OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Văd că-mi oferi o adevărată situaţie rusească, precum în frumoasele basme ruseşti. Mă pui în faţa a trei drumuri, asemenea poveştii, din care trebuie să aleg unul: fie Bulgakov, fie Zamiatin, fie Platonov. Şi, pentru a mă face să mă simt „ca acasă“, mă anunţi că, pe orice cale aş merge, tot în iad voi ajunge. Dacă eroii din poveste mai aveau şanse să aleagă, din întîmplare, varianta cea bună, eroii noştri din perioada „istoriei literare staliniste“, nu aveau, din păcate, nici una. Însă, înainte de a merge în iad cu unul dintre ei, dă-mi voie să merg mai întîi la poliţie.

 

De ce la poliţie?, mă vei întreba. Imediat vei înţelege. Cum legătura dintre operă de artă şi Stalin mă preocupă în mod special, i-am adresat lui Boris Groys cîteva întrebări pe acest subiect. Eroii noştri literari, în mod special Platonov, erau cap de listă. Groys îmi sugerează că, pentru a înţelege ce se întîmplă în spaţiul de tip stalinist cu raportul dintre „criticul total Stalin“ şi scriitor, ar fi bine mai întîi să înţelegem ce se întîmplă în afara acestui spaţiu. Adică, ceea ce spuneam în scrisoarea trecută: ce se întîmplă cu opera de artă în prezent. Pentru a înţelege parcursul operei de artă de la galerie şi muzeu pînă la specialiştii şi instituţiile care o legitimează sau o delegitimează, Groys aduce un exemplu excelent. Acum doi ani, ţinea o prelegere despre opera de artă într-un muzeu central din New York. Avea la îndemînă cîteva obiecte/opere readymade pe care le dădea drept exemplu. Conferinţa s-a terminat, lumea s-a împrăştiat, lucrările şi-au luat locul în muzeu, iar Groys se pregătea de plecare. În drum spre ieşirea din muzeu, din greşeală, a înhăţat un readymade, unul care în muzeu are funcţia de „operă”, iar în viaţa obişnuită are te miri ce altă funcţie.

 

A început un întreg tămbălău: s-a declanşat alarma, au apărut funcţionarii şi, în scurt timp, a venit poliţia. Ditamai teoreticianul şi specialistul în artă contemporană a trebuit să dea declaraţie la poliţie. Poliţistul întreabă: cine sînteţi? Groys: B.G., profesor de teoria artei. Poliţistul: dvs. ar trebui să ştiţi că acestea sînt opere de artă, aici e muzeu şi nu aveţi voie să atingeţi nimic. Groys a înţeles atunci o chestie banal de simplă, dar foarte importantă: orice specialist, orice instituţie de artă, orice critic poate să se înşele asupra a ceea ce este o operă de artă. Există, însă, o instituţie care nu se va înşela şi care nu poate fi în-şelată niciodată. Aceasta e poliţia. În tot acest angrenaj modern de producţie a artei, există o ultimă verigă, poliţia, care, chiar dacă e nespecializată în acest domeniu, este cea care deţine certitudinea asupra a ceea ce este un obiect de artă. Dacă poliţistul zice că „acest obiect este o operă de artă“, nici cei mai buni specialişti nu ar putea demonstra că nu-i aşa.

 

Acum, dacă tot am mers şi am dat declaraţie la poliţie, putem să facem următorul pas, să mergem în iad. De la poliţie pînă în iad e doar un pas. Mai ales în Rusia sovietică. Dacă pornesc pe „drumul Bulgakov“, dau de mai ştiu eu ce mutanţi din „Ouăle fatale“. Dacă merg pe „drumul Zamiatin“, mă tem că dau de „Poetul Statului“. Hai să încercăm „calea Platonov“, că la el avem Cevengur şi Kotlovan, în care toţi eroii acelor vremuri teribile trăiesc laolaltă. Însă ca să deschidem uşile iadului ne trebuie o cheie. Am fi tentaţi să credem că se află fie la Platon, fie la Stalin. Cum spuneam într-o cronică mai veche: „criticul literar“ Stalin este cel care îi dă interdicţie totală, fiindcă înţelege marele pericol care vine dinspre Cevengur, iar autorul Platonov afirmă că e mulţumit de acest gest, fiindcă ceea ce a scris el e adresat dictatorului, iar acesta a citit şi l-a înţeles perfect.

 

Deci, care e cheia ce deschide poarta iadului? Să ne imaginăm o „şedinţă literară“, care e şi politică, cu atît mai mult în acele vremuri, în prezenţa „marelui critic“ şi a scriitorilor vremii. Sînt prezenţi toţi scriitorii importanţi, mari cîrcotaşi de felul lor: Ahmatova şi Ţvetaeva, Zoşcenko şi Bulgakov, Ilf şi Petrov, Babel şi Pasternak, Mandelstam şi Grossman. Şedinţa „se deschide“, fiecare se ridică, pe rînd, şi are de criticat cîte ceva. La toţi găsim ironii, critici dure şi destule nemulţumiri. Stalin e furios, ascultă, ia notiţe şi se gîndeşte ce măsuri se cuvin. Singurul care nu critică nimic este marele Platonov. Şi deodată, în această stare încordată, unde pluteşte teama şi teroarea, disperarea şi curajul, Andrei Platonov se ridică şi face o afirmaţie care şochează: dragi colegi scriitori, în noul stat sovietic, în această grandioasă şi utopică operă care-l are ca autor pe tov. Stalin, nu avem voie să-l criticăm pe autor. În „opera totală“ URSS, zice Platonov, critica este interzisă. Aceste afirmaţii au uimit şi au adus la tăcere pe toată lumea, căci fusese spus totul. Ştii ce s-a întîmplat după şedinţa aceasta? Criticii lui Stalin au primit diverse pedepse. Unii, cîţiva ani în Gulag, alţii, diverse interdicţii, însă nici unul dintre ei nu a dispărut din literatură. Singurul dispărut este Platonov, fiindcă a adus cea mai distrugătoare interpretare a regimului. Într-un regim totalitar ai voie să critici, asumîndu-ţi mari riscuri, sau să critici numai ceea ce „marele narator“ acceptă. Însă nu ai voie să arăţi, să dezvălui, natura „marii naraţiuni“, adevărata natură a „cetăţii soarelui“. Nu ai voie să afirmi că în Utopia n-ai voie să critici, căci o astfel de afirmaţie devine cea mai radicală critică.