Cealaltă opţiune

Autor: Cristian CERCEL | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Germanofilii, ultimul volum semnat Lucian Boia, stîrneşte interesul încă din titlu: într-o ţară oficial francofonă şi tradiţional francofilă, o cercetare acribioasă care îi pune sub lupă pe cei care, la începutul secolului trecut, priveau mai degrabă către Berlin decît către Paris, are darul să provoace. Iar Boia e un autor care ştie să provoace, a mai făcut asta deja şi pare că o face în continuare cu plăcere şi cu degajare. În plus, tentaţia provocării este dublată de o scriitură cursivă şi limpede: expunerea lui Boia se bazează atît pe rigoarea impusă de profesia de istoric, cît şi pe un stil atrăgător şi captivant.

Lucian Boia, „Germanofilii“. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 376 p.

Ultimul volum al prodigiosului autor tratează aşadar problematica „germanofililor“ români din vremea Primului Război Mondial: cei care au crezut sincer în ori au mizat conjunctural pe cartea germană, în cele din urmă necîştigătoare. Desigur, un asemenea tablou nu are cum să fie lipsit de nuanţe: germanofilia a fost în doar puţine cazuri o chestiune de alb pe negru. Răzgîndiri şi renunţări, treceri dintr-o tabără în alta, atitudini cînd moderate, cînd exagerate, analize politice mature şi calculate, toate dezminţite în final de Istorie: toate acestea sînt de luat în seamă atunci cînd vorbim despre filogermanismul dintr-un trecut care, surprinzător poate, nu suscită controverse şi dezbateri. Aceasta se poate schimba însă, iar demersuri precum cel al lui Boia au darul de a stîrni şi de a conduce eventual către alte cercetări privind Primul Război Mondial, moment-cheie în dezvoltarea istorică a statului român modern.

În fond, această lipsă a dezbaterii reprezintă şi punctul de plecare al lui Boia, mereu gata să furnizeze, bine argumentat, noi chei de lectură pentru evenimente şi procese rareori puse sub semnul întrebării. Prolificul autor notează că atît simţul public comun, cît şi istoriografia propriu-zisă obişnuiesc să trateze Primul Război Mondial şi a sa chintesenţială consecinţă pentru statul român, anume făurirea României Mari, ca pe un eveniment care a produs o „cvasiunanimitate“ în ceea ce priveşte calea de urmat pentru atingerea „idealului naţional“. Astfel, intrarea în război alături de Antantă şi împotriva Puterilor Centrale, petrecută la 1916, este interpretată în general drept singura măsură justă, privită ca atare de mai toată lumea, avînd în vedere scopul unificării tuturor teritoriilor locuite de români sub umbrela statului român.

Germanofilia, o formă de manifestare a rusofobiei

Nimic mai fals, ne arată Boia, a cărui tentativă este salutară, întrucît nu foloseşte ca unitate de măsură evenimentele posterioare, ci se străduieşte să înfăţişeze opţiunile, posibilităţile şi starea de fapt în conformitate cu contextul epocii. Prin urmare, una dintre principalele calităţi ale cărţii o reprezintă eschivarea voită de la tendinţele teleologice de interpretare a participării României la Primul Război Mondial şi înlocuirea lor cu o interpretare care pune accentul pe realitatea momentului investigat. Pariul pe Antantă a fost, e adevărat, cîştigător, ceea ce însă nu îl face altceva decît a fost, şi anume un pariu. „Germanofilii“ erau cei care credeau că un pariu pe Puterile Centrale ar fi fost mai adecvat şi cu mai multe şanse de izbîndă – deznodămîntul războiului arată că au greşit, chiar dacă, la urma urmei, pariul lor nu s-a putut materializa în vreun fel. Nu avem de unde şti ce s-ar fi întîmplat şi cum s-ar fi încheiat Primul Război Mondial dacă România ar fi rămas neutră sau dacă ar fi intrat în luptă de partea Germaniei şi a Austro-Ungariei.

În Germanofilii, Boia scoate la iveală şi pune accentul pe nişte fenomene şi nişte realităţi de obicei obturate în interpretările istorice uzuale. În primul rînd, faptul că intrarea în război alături de Antantă a însemnat, în contextul respectiv, o ierarhizare subînţeleasă a importanţei provinciilor istorice pentru statul român. Conform acestei ierarhizări, Transilvania a fost (şi este) mai importantă decît Basarabia. Renunţarea la alianţa încheiată în timpul lui Carol I, cu Germania şi cu Imperiul Habsburgic, şi intrarea într-o alianţă cu Imperiul Ţarist au condus la parafarea acestei percepţii şi la consfinţirea trecerii Basarabiei pe plan secund. Nota bene: unirea Basarabiei cu România, survenită la 25 martie 1918, pe fondul haosului provocat de revoluţia bolşevică din Rusia, a avut loc într-un moment în care victoria Germaniei părea aproape certă, iar la Bucureşti funcţiona Guvernul Marghiloman, în care activau destui „germanofili“.

În al doilea rînd, cercetarea lui Boia evidenţiază şi motivaţiile unui filogermanism prea lesne blamat de posterioritate. Adeseori, germanofilia era mai degrabă o formă de manifestare a rusofobiei, expansiunea rusească fiind văzută ca principala primejdie pentru tînărul stat român. Nu apare astfel ciudat nici faptul că mulţi dintre germanofili erau universitari ori politicieni ieşeni: elita intelectuală şi politică din Moldova era mult mai sensibilă în ceea ce priveşte abandonarea Basarabiei şi eventualul pericol rusesc. Sensibilitatea aceasta este explicabilă nu doar la nivel sentimental: la urma urmei, o privire comparativă ar arăta că situaţia românilor din Basarabia era mult mai întunecată decît cea a românilor din Imperiul Austro-Ungar, de unde şi faptul că revendicările celor din urmă ţinteau rareori la unirea cu statul român, cît la obţinerea unei anumite recunoaşteri în cadrul deja existent al monarhiei dualiste. În acelaşi timp, a existat, desigur, şi germanofilie dictată de ataşamente politico-culturale ori de oportunism şi conjunctură.

Oameni şi idei sub lupă

Mai este, apoi, un factor care trebuie obligatoriu luat în seamă: una este să fii „germanofil“ în anii de neutralitate (1914-1916), altceva este să fii „germanofil“ după intrarea României în război, de partea Antantei şi împotriva Germaniei, şi din nou altceva este să dai dovadă de filogermanism atunci cînd două treimi din ţară ajung sub ocupaţie germană. Marele plus al cărţii lui Boia acesta este: punînd sub lupă oameni şi idei, atitudini şi contexte, autorul scoate în evidenţă nuanţele, de cele mai multe ori lăsate de izbelişte în istoriografia autohtonă dedicată subiectului Primului Război Mondial.

Las celor interesaţi plăcerea de a descoperi în paginile volumului aici prezentat cine erau germanofilii, pe ce considerente se baza acest filogermanism şi cum se manifesta el în mod concret. Cartea lui Boia, citită într-o perspectivă mai largă, are însă darul de a pune probleme care merg dincolo de această tensiune care a marcat atît cultura, cît şi politica autohtonă, între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a doua jumătate a secolului al XX-lea, anume cea între francofilie şi germanofilie. Pe de-o parte, ne aminteşte că a existat nu doar o influenţă franceză asupra spiritului public în România (vezi cartea omonimă a lui Pompiliu Eliade, un clasic al subiectului), ci şi una germană, adesea lăsată pradă obliviunii în istoriografie. Pe de altă parte, (re)pune în discuţie participarea României la Primul Război Mondial, una judecată de obicei exclusiv prin prisma finalului apoteotic (Unirea de la 1918), şi nu pe baza unei viziuni de ansamblu, cît mai cuprinzătoare. Neutralitatea de doi ani de zile, renunţarea la alianţa cu Germania wilhelmiană şi Imperiul Habsburgic, intrarea în război cu o armată prost echipată şi prost condusă, urmată de o înfrîngere rapidă, ocuparea Bucureştiului de către trupele germane, pacea semnată de guvernul Marghiloman, reintrarea în război în octombrie 1918 – toate acestea, privite în totalitatea lor, oferă o imagine mult mai adecvată şi care accentuează caracterul mai degrabă conjunctural al formării României Mari.

„Germanofilii“ din vremea Primului Război Mondial îşi au şi ei locul lor cît se poate de important în acest tablou mult mai larg şi mai nuanţat al participării României la întîia mare conflagraţie de la începutul secolului trecut. Volumul lui Lucian Boia se constituie aşadar într-o altă tentativă de demitizare a unui fenomen cardinal pentru istoria statului român (şi a naţiunii române), devenit loc comun al unor interpretări care trădează o idealizare a trecutului, fie instrumentală, fie ingenuă, dar nu mai puţin neîntemeiată.