Dragă Bogdan,
Am revenit, cumva, de unde am pornit.
Însă, dacă asta ne ajută să recitim, să ne schimbăm sau
să ne revizuim anumite opinii, înseamnă, de fapt, că acest
„nou început“ e un soi de next level al jocului. Tu începi
să fii mult mai îngăduitor cu Dostoievski, ba chiar
„insinuezi“ o apropiere între acesta şi duşmanul lui de
moarte, Nabokov. Eu mă apropii „periculos“ de mult de Tolstoi,
depăşind cu greu prejudecăţile şcolare, şi am tot mai multe
semne de întrebare faţă de tezele teoretice ale lui Nabokov.
Aştept continuarea „loviturii de graţie“ pe care simt că o pui
la cale.
Pentru mine, Nabokov nu vine direct pe
filiera Gogol-Bulgakov şi cu atît mai puţin pe cea a lui
Tolstoi. Ca să repet simplist ceea ce am mai spus: prima filieră
priveşte literatura ca formă de critică socială, literatura/gen
literar ca „viaţă şi destin“, a doua – ca „marea
literatură“ axată pe metafizică. Însă, oricît l-ar
iubi Nabokov pe Gogol, el nu e un descendent direct al acestuia, aşa
cum poate fi considerat Bulgakov, de exemplu. Nabokov se înscrie
în linia aceea foarte firavă a literaturii ruse care a dat,
totuşi, opere extraordinare, formate din scriitori pentru care
literatura are doar o funcţie estetică şi care se concentrează
enorm de mult pe stilizarea şi construcţia textului. O opinie
dominantă la noi, dar marginală în Rusia. Sînt convins
că asupra acestor lucruri sîntem, în principiu, de
acord. Numai făcînd un ocol mare şi deconstruindu-i puţin
opiniile, poate fi aşezat Nabokov în descendenţa lui Gogol.
Dacă-i citim atent Lecţiile de literatură, vedem că nu doar
Dostoievski e pus la zid. Nu e ignorant, ci doar maliţios cu tot ce
află în afara sferei „estetice“, aşa cum o înţelege
el, iar eu am o nedumerire legată de modul lui de a înţelege
literatura şi funcţia ei.
S-o luăm prin învăluire. Prima
mea suspiciune faţă de tezele lui Nabokov a apărut cînd i-am
comparat poziţia, excesiv de critică şi mai puţin argumentată,
faţă de aşa-numiţii scriitori cu „tentă socială“, cu unul
dintre textele-cheie ale esteticii lui, Filistini şi filistinism.
Turgheniev, Dostoievski şi Gorki sînt aspru criticaţi pentru
aceste „escapade sociale“. După el, Doamna Bovary este
extraordinară, însă le recomandă studenţilor să n-o
citească drept o istorie a vieţii burgheze. Cehov e splendid şi
pentru că se abţine de la comentariul social. Pot înţelege
şi chiar cred că are dreptate, pînă la un anumit punct.
Însă, cînd prezintă conceptul de poşlost
(filistinism), vedem că, de fapt, el e apropiat de conceptul de
kitsch şi trimite la un transfer de semnificaţie din sfera estetică
în cea etică şi socială. Cînd Nabokov ne explică ce e
cu „filistinii şi filistinismul“, marile opere, Suflete moarte
şi Doamna Bovary devin instrumente care-i susţin explicaţia
socială despre comportamentul filistin: „dezvoltă în jurul
său o lume a înşelăciunii, a minciunii reciproce“.
Filistinul este, pentru Nabokov, un frate al escrocului. Eu aş spune
că dacă „kitschiomanul“ e un escroc estetic, filistinul e un
escroc etic şi social. Sînt lucruri care mă nedumeresc şi mă
intrigă la Nabokov. Însă abia acum, cînd esteticul
apare şi cu o altă funcţie, îl văd în descendenţa
lui Gogol.
A doua învăluire. Ştii foarte
bine că una dintre marile lui obsesii era legată de poezie. Poezia
îi dă lui Nabokov marea satisfacţie intelectuală, fiindcă
este esenţa, sinteza perfectă a ceea ce el înţelege prin
literatură. Din păcate, el nu era un mare talent al genului, a
înţeles-o şi a făcut ce ştia el mai bine. Însă mereu
a tînjit după poezie. Am sentimentul că Nabokov ar fi fost
capabil să renunţe la trei dintre romanele lui importante în
schimbul unei poem reuşit. Ăsta era crezul lui. Crezul liniilor
Gogol, Tolstoi şi Dostoievski nu corespunde deloc crezului
nabokovian.
Fiindcă ocolul pe care l-am început
este foarte mare, voi sintetiza şi simplifica mica mea teorie, aşa
că scuză-mi shortcut-urile. Cei trei patriarhi ai literaturii ruse
acordă scrierii lor o cu totul altă funcţie. Nicăieri în
literatura acestora nu vei descoperi ceva legat de „autonomia
esteticului“. Literatura lor are funcţia de a salva (social,
politic, religios etc.) sau, mai degrabă, de a media salvarea. În
ea, Frumosul vrea să salveze. Ce înseamnă aici „a salva“?
Actul de salvare nu e unul estetic, ci unul pur politic. Cu alte
cuvinte, literatura celor trei corifei are o funcţie eminamente
politică, nu estetică, exact ceea ce dispreţuia, cu trufie,
Nabokov. Cu o singură frază, aruncă la gunoi toată literatura
sovietică, tocmai din acest motiv.
Poezia, cred eu, e un element-cheie în
înţelegerea lui Nabokov mai ales pentru ceea ce semnifică
literatura pentru el. În această perioadă, mă interesează
foarte mult spaţiile concentraţionare. Citesc despre puşcării şi
mă simt comod, ca acasă, cum zice o glumă veche. Şalamov, poate
cel mai experimentat puşcăriaş din spaţiul comunist, are, la un
moment dat, un capitol extraordinar. El porneşte de la Utopia lui
Thomas Morus, cu problema celor patru trebuinţe fundamentale
(foamea, dorinţele erotice, urinarea şi defecaţia) şi le
analizează în condiţii de represiune maximă, de lagăr. Se
pare că, din lipsa hranei, urinarea şi defecaţia sînt nevoi
din ce în ce mai rare în lagăr, iar dorinţa sexuală,
în ciuda pronosticurilor lui Freud, este prima care dispare.
Foamea rămîne cea mai puternică. După ce analizează aceste
„nevoi speciale“, Şalamov îi reproşează lui Morus că nu
a înţeles un lucru fundamental. Anume că, oricît de
puternice ar fi aceste nevoi, oricît de cumplită ar fi foamea,
care te poate transforma în canibal, nimic nu înlocuieşte
o a cincea nevoie de bază, poezia.
Această constatare, aparent stranie,
vine într-un context mai larg. Şalamov observă un lucru pe
care puţinii analişti al spaţiilor concentraţionare radicale l-au
sesizat: cu cît mai mult scade importanţa politicului în
Gulag, pînă la dispariţia lui, cu atît mai mult viaţa
din acest spaţiu devine insuportabilă. Şi mai direct spus:
spaţiile concentraţionare de tip Gulag nu sînt un produs al
politicului, ci al lipsei totale a lui. Observaţia este extraordinar
de importantă, mai ales în zilele de azi, cînd ni se
predică opusul. În acest spaţiu, nu mai funcţionează legile
umane, ci ale naturii: legea pietrei, a bîtei, a forţei
fizice. Ei bine, în acest vid, de dispariţie totală a
politicului, unde homo homini lupus est, Şalamov înţelege că
există o a cincea nevoie fundamentală, care nu este alta decît
poezia.
În contextul inuman al Gulagului,
poezia are o funcţie salvatoare. Este cea care le aduce un pic de
umanitate, îi reumanizează, este cea care are o funcţie
politică de restabilire a relaţiilor umane dintre deţinuţi. Ce
legătură are această observaţie cu Nabokov? Înainte de a da
un răspuns, o să mai formulez o întrebare: dacă în
„iad“ poezia are o funcţie politică, oare care este funcţia ei
în „rai“: politică sau estetică?
(va urma)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters