Ceea ce este în jurul nostru

Autor: Philip Ó CEALLAIGH | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Din anul 2005, lucrez la subtitrarea în limba engleză a unor filme româneşti. Printre acestea s-au numărat 4,3,2 şi, mai recent, la Amintiri din Epoca de Aur, Poliţist, adjectiv şi Cea mai fericită fată din lume.

Nimic nu a anticipat valul de creativitate din cinema-ul românesc din ultimii cinci ani. În anii ’90 nu a existat nici un mecanism de finanţare a talentului, iar statul a permis/sprijinit doar filme care nu l-au ameninţat şi care nu au avut nici o audienţă. Atracţia principală au constituit-o comediile uşoare, cum ar fi Filantropica de Nae Caranfil. Dar stilul artei cinematografice a anilor ’90 s-a perpetuat după 2000, în filme precum cel al lui Cristi Nemescu, California Dreamin’, care exploatează prostia şi boala unei societăţi corupte, în încercarea de a crea ceva exotic din banalul realităţii. După cum sugerează titlul, este o continuă obsesie de a afla cum este ţara ta văzută de către străini. Străinii din povestea lui Nemescu sînt banali, pentru că sînt prea naivi să înţeleagă complexitatea sufletului românesc. Este ca o formă de narcisism transpus la nivel de ţară, asemenea unei adolescente care se uită în oglindă, nefiind sigură dacă se place pe ea însăşi.

Prima dată cînd un film românesc m-a făcut să cred că urmăresc o poveste reală a fost la Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, care începe cu prezentarea interiorului de apartament în care locuia domnul Lăzărescu. A fost şocant, pentru că a fost atît de obişnuit. Era un apartament într-un bloc ca acela în care eu şi cunoscuţii mei locuiam. Nu mai văzusem un astfel de lucru înainte, într-un film românesc. Mi-a fost clar că, pînă la acel moment, producătorii români de filme, la fel ca şi scriitorii români, eşuau din faşă la capitolul creativitate. Mă refer la incapacitatea de a reda, de a descrie, într-un mod simplu, ceea ce era în jurul lor. Nu cu intenţia de a oferi o critică a societăţii – o mulţime de autori au încercat asta –, ci s-o descrie în cele mai banale detalii.

„Nu ştii ce palme şi ce şuturi îmi iau pe chestia asta“, îmi spunea Cristi Puiu, cînd am vorbit cu el în 2005. „Ei bine, românilor li se pare o chestie anormală. În toate interviurile pe care le-am dat, toţi jurnaliştii mi-au pus întrebarea asta: de ce e un film în care apar blocuri scorojite, aragaze murdare, ce o să zică Vestul despre noi, de ce prezentăm România ca pe un loc al sărăciei... În momentul cînd cineva se apucă să facă un film şi spune o poveste, mi s-a întîmplat să apară efectul ăsta de bumerang şi interesul meu pentru lumea în care trăiesc să mă lovească şi să se transforme într-un fel de piedică, pentru că am îndrăznit să spun poveşti despre ei, despre blocuri lăsate în paragină.“

Teama de a arăta lumea din jur aşa cum e a fost multiplicată şi într-o altă formă de frică – ce a paralizat creativitatea producătorilor români încă din 1989 –, aceea de a vorbi despre ceea ce se întîmplase în comunism. Problema de a solicita finanţare de la un stat, care nici pe departe nu dorea să fie contestat, a fost doar o parte a problemei. Societatea, în general, părea să sufere de o amnezie generală, pînă cînd Cristian Mungiu a decis să facă un film despre ceea ce trăise generaţia sa, doar cu cîţiva ani înainte.

„Sîntem produsul educaţiei de atunci şi al vieţii pe care am dus-o atunci“, a spus Mungiu, cînd am vorbit cu el în 2007. „Sîntem foarte puţin atenţi la cît de mult sînt influenţate principiile noastre etice şi morale de educaţia şi propaganda în care am trăit ... Sînt foarte dezamăgit de faptul că acest film provoacă o dezbatere despre principiile etice, în fiecare ţară în care mă duc, dar nu şi în România. Toată lumea aici este lovită de «succesul» filmului şi de recunoaşterea sa internaţională. Dar nimeni nu îl vede ca pe o critică a societăţii în care trăim... Dacă juriul de la Cannes ar fi fost format din români, niciodată nu aş fi cîştigat acest premiu.“

Ceea ce face noul val de regizori români să fie special este faptul că relaţia lor cu propria societate este antagonică. Ei nu se tem să oblige publicul să se uite în oglindă şi să vadă că ceea ce este acolo nu e grozav.

Philip Ó Ceallaigh este autorul volumului de povestiri Însemnări dintr-un bordel turcesc, Polirom, 2007.

Traducere de Mihaela HUŢUPAŞU