Ceea ce ne desparte. Despre distopia rusă şi revelaţia tîrzie, sau invers

Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dragă Vasile, am încercat, cu umilele mele puteri, să te pun la zid, precum a făcut-o Armata a şasea germană cu ruşii, la Stalingrad (sau, mai bine zis, cu spatele la Volga)... Orice aş face, văd că te sustragi textului şi evadezi în teorie, dacă nu chiar într-un dans aerobic în care nu te pot susţine. Poate cu ocazia asta am aflat ce ne desparte...

De acord, total de acord: subminarea din textele lui Platonov, la adresa regimului, vine din interior, utilizînd „mediul“, limbajul oficial al acelui regim. Mi-l amintesc pe Eichmann, care declara surîzător, la Ierusalim, că nu cunoaşte decît limbajul administrativ, aşa că-şi va exprima sentimentele prin intermediul lui. Cînd e vorba despre un scriitor care, iniţial, a aderat trup şi suflet la idealurile socialismului, trădarea e cu atît mai gravă şi mai culpabilă... Din partea unui tovarăş nu se acceptă decît Limbajul. Iar noi ştim că, în mare, toţi tovarăşii de început au sfîrşit-o rău, fie că au derapat de la căile Limbajului, fie că au îndrăznit să-şi construiască o carieră politică ce ar fi presupus competiţia.

Te invitasem să cobori, împreună cu mine, în iadul celor trei texte propuse. Te-ai eschivat, îmi imaginez un Hercule care, pe lîngă cele două drumuri pe care le are în faţă, mai găseşte o potecă, ce-i permite să evite muncile... Foarte bine faci, căci zeii îi pedepsesc pe cei care-şi fac muncile şi chiar izbîndesc.

Îl aminteşti pe Grossman... Aş vrea să vezi o fotografie pe care o am de la fiul scriitorului, înfăţişîndu-l pe Vasili între ruinele Stalingradului, cînd încă mai credea în religia stalinistă: pieptul bombat (deşi nu-l prea ajuta statura), privirea încrezătoare. Aş vrea să-mi explici cum poate un intelectual să fie dezamăgit de Stalin după război. Cînd simpli soldaţi erau executaţi pentru că realizau în ce mizerie trăiesc şi pentru că „protestau“? Să-l fi mînat doar faptul că era cutremurat de ororile la care fuseseră supuşi evreii, el, evreul? Ura este ea unidirecţionabilă? Întreb... Am citit, cutremurîndu-mă, Viaţă şi destin şi Panta Rhei, dar tot nu-mi pot reprima gîndul că, în 1946, la opt ani de la moartea lui Osip Mandelştam, Vasili Grossman credea cu tărie în Tătuca şi umfla mîndru pieptuţul cu aer sovietic. Să fi fost Grossman unul dintre cei care „n-au ştiut“? Cei care trăiau în baloane de sticlă, prin care nu se vedeau maşinile CEKA transportînd valurile de condamnaţi în Gulag?

Ce vreau să spun e că înţeleg un Platonov, care o ia de la început, dar se prinde repede şi începe să dinamiteze, dar nu-l înţeleg foarte bine pe cel care crede zeci de ani, în mijlocul teatrului de păpuşi, că fantomele ce-l înconjoară sînt oameni, pentru a avea o revelaţie tîrzie şi cutremurătoare. Grossman a avut revelaţia iadului din jurul său în 1946. Avea, cît?, 41 de ani... La 41 de ani, născut practic odată cu Revoluţia (mă rog, cu incipitul ei), Grossman refuză chiar în acea perioadă să accepte deportările ca fiind reale. Încearcă să le găsească justificări de ordin legal. După război?

Iată o însemnare de-a Nadejdei Mandelştam, din 1934: „Apoi, m-am întrebat adesea dacă trebuie să urli cînd eşti lovit şi călcat în picioare. N-ar fi oare mai bine să înţepeneşti într-o semeţie drăcească şi să răspunzi călăilor printr-o tăcere plină de dispreţ? Şi am hotărît că trebuie să urli. În acest urlet sfîşietor, care nu se ştie de unde răsună în celulele închise ermetic, aproape izolate acustic, sînt concentrate cele din urmă rămăşiţe ale demnităţii umane şi ale încrederii în viaţă. Prin urlet, omul îşi apără dreptul la viaţă, trimite o veste oamenilor din libertate, cere ajutor şi împotrivire. Dacă nu ţi-a mai rămas nimic altceva, trebuie să urli. Tăcerea este o adevărată crimă împotriva neamului omenesc“ (Fără speranţă).

E vorba despre oameni aparţinînd aceleiaşi generaţii, categorii sociale etc., ambii evrei, dar cu atitudini total diferite faţă de Tătuca. Unul dintre ei a avut revelaţia vieţii sale abia după ce marile valuri ale terorii trecuseră, cealaltă a stat alături de soţ pînă la moarte, ba chiar a fugit de regim pînă după moartea lui Stalin, a memorat opera poetică a lui Osip pentru a nu o pierde şi... a supravieţuit. Grossman şi-a început calvarul cînd era aclimatizat.

Există oare un sindrom al revelaţiei tîrzii, e posibil să trăieşti în plină teroare şi, totuşi, să rămîi un idealist pursînge? Mai e ăsta idealism sau e una dintre trăsăturile monstrului? Aştept un răspuns din partea ta la aceste întrebări pentru că, sincer, nu am certitudini.

Observ că ai reuşit să deturnezi discuţia, prin simpla strategie (extrem de eficientă) de a-mi folosi slăbiciunile. Aş fi vrut să intrăm în text, să urmărim cele trei romane (mă rog, unul dintre ele e cam nuvelă), dar m-am aprins. Aşa că, pentru următoarea ta epistolă, ridic din nou mingea la fileu: ai observat că distopiile occidentale sau, ca să fiu mai exact, cele anglo-saxone, franceze (rare) diferă total de cele create în ţările care au cunoscut cu adevărat totalitarismul? Ce vreau să spun e că, dacă luăm drept exemplu 1984 sau Erewhon, autorul fie creează o societate postapocaliptică, fie găseşte un tărîm nedescoperit, unde inserează elemente ale unei realităţi preexistente, dar netrăite decît „parţial“ (în cazul lui Orwell, Spania Războiului Civil, în cel al lui Samuel Butler, Noua Zeelandă, în care a fost cioban). Mişcarea poietică este una centrifugă (la modul simplist vorbind), ea iese din experienţa de viaţă a unui autor şi din ceea ce a auzit, văzut, anticipat.

În cazul distopiei ruseşti, să zicem, de natură fantastică mai mereu, poietica are un traseu invers, centripet: vine din exterior, din realitate, e interiorizată, apoi redată folosind limbajul aceleiaşi realităţi, dar „înstrăinate“.

În 1984, personajul principal evoluează, „se trezeşte“ într-un spaţiu dat, recognoscibil, „inventat“, dar pe care cititorul îl ştie de undeva, poate fiindcă e un mozaic îmbinînd în mod coşmaresc componentele totalitarismului. În Erewhon, personajul descoperă un tărîm unde, printre altele, cei bolnavi sînt trataţi ca nişte criminali, iar infractorii sînt internaţi şi trataţi cu blîndeţe. Aş numi acest gen de distopie, occidentală, alegorică... În Cevengur, Năvala apelor, Inimă de cîine, Diavoliada, spaţiul este Maica Rusie, fără tăgadă, datele sînt preexistente. Există undeva un declic, poate discursiv, poate narativ, poate ţinînd de tramă, ce desparte ţinutul realismului de cel al fantasticului distopic. Aş numi această distopie metaforică... Iar distopia metaforică, zic eu, include şi acele romane sud-americane arondate realismului magic. Există excepţii, bineînţeles, Noi al lui Zamiatin, Zîtul Tatianei Tolstaia (deşi aici postnuclearul e de factură postmodernă şi distinct jucăuş)... Aştept depeşa ta cît mai repede, batiuşa...

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

Stanescu - ErnuBoris marian - Joi, 9 Aprilie 2009, 10:14

Cel mai greu este sa te pui in locul altuia si cel mai usor sa crezi ca altul gandeste sau ar trebui sa gandeasca la fel ca si tine, prietene Bogdan Stanescu, milioane de soldati au crezut in tatucul Stalin, despre Gulag se stia putin, cum nici despre Holocaust nu se stia prea mult, a-l judeca pe Grossman, unul dintre scriitorii care au suferit mult din cauza dogmatismului sovietic este chiar pueril,
iar Eichmann nu a zambit deloc la ierusalim, nu era un cretin, stia bine ce facuse, el incerca sa se acopere cu ordinele primite dar a fosr constient de tot ce a facut, stia chiar ca va fi spanzurat. Rusii nu au foast pusi la zid de nemți la Stalingrad, ci invers, iar permanenta punere in oglinda Holocaust-Gulag a devenit un tic la comentatori superficiali, eu nu va subapreciez, d. Bogdan Stanescu, dar nici nu apreciez usurinta cu care discutati despre ceea cde nu cunoasteti mai aprofundat. Sunt convins de bunele Dvs.intentii.