OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O să-ţi răspund precum rabinul: aveţi dreptate amîndoi. Sau, mai bine spus: ai şi n-ai... Ai dreptate, pentru că, într-adevăr, relaţia critic-scriitor de pe malurile Dîmboviţei a fost, mai mereu, cea pe care o descrii. Se poate argumenta că acest cuplu mistic a stat, la atît de puţin timp după apariţia ambelor instituţii, sub vremuri. În acelaşi timp, iată că vremurile s-au schimbat, iar scriitorul tot dă fuga, la apariţia unei istorii literare, să-şi caute parcela dăruită cu parcimonie (sau nu, după caz) de Fratele mai mare. După Tîrgul Gaudeamus umbla o glumă destul de reuşită: cea mai citită parte a Istoriei a fost indexul...

 

Dar nu despre instituţia istoriei literare aş fi vrut să vorbim ci, aşa cum azvîrleai mănuşa în scrisoarea ta, aş fi vrut să ajungem pe teritoriul minat al cărţilor interzise, al relaţiei scriitorului cu puterea, criticul literar cel mai intransigent. Avem aici două cazuri extrem de interesante: Bulgakov şi Platonov, doi scriitori care au avut parte cam de aceeaşi soartă. În ambele cazuri, criticul literar I.V. Stalin, părintele popoarelor şi al literaturilor, a jucat rolul cheie în eliminarea temporară a scriitorilor de pe harta literaturii. Relaţia sa cu Bulgakov a fost oarecum... bulgakoviană: mai jucăuşă, morbid ironică (imaginea pisicii care se joacă leneş cu bietul şoarece de bibliotecă mi se pare inevitabilă). Cu Platonov a fost mult mai dur. Aici avem un paradox interesant: deşi Bulgakov avea o meserie şi origini nu prea sănătoase, Stalin i-a arătat oarecare simpatie. În cazul lui Platonov, un umilit şi un obidit în toată regula, ba chiar, iniţial, un comunist convins, trecut apoi în tabăra lucizilor dezamăgiţi, n-a arătat nici un pic de milă. Ba chiar, pedeapsa a fost mult mai dură, dat fiind că s-a abătut asupra fiului lui Platonov, care murit în urma „internării“. Nu vreau să fiu greşit înţeles: „simpatia“ arătată lui Bulgakov nu a fost altceva decît o prelungire sadică a agoniei acestuia. În ceea ce-l priveşte pe Platonov, aşa cum spuneai, a fost de ajuns ca mîna Tătucăi să scrie în dreptul numelui său „jigodie“ pentru ca destinul să-i fie pecetluit.

 

Vorbeam noi odată despre scriitorul care sub dictatură nu-şi poate găsi refugiu decît în fantastic sau în utopie (cu variantele ei distopice). Mă refer, bineînţeles, la acei scriitori cărora le lipseşte adaptabilitatea, ca să utilizez un termen elegant. Dar hai s-o luăm cu începutul. Iar începutul, în această poveste tristă, este anul 1917:

 

„Am văzut cum mulţimi cenuşii, chiuind şi suduind murdar, spărgeau geamuri în trenuri, am văzut cum sînt omorîţi oamenii. În Moscova am văzut case distruse şi pîrjolite... feţe obtuze şi pline de cruzime... Am văzut mulţimi care asaltau intrările băncilor zăvorîte, luate cu japca, cozi înfometate lîngă prăvălii, ofiţeri hărţuiţi şi vrednici de milă, am văzut fiţuici de gazetă unde se scrie, de fapt, despre unul şi acelaşi lucru: despre temniţe, despre sîngele care curge şi în sud, şi la apus, şi la răsărit. Am văzut totul cu ochii mei şi am înţeles în sfîrşit ce s-a întîmplat“. Fragmentul face parte dintr-o scrisoare trimisă de Bulgakov surorii sale, pe 31 decembrie 1917. Aş reţine de aici, în afară de oroarea acaparantă, încheierea: „am văzut totul cu ochii mei şi am înţeles“. De aici pleacă atît Inimă de cîine, cît şi Cevengur al lui Platonov sau Noi, al lui Zamiatin: de la revelaţie. Revelaţia pe care au avut-o mai puţin în faţa unei utopii ratate din faşă, cît în faţa omului ca vierme. Un vierme uriaş, acel Cicikov despre care vorbeam la începutul epistolarului nostru. Revoluţia e cadavrul din care se nutreşte viermele Cicikov, părintele personajelor celor trei scriitori de mai sus. Revoluţia, năvala apelor Nevei la Zamiatin, năvală care aduce cu ea perversiunea, crima, incestul simbolic, foametea din incipitul Cevengurului. Sînt feţe ale evenimentului declanşator: „… satul se risipi jumătate în mine şi la oraş, jumătate în păduri – recolta fusese foarte proastă. Se ştie că dintotdeauna în poienile din păduri, chiar şi în anii secetoşi cresc ierburi, rădăcini şi grîne sălbatice. Cei rămaşi pe loc se năpustiră asupra acestor poieni pentru a le feri de năvala pribegilor flămînzi. Seceta se repetase însă şi în anul următor. Satul şi-a închis izbele şi a ieşit în două grupuri la drumul mare – un grup a pornit-o la cerşit spre Kiev, celălalt a pornit-o spre Lugansk să caute de lucru: unii însă au luat-o spre tufărişurile din rîpe, au ajuns să mănînce iarbă, pămînt, scoarţă de copac şi s-au sălbăticit“. Aici trebuie căutat scriitorul nostru, cel lipsit de „adaptabilitate“ – în grupul (neformulat de Platonov în fragmentul de mai sus, ci după încă o pagină) celor care rămîn pe loc, care nu se integrează „în năvală“. Iar cel care rămîne pe loc fie e călcat în picioare de colcăiala năvălitoare, fie cade pradă vidului pe care aceasta îl lasă-n urma ei.