt
sus, intelectualii sînt jos. Trebuie răsturnată scala. După
ce ai rezolvat problema salariilor, le spui profesorilor: „hai să
vedem ce ştii?“ Nu toţi profesorii sînt omogeni din punctul
de vedere al pregătirii. Trebuie triaţi, trebuie făcută o
selecţie între cine corespunde şi cine nu corespunde.
Selecţia în învăţămînt şi stimularea oamenilor
foarte buni trebuie să fie o ţintă care să facă cu ochiul
absolvenţilor de vîrf.
Întrebările
dvs., neliniştile dvs. au declanşat o dezbatere publică?
Nimeni nu m-a
întrebat nimic. Şi mai este o problemă pentru care nu trebuie
bani. Avem tineri care s-au format în străinătate. Nu putem
să le cerem să se stabilească în România, să se
întoarcă. Ei cîştigă în Occident mult mai mulţi
bani decît ar primi acasă. Pe urmă, nu sînt dotări,
s-ar descalifica în sistemul nostru de învăţămînt.
Dar se poate face altceva. Este perfect posibil să organizezi o
pendulare. Toţi au rădăcini aici, familii, prieteni, toţi vin
cîteva săptămîni. Cred că ar fi foarte fericiţi ca în
acele două-trei săptămîni cît stau acasă să ţină
cîteva cursuri intensive la facultăţi. Ai învăţat
fizică, vino la Facultatea de Fizică şi fă ce ştii, un curs de
noutăţi. Eu am scris de trei ori pe tema asta. Ca să provoc, am
scris în termeni din ce în ce mai violenţi. Niciodată
nici un răspuns, nici o reacţie.
De ce?
Multe locuri sînt
ocupate de mediocrităţi. Dacă vîrfurile vin în
facultăţi, apare un termen de comparaţie în faţa
studenţilor. Pentru a nu mai fi primejduite, mediocrităţile se
opun unor comparaţii atît de provocatoare. Iată de ce ar
trebui organizată pe linie de stat această venire temporară a
vîrfurilor. Venirea lor acasă nu este exploatată în
nici un fel în România.
Dar cei care sînt
buni în România, de ce nu se văd mai mult?
Tot din vina
mediocrităţilor. Eu cred că sînt mulţi oameni capabili în
România care se retrag în cochilia lor.
- Articole in legatura
- Mihai Şora la 95 de ani

