Bineînţeles, ţi-ai amintit că
astea sînt cuvintele lui Nikolka Turbin, personajul lui
Bulgakov din Garda albă. Şi bănuiesc că citeşti aceste rînduri
cu exasperarea celui care aşteaptă de ceva epistole ca eu să fac
primul pas înspre romanul sud-american. Sînt nevoit să
te dezamăgesc, din nou: schimbul acesta de „idei“ a pornit de la
bun început sub semnul arbitrarului şi teamă mi-e că eu sînt
principalul vinovat. N-am putut niciodată să lucrez la comandă,
ideea că un lucru trebuie făcut m-a inhibat, chit că acel lucru
mi-era foarte drag.
Dacă-ţi aminteşti tu primele noastre
dialoguri, ne întrebam, să tot fie doi ani de atunci, de ce
Nabokov n-a fost interesat de Bulgakov şi dacă nu cumva e posibil
ca Nabokov să nu-l fi citit niciodată pe acesta din urmă. Un
calcul destul de simplu ne făcea atunci să tragem concluzia că,
într-adevăr, Nabokov avea puţine şanse de a intra în
contact cu opera lui Bulgakov. Mai analizam noi, cu oarece amuzament,
aversiunea lui Nabokov faţă de Dostoievski. Recitind de curînd
Garda albă, de data asta, cu ochii redactorului de carte, am
descoperit cu încîntare aceeaşi aversiune, ascunsă sub
cea ficţională, a personajului Nikolka: încă un detaliu care
ne întăreşte credinţa în triada
Gogol-Bulgakov-Nabokov.
Schimbare de macaz: Alexei Ivanovici.
Vocea pe care o foloseşte Dostoievski pentru a exorciza demonul
ruletei. Împrejurările în care a scris acest microroman
sînt cel puţin amuzante, dacă nu chiar tragice (aici se
clatină puţin eşafodajul superficial pe care l-am construit, la
baza căruia nu stă altceva decît opoziţia
Dostoievski-Bulgakov/Nabokov): F.M. tocmai se ruinase complet în
urma ruletei, la Baden-Baden (devenit, în roman, oraşul
Ruletenburg). Ştim că avea obiceiul de a lua în avans banii
de la edituri, după care îi cheltuia, urmînd să înceapă
a scrie pe ultima sută de metri (trebuie citat aici chiar
scriitorul: „Vreau să fac un lucru deosebit şi excentric: să
scriu în 4 luni 30 de coli de tipar, la două romane diferite,
dintre care pe unul îl voi scrie dimineaţa, iar pe celălalt
seara, şi să termin la termen. Ştiţi dumneavostră, preabună
Anna Vasilievna, că pînă astăzi asemenea lucruri excentrice
şi excepţionale chiar îmi plac? Nu sînt bun pentru
categoria oamenilor care trăiesc serios“). Mai ştim că romanul
Jucătorul fusese „cumpărat“ de un editor foarte asemănător
unora care împînzesc şi astăzi piaţa de carte
românească, Feodor Stellovski, care se angajase să-i publice
operele în trei volume. Scriitorul se angaja să-i predea un
roman inedit, de aproximativ 12 coli tipografice, pînă la data
de 1 noiembrie 1866. Dacă nu reuşea, editorul avea dreptul să
vîndă „orice Dostoievski“, fără a achita drepturi de
autor. F.M. al nostru luase însă bani şi de la alt editor,
pentru Crimă şi pedeapsă, astfel că a reuşit un adevărat tur de
forţă şi a terminat Jucătorul la data menţionată în
contract, aşa, printre picături. Stellovski a închis editura
pe 1 noiembrie şi s-a ascuns, drept care singura modalitate ca
Dostoievski să-şi respecte contractul a fost să predea
manuscrisul... la Secţia de Poliţie.
Cum ţi-am mai scris, pe lîngă
un anume rol terapeutic, acest epistolar are meritul de a mă fi
provocat să recitesc. Nu cred că aş fi recitit Jucătorul dacă nu
m-ar fi stimulat propria imbecilitate de a nega meritele operei
dostoievskiene doar pe baza unor amintiri din liceu şi din facultate
şi sub impresia puternică lăsată de cursurile lui Nabokov. Dacă
n-aş fi recitit, n-aş fi remarcat niciodată cît de
asemănătoare în tonalitate şi tematică este această
scriere cu romanele berlineze ale lui Nabokov. Să fie această
negare a lui Dosto doar efectul celebrei anxietăţi a influenţei
(apropo, thx Rareş Moldovan pentru traducerea opului lui Bloom)?
Unde s-a produs declicul? Hai să citim
împreună cuvintele lui Alexei Ivanovici: „În ultimul
timp, cam de vreo două săptămîni, chiar de trei, nu mi-e
bine: mă simt bolnav, nervos, irascibil, fantezist şi, în
unele cazuri, îmi pierd controlul“. Lăsînd la o parte
faptul că, fiind un roman în care Dostoievski ridiculizează
emigrantul rus, se apropie, vrei, nu vrei, de societatea ironizată
de Nabokov în Ochiul sau în Maşenka, această fantazare,
febră iraţională, fiind boala de care suferă personajele celor
doi scriitori. Jucătorul, Dublul sînt romanele lui Dostoievski
faţă de care Nabokov arată îndurare, poate pentru că încă
nu dezvăluie acel Dostoievski-Profetul pe care atît el, cît
şi Bulgakov îl vor dispreţui nelimitat. Nabokov îl
aşază pe Dosto în galeria scriitorilor sentimentali,
dezvăluind un gen proxim plin de sarcasm: Stalin iubea bebeluşii,
Lenin plîngea la operă, în special la Traviata. Chiar şi
romanele care-i plac sînt desfiinţate pe motiv că ar fi
construite pe simple pulsiuni prefreudiene. Şi ştim foarte bine cît
de mult ura Nabokov psihanaliza. Atît de mult, încît
miştourile la adresa ei vor reveni obsedant în mai toate
prefeţele romanelor sale.
Ce-ar mai lega Jucătorul de romanele
berlineze ale lui Nabokov, în afară de acea fantazare febrilă
care împinge personajele la gesturile cele mai prosteşti, mai
spectaculoase? Ei, „Maşenka“ lui Dostoievski, Polina, care are
la bază figura reală a diabolicei Apolinaria Prokofievna Suslova, e
una dintre cele mai reuşite construcţii dostoievskiene, departe de
istericele şi curvele mîntuite de mai tîrziu. Polina
pare a fi, pînă în momentul în care jocul la
ruletă devine autotelic, scopul îmbogăţirii. Încă un
amănunt care leagă acest roman de opera mediană a lui Nabokov este
prezenţa personajelor cu dublă, chiar triplă identitate, în
exil. Superficiala Mademoiselle Blanche, cea care îţi jură că
te va face să vezi stelele dacă te ruinezi pentru ea, e un fel de
joker, de trickster care face şi desface destine, purtător de
măşti, adevărat palimpsest, demon al ruinei. Şi încă ceva:
gradaţia febrilă; la fel cum personajul lui Nabokov din Ochiul,
Smurov, se aruncă într-o existenţă fantastică,
ascunzîndu-şi şi căutîndu-şi concomitent identitatea,
Alexei Ivanovici pregăteşte cu fervoare momentul propriei
dezintegrări. Asistăm la o adevărată paidee, la fel cum
Raskolnikov se pregăteşte pentru crimă. Nu-i de mirare că
Dostoievski scria la un roman dimineaţa şi la celălalt seara, nu-i
aşa?
Uite că, pînă la urmă, drumul
spre America de Sud trece prin Moscova, apoi prin Baden-Baden. Mai
avem ceva drum de parcurs...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters