Dialogul epistolar între
Bogdan-Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu, început acum ceva
vreme în Suplimentul de cultură, continuă, într-o altă
notă, în Observator cultural.
Dragă Bogdan,
După o lungă pauză, iată că revin.
Unde rămăseserăm? De fapt, nu mai contează atît de mult,
căci ne aflăm în proximitatea aceloraşi obsesii.
Discutam cu un bun amic o poveste cu
tîlc. Una cunoscută, dar rareori amintită. Povestea porneşte
de la o observaţie simplă: literatura este singura artă cu o
istorie atît de veche care nu a trecut prin schimbări
radicale. Adică nu numai că un cititor de secolul XXI poate citi şi
pricepe fără dificultate sensul unui Homer sau Dante, T.S. Eliot
sau Brodsky, al Bibliei sau al lui Nabokov, dar şi aceşti autori
s-ar putea citi între ei fără probleme. Sînt convins că
şi Nabokov îl poate citi şi înţelege pe Dante, şi
invers, fără impedimente majore. Homer ar putea „citi“ fără
dificultate şi fără intermediari romane ca Doamna Bovary, Muntele
vrăjit sau chiar Ulise. Trecînd peste elementele pur tehnice
(limbă, alfabet, text scris etc.), literatura în înţelesul
cel mai larg nu a suferit nici o schimbare esenţială şi radicală.
Excepţie fac avangarda şi anumite curente experimentale, însă
ele au fost şi vor rămîne marginale în literatură.
Ca să ne dăm seama de unele schimbări
fundamentale în alte arte, putem lua două exemple la îndemînă:
artele vizuale şi muzica. Ţi-l imaginezi pe Bach ascultînd
muzică dodecafonică sau pe Händel ascultînd punk
industrial? Nu e imposibil, dar cu siguranţă ar fi nevoie de
intermediari şi explicaţii. Între Michelangelo şi Malevici,
ca să continui cu exemple ceva mai uşor de imaginat, e o prăpastie
de netrecut, ca să nu mai zic că o conexiune între Da Vinci
şi Duchamp necesită o armată de specialişti şi cîteva
instituţii. Malevici îl poate privi şi înţelege pe
Michelangelo, însă invers, procesul e de neimaginat. Mă
îndoiesc că Da Vinci, cu toate aptitudinile lui tehnice, ar
putea percepe pisoarul lui Duchamp ca pe o operă de artă. Această
„lectură inversă“ e imposibilă din cauza unor rupturi
radicale, a unor „revoluţii conceptuale“. În anumite
momente, în aceste domenii s-au schimbat date fundamentale,
astfel încît, pentru ca un lucru să fie „citit“ şi
perceput ca „operă de artă“, a trebuit să apară
„specialiştii“ şi „instituţiile“ care să ne lămurească
şi pe noi, profanii.
Odată cu avangarda, în mod
special, opera de artă încetează să se deosebească
substanţial de orice alt lucru banal. De la Benjamin la Greenberg şi
Adorno, de la Derrida la Groys ştim că, după avangardă, vechile
criterii nu mai rămîn în picioare, iar teoria
instituţională face din galerii şi muzee formele de legitimare a
obiectului cotidian devenit artă.
Cu literatura însă lucrurile nu
stau la fel. Să luăm cazul apariţiei „istoriei lui Manolescu“.
Nu mă refer la volumul în sine, ci la tipul de receptare. Nu
este deloc întîmplătoare prima reacţie, aproape
instinctuală, a scriitorilor români la apariţia „istoriei
lui M.“. Pe lîngă abordarea noastră provincială, jocurile
stilistice anecdotice – care au şi ele deliciul lor –, există o
reacţie semnificativă. Prima reacţie a fost una „geometrică“,
nu conceptuală. Adică, pe nimeni nu interesa în prima fază
„ce se scrie“, ci „cît se scrie“ (şi „cine e
prezent“): despre X s-au scris şase pagini, iar despre Y, opt
pagini, cu două mai multe decît despre Z. Cu alte cuvinte,
„scriitorul român“ vede în „istoria lui M.“
(folosesc aceste sintagme ca pe nişte etichete) nu o naraţiune care
plasează un anumit scriitor într-un cîmp literar, într-o
„istorie a literaturii“, ci un spaţiu de expoziţie. „Istoria
lui M.“ este privită nu ca instrument de interpretare, ci ca
spaţiu de legitimare. „Vitrina“ de expunere în „istoria
lui M.“ îţi dă statutul de scriitor. O astfel de „istorie“,
privită precum ceva ce spune nu „cum este literatura“, ci
„aceasta este literatura“, e, de fapt, un „muzeu“. În
artă, muzeul spune „ce este artă“ şi „ce nu este artă“. O
istorie a literaturii are însă altă funcţie. E foarte
simptomatică această dorinţă a scriitorilor noştri de a se vedea
„exponate de muzeu“ în loc de a accepta rolul criticului
care încearcă să „povestească“, să „explice“, nu să
„legitimeze“.
Scriitorii ar trebui să înţeleagă
că, înainte de a „ocupa spaţii“ într-o „istorie“
măsurabilă „la metru“, ar trebui mai întîi să
propună şi să „ocupe“ teme şi spaţii literare. Literatura nu
are nevoie de „istorie“, arhivă sau muzeu pentru a fi
legitimată, fiindcă ea este propria sa istorie şi propriul său
muzeu. Important: literatura a rămas singura artă care-i face
contemporani pe toţi scriitorii, cititorii şi eroii săi fără a
avea nevoie de intermediari. „Istoriile literare“ şi „muzeele
literare“ nu spun „ce este“ şi ce „nu este“ literatură,
ci „cum este ea“; ele compară, explică perioade, curente,
autori. De aceea, mi se pare importantă discuţia actuală din jurul
literaturii, care, din păcate, pleacă de la întrebări de
tipul „unde ne este literatura mare/majoră?“ şi „unde ne sînt
marile teme?“.
Cred că e un pas bun, însă
făcut într-o direcţie greşită. Avem nevoie acută de
întrebări – cu cît mai incomode, cu atît mai
bine –, dar întrebări care să deschidă teme, nu să le
închidă. Literatura este, poate, singurul domeniu artistic
autosuficient, avînd totuşi nevoie acută de critici, cei
care-i fac „întreţinerea corporală“. Criticul e ca
peştele sanitar din acvariu: dacă nu curăţă „mizeria“, apa
se „împute“ şi vizibilitatea se reduce. El trebuie să
facă această muncă „ingrată“, însă absolut necesară.
Criticii care mimează critica ar trebui „desfiinţaţi“ sau
chemaţi la „duel“, căci nimic nu poate dăuna mai mult unei
literaturi decît lipsa spiritului critic.
De fapt, eu voiam să vorbesc despre
Andrei Platonov. E un „caz special“ al istoriei universale. E
cineva care trebuie să devină obiect de studiu nu numai ca scriitor
de geniu, ci şi ca un „caz literar“. Platonov este „cazul“
care explică perfect relaţia scriitorului cu istoria literaturii.
Căci se pare că ceea ce Stalin a încercat să distrugă a dus
la consolidarea unui mare autor, iar ceea ce nu a reuşit să facă
Gulagul reuşeşte de minune „piaţa liberă“. Istoria produce
uneori paradoxuri stranii care ar trebui să ne pună pe gînduri,
însă establishment-ul nostru cultural, îndrăgostit de
capitalism, acest nou viţel de aur, e frămîntat în
esenţă de o singură întrebare fundamentală: de ce nu avem
încă bancomate la Cucuieţii din Vale? Asta era şi întrebarea
lui Stalin, la care Platonov a răspuns.
Cu prietenie,
Vasile
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters