OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Graffiti Files
Text: Razna, Mess, Yoz, Jadda, Florin17 Imagini: Sage, Ratpoison (LDJ), Crown, Philip Armonica, Razna, Yoz
Cu un pre-text de Gheroghe Craciun
Editura Paralela 45, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj Napoca, 2003, 160 p., f.p.


Fain!

Graffiti Files e o carte... mai altfel. Aduna intre copertile ei, intr-o regie deliberat „dezordonata“, texte, desene, inserturi fotografice si are 9 autori – unii scriitori, altii grafferi (adica scriitori pe ziduri) sau si/si. Toti intre 14 si 18 ani, ascunsi sub nick-name-uri haioase. O vazusem putin inainte de tiparire, sub forma unui caiet format A4, asa cum a fost predata editurii. Am rasfoit-o in timpul unei vizite, mai dind cite-o pagina, sarind si deschizind la intimplare. Citeam si repetam in gind: fain! (cum zicem noi, ardelenii, cind chiar ne place ceva care ne ia prin surprindere). Dadusem peste o lume noua: o lume de cuvinte (trainspotting, hardcore, skater-i, can-uri, bomburi, raveri, house, tag-uri, throw-uri etc.), de obiecte, de formulari, de nume de personaje ca-n filmele de la Cartoon Network sau Fox Kids (Nox, Neon, Sack, Rat, Sage, Jadda, Noxer, Ebola, Brow, Star, Toph, Sol, Casper, Fox, Boogie, Monkie, Flubber etc.). Era o mica magie in caietul ala, care te facea sa dai pagina ca la computer, click, click, sa zoom in si sa vrei sa te simti logat. Asa incepe cartea: „– Vreau si eu!/ Zoom in. Acum esti logat“.


Underground si underground-uri

In prefata sa, Gheorghe Craciun prezinta Graffiti Files ca pe o carte underground sau, mai precis, crede ca autorilor le-ar placea sa li se spuna ca ceea ce scriu ei este o forma de manifestare underground, „marginala, spontana, marcata de un provizorat stilistic cu putine sanse de a se oficializa, care-si refuza din start integrarea“.

Anul trecut, in Slovenia, am fost la un mare concert punk, intr-un loc in care ochii nu conteneau sa se bucure: mutre ciudate, o casa cu zeci de ferestre ale caror obloane erau pictate in fel si chip (nu cu graffiti, ci mai degraba cu desene flower-power), pereti pe care erau scrise versuri (mi s-a spus), o fojgaiala de toale de toate felurile, un fel de circiuma improvizata intr-o baraca foarte, foarte camp (cum ar zice Susan Sontag), „prevazuta“ cu o mica „terasa“ de iarba, cu scaune si mese care pareau luate direct din depozitul de vechituri amestecate de pe Covaci. M-am gindit de multe ori de atunci incoace ca tare bine ar fi sa existe un astfel de loc si in Bucuresti, o zona libera de... de multe lucruri libera! Acolo totul era „gestionat“ de studentii de la Arte plastice si reprezenta teritoriul alternativilor de toate soiurile si rangurile. La intrarea in sala unde urma sa aiba loc concertul unor june trupe nemtesti erau instalate citeva tarabe cu carti foarte pestrite, o gramada de reviste si casete cu muzica underground pe bune (adica nu se gaseau in magazine si nu se prea gaseau in general, oricit te-ai fi dat peste cap!). Le vindea o tipa cu parul lung si rosu, cu nu stiu cite piercing-uri si cu nume frumos: Petra. Cineva mi-a zis ca e scriitoare (n-am inteles daca ea era editoarea sau doar ajuta la vinzari).

Am rasfoit la intimplare: lucruri atragatoare, dar si o gramada de prostii, zeci de plachete de „poezie“ cu desene sexuale stingace (ilustratii, probabil, la tema), versuri amestecate cu caricaturi idioate, texte in slovena, altele in engleza, unele bilingve. Printre maculatura de amatori „furiosi“, „nonconformisti“ (mai mult (dez)axati pe sexual), puteai gasi si lucruri surprinzatoare, cum se intimpla intotdeauna intr-un bazar. Am si cumparat doua carticele: una despre tatuajul facial si alta despre cyberfeminism, prost tiparite, ieftine, dar foarte interesante. In jurul tarabelor misunau tot felul de tipi si tipe, de virste diferite, cu o alura comuna: indiferent daca aveau 15 sau 60, erau altfel decit cei pe care-i vezi de obicei pe strada. Ei bine, acolo exista deja o cultura a underground-ului, exista scriitori underground care isi au cititorii lor (asemeni celor din jurul tarabelor: ciudati, imbracati in haine cu tinte sau toale dinadins jerpelite sau in combinatii stilistice ametitoare). Nu e o moda, nu se da nimeni mare cu asta. E, pur si simplu, un mod de viata. Nu se intersecteaza decit rareori cu cei de la „suprafata“, au circuitul lor in natura (si cultura).

Prietenul sloven care insotea grupul de poeti din care faceam parte ne-a aratat, printre zecile de volume underground, si citeva apartinind unor cunoscuti poeti care decisesera sa-si publice unele dintre carti la acest fel de edituri, iar nu la altele, cunoscute, unde-si publicau alte volume. In ceea ce-i priveste pe autorii underground, parerile erau impartite. Unii dintre prietenii nostri, tineri scriitori sloveni, ne-au spus scurt: Trash. Altii au adaugat: It depends!. Despre Petra am auzit si ca e power, si ca e trash.
Un astfel de loc, vizibil, exista si in Berlin, doar ca el e considerat de cei de-acolo ca fiind un fake, un loc turistic, bun de aratat la fraierii care se dau in vint dupa etichete cool. Plin de graffiti, de fiare vechi, de trucuri care tin de – deja – industria „nonconformismului“. Si-apoi, oricum, underground-ul se vinde bine. Sint artisti care lucreaza sub ochii tai, gata sa-ti puna in brate vreun obiect artistic de resort daca ai destui bani. Cum dai coltul, aceeasi cladire are in spate o alta fatada, corect vopsita, cu termopane. Acolo sint birourile! Perfect schizoidism! Adevaratele locuri in care se desfasoara „alternativii“ nu sint la vedere, nu afli decit cu greu de ele, sint, adesea, considerate periculoase, sint provizorii, se tot schimba, ca Squat-urile din Paris, de pilda.

Un text interesant despre underground-ul romanesc a scris nu de mult Liviu Papadima, care s-a ocupat cindva, in suplimentul revistei Dilema, Vineri, de rubrica Subglie. Ideea lui era ca, in mod ciudat, underground-ul romanesc vine tot de la insider-i, de la artistii si scriitorii cunoscuti, dar experimentalisti si, automat, subversivi. Intr-adevar, pina in 1989, alternativii, subversivii erau, prin forta imprejurarilor, „catacombali“ si tineri. Tineretea era (este si va fi!) in sine un fenomen underground! Multi scriitori ai anilor ’80 n-au iesit „la suprafata“ decit dupa 1990. Pe de alta parte, chiar azi, daca stai sa te gindesti, conditia scriitorului roman este mai degraba una de marginalizat (tiraje extrem de mici, audienta restrinsa la ghetto-ul cultural al unei tot mai pestrite „elite“).

Nu avem o traditie underground. Adica nu avem o cultura a subculturii (a anticulturii). Altfel, suna bine, s-ar putea vinde, cum se vind baticurile ieftine doar pentru ca au frunza de canabis pe ele. Un editor imi spunea nu de mult ca vrea sa faca rost de niste „tineri suparati“, sa-i puna sa scrie o literatura „de suparati“, pentru ca asta ar da bine. Uneori, Internetul e un fel de underground, alteori trec drept underground tinerii ahtiati de jocurile puterii „de suprafata“, de recompense care sa-i legitimeze in lumea „de la lumina“, avizi de integrare, autopromovindu-se agresiv – o „subglie“ lipsita complet de ceea ce toate miscarile alternative au avut intotdeauna: un soi de puritate morala si de dezinteres care le face cu adevarat plauzibile! „Subglia“ de la noi e mai mult o conditie a refuzatului sau a bovaricului aspirant la gloriola luminii de la suprafata. Subversivitatea nu e automat acolo unde se filfiie steagul (baticul, esarfa sau tricoul) pe care sta imprimat, industrial, carismaticul cuvint „underground“. Un exemplu: acum citiva ani, Gellu Naum a refuzat sa publice o carte de-a sa la o editura care, i se parea lui, compromite ideea de avangarda. I se oferisera 1000 de dolari. I-a refuzat, desi, cred, tare ar fi avut nevoie de ei. Citi dintre tinerii (sau mai putin tinerii) de azi ar face asa ceva dintr-un principiu – moral sau estetic? Citi dintre underground-zii nostri?

Nu stiu daca Graffiti tine de underground. Au publicat la singura editura de succes care inca se mai ocupa de literatura romana de ultima ora. Spre deosebire de mai virstnicii lor colegi, unii inca studenti (considerati, in gluma, deja „expirati“), nu fac politica literara, sint asa de tineri incit chiar au acea puritate care garanteaza autenticitatea mesajului lor. Nu s-au gindit sa confectioneze o carte „suparata“. Ea s-a construit in mod natural. N-au orgoliul debutantilor care se vor integrati in circuit. Nici macar nu si-au pus numele adevarate pe coperta, doar poreclele. N-au stiut ca vor scoate o carte. Totul a pornit de la niste chat-uri pe Internet, de la pasiunea lor comuna pentru graffiti si de la dependenta de adrenalina care creste in singe de indata ce, suiti noaptea pe niste pereti de cladiri, ii „ataca“ cu bomb-uri si tag-uri, atenti sa nu fie prinsi de politisti. Nu stiu, repet, daca e o carte underground. Ca sa-l parafrazez pe unul dintre autori, care, referindu-se la muzica, vorbeste undeva despre „o melodie mai underground“, Graffiti Files este... o carte „mai underground“ – si aceasta relativizare o face valabila.


Group hag

Carti cu mai multi autori s-au mai scris, dar Graffiti Files e... altceva! Fara subiect, fara un plan, doar obsesii comune, un limbaj comun, un mod de viata comun. Nu poate fi judecata (doar) ca un „produs cultural“, ci ca fenomen. Un fel de literatura spontanee. Brainstorm-uri in care se amesteca „timpenii“ si straluciri – combinatia ideala care s-o faca autentica, vie, haioasa si dura in acelasi timp. O carte in care autorii se joaca de-a Idiotii lui Lars von Trier. Fac pe looser-ii si pe prostii. Pun pariu ca au structura de invingatori si ca sint foarte tari la scoala (chiar daca n-au note mari). O carte scrisa „la cald“ de niste tineri al caror drog comun nu sint nici ierburile, nici alcoolul, nici cartile, literatura (desi, aici, e discutabil!), nici muzica, ci... vopseaua! Volumele geometrice ale graffiti-urilor, improscatul cu culori nu mai tin, insa, de sublimare, ca-n arta (ca-n arta clasica!), ci de descarcare!

De fapt, asta e un cuvint esential al „ideologiei“ lor informale. Personajele „romanului“ sint adolescenti de azi, dezabuzati (ca adolescentii dintotdeauna, generation desanchantée, cum cinta o frantuzoiaca acum mai mult de zece ani!), incercind sa delimiteze un teritoriu al lor (Fire-Club, Club A, treptele de la TNB) si un spatiu lingvistic, un idiolect al lor. N-au chef de scoala, profii sint naspa, parintii – sau mai bine zis „entitatea“ bunicatatamama – sint ca zidul: zidul la care nu te poti plinge. Cind viata ti se pare monotona si fara valoare, exista, cred ei, o singura solutie: RAZNA. Sa te cari, sa te tirezi, sa bati drumurile aiurea, sa arzi gazul pe treptele de la TNB, prin cluburi, prin metrou (un metrou ca-n Tube Tales, daca s-ar putea!). Sa vorbesti razna (ca-n brainstorm-uri). S-o iei razna! Sa te duci sa fotografiezi un semafor doborit la pamint, dar care inca functioneaza. Sau sa dansezi, sa devii „dans si muzica in forma pura“. Sa te intilnesti cu cei ca tine, impreuna sa ajungeti la acea imensa fericire care se numeste „mica fericire“. Pentru ca, nu-i asa? – „Fericirea-i un lucru marunt. E o aripa ce vibreaza... [...] Fericirea-i un lucru mic. Un pitic ce danseaza“!


Descarcare

Senzatia pe care ti-o dau paginile din Graffiti… este ca nu mai ai de-a face cu o generatie care regleaza raporturile cu lumea prin discursivitate, prin analiza sau deconstructie (ei nu mai au chef sa fie inteligenti ca, de pilda, studentii din proza Adinei Keneres), ci prin descarcare – asa cum descarcare (de adrenalina si culoare) este si gestualismul graffer-ului. Descarcare – paradoxal, un mod (patetic, „activ“!) al autismului: „vreau sa ma descarc, dar nu mai vreau sa scriu si sa spun... nu mai vreau sa vorbesc, vreau doar sa arat totul in direct“. Nu e vorba despre „descarcarea“ nevroticului, a zgomotosului, ci despre una legata de o sofisticata liniste (linistire), de puritate, nu de ritualul improscarii, de nevoia de izolare, si nu de isteria colectiva, de incordare (alt fel de incordare!), iar nu de „destindere“:

„Asteptare, o asteptare frustranta sa soseasca vopseaua, in timp ce citiva deja s-au apucat de lucru. Agitatia creste. Simt nevoia de liniste in atita neliniste. Tot ce-mi doresc e sa pot da mai repede pe perete, simt nevoia calmului suprafetei de zid. Cind dau cu trafaletul, percep stropii galbeni lipindu-mi-se de pielea fetei, ii simt in par, pe limba. Si totusi nu e o stare de destindere. E doar un alt fel de incordare. Cu trecerea orelor, ma golesc incet, peretele are o incredibila putere de absorbtie“. De fapt, cele mai frumoase nu sint paginile „revoltate“ (si care cad, adesea, in cliseu), ci acelea in care se exprima, cu un uluitor senzualism al perceptiei, o lume psihedelica si parca insonora. Nonconformismul lor ia forma unei tinjiri dupa liniste (repet: o liniste legata de puritate si opusa activismului!) intr-o epoca in care toti tinerii sint nelinistiti (ca sa parafrazez titlul unui soap american), mai ales burghezii (cei de azi – superactivi!) care trebuie mereu si mereu altfel epatati!


Graffiti-uri

Nu ma pricep la evaluarea graffiti-urilor. Ma intreb ce diferenta o fi exact intre bomb-uri, tag-uri, throw-uri, wild-uri. Imi imaginez, doar. Ieri am vazut un graff pe-un cub portocaliu care tot incearca sa devina magazin de ornamente de apartament. O litera, inconjurata de o flacara. „E mai bine asa, decit cubul minjit de-o vopsea roz-galbuie“, ar zice ochiul. In parcul Pitar Mos e un ansamblu statuar cu niste copilasi de marmura catarati unul in capul celuilalt. Sint albi.

Ca orice kitsch din alte timpuri, mi se pare simpatic. Din cind in cind, copilasii de marmura sint „masacrati“, minjiti aiurea cu vopsea rosie. Poate fi interpretat ca un gest de subminare a kitsch-ului sau Dumnezeu stie ce-o fi in mintea perseverentului „Jack-the-Graffer“. Nu-mi plac mizgalelile de pe fatadele proaspat tencuite ale unei case. Sint, clar, niste (prea) mici si jalnice „descarcari“. Ma atrag graff-urile sofisticate, literele care par niste criptograme, semne, simboluri care nici macar nu cred ca inseamna (in Romania) ceva – desi cineva mi-a spus ca scritorii de zid au, si la noi, codurile lor, mesajele lor, reteaua lor de semnalizare. Poate, uneori („Mizeria... Mess... un M cu o forma salbatica, subtire, ca o sageata“). Mi-ar placea o „cabala“ la vedere si incomprehensibila, ma amuza ideea unui „gongorism“ al zidurilor si posibilitatea existentei unor „catari“ ai aglomeratiilor urbane. E interesant cind zidurile „vorbesc“ (numai sa aiba ce spune!). Pe vremuri, pe peretii caselor nu vedeam decit un singur fel de graffiti. Scria – de obicei cu culoare rosie – „GN“. Stiam ce inseamna, dar mie, ca unui alt copil de pe vremea cind eu nici nu existam, imi placea sa cred ca inseamna Gellu Naum!

Imi plac fatadele ponosite, obosite, atacate de graffiti. E ceva decadent in amestecul de epuizare si vitalitate, de abandonare si agresivitate ingemanate. Imi plac si locurile unde se vede ca artistii au fost lasati in pace sa-si vada de proiectul lor, cum vezi pe ruinele zidului de la Berlin sau pe zidurile de pe o autostrada care duce spre litoralul romanesc. Am vazut niste fotografii cu un fel de „icoane hip-hop“ (cu Puya de la La Familia si cu Ombladon de la Parazitii). Neverosimil! Probabil ca exista niste „savanti“ ai graffiti-urilor (niste „savanti“ in sensul lui Rimbaud, „le savant supreme“, adica poeti!) alaturi de un cird de mizgalitori. Ca in literatura. Artistii si graf(f)omanii. Sau poate ca in lumea asta a vopselei din „spray“ e altfel. Ma gindesc c-ar face o treaba buna edilii orasului daca i-ar lasa pe toti pustii voluntari sa „impacheteze“ in culoare blocurile din anumite cartiere, mai ales cele pe care le vezi cind intra trenul in gara. Sa se dea drumul, asadar, artei de camuflaj, sa acopere meschinaria, saracia. Dar, cu voie de la politie, nu s-ar mai produce adrenalina! Or, unde adrenalina nu e, nici arta nu e, ar zice, probabil, un graffer adevarat...

In Graffiti Files nu avem foarte multe mostre de graff-uri. Cele citeva sint mai curind „constructiviste“, „futuriste“. Semne abstracte. Labirinturi ca din Escher. Simboluri ale non-comunicarii, ale unei stari de spirit pe care o descrie, la un moment dat, unul dintre autori si care mi s-a parut impresionanta, tulburator poetica: „...nu fac nimic altceva decit sa distrug incetul cu incetul urmele de comunicare cu exteriorul... Si in fond si la urma urmelor asta e mai bine, indiferent ce ar fi... vreau sa ascult muzica la pick-up, sa fumez si sa stau... fara nici o grija si fara nici o responsabilitate... mi-ar placea sa nu am nici o finalitate a faptelor mele... Stii... sa nu aiba neaparat un sens tot ceea ce tre’ sa fac zi de zi... ar fi cel mai usor mod de a le da peste nas celor ce ma aduc incetul cu incetul pe calea cea buna“...
Dincolo insa de „ideologia“ informala, toate paginile legate de personajul VOPSEA (de „eyegasm“, vorba lor) contin un admirabil rafinament, un soi de surprinzator intelectualism (pardon de expresie!) care da atit de bine in combinatia cu „directetea“ frusta. A se vedea pagina 107, cu o scriitura ca-n Blecher si continind un mic manifest despre placerea fizica a actului creatiei in sine. Cred ca macar celui care a scris rindurile acestea o sa-i placa atunci cind o sa dea peste textul lui Artaud impotriva capodoperelor sau peste cele anti-capodopera ale minunatului Dubuffet.


„Fericirea pura de a te lasa in voia frumusetii“

O pustoaica sparge un ou de Pasti de masa („daca nu cu masa, atunci cu cine?“). Cineva viseaza, autist, la „superbul MEU perete“. Altcineva vorbeste despre „maturizarea noastra accelerata, tineretea noastra in haine de vacanta-pop, puntea aruncata increzator spre batrini peste capul parintilor, prieteniile incrincenate ca in chilii sub asediu“. Unul dintre ei scrie o lucrare de diploma in care se-apuca sa demonstreze „ca literatura romana e fundamental plastica si secundar inteligenta“ (bravo!). Cu totii au oroare de mediocritate, de confiscare. Nu sint niste nonconformisti dupa tipar. Au un fel de fronda mult mai autentica decit pseudofronda unora ceva mai mari decit ei care, spune unul naiv, „vor sa rastoarne sistemul“. „Vreau sa fiu intr-un loc unde sa nu fiu nici foarte fericit, dar nici asa down cum sint... Urasc extremele. Vreau sa fiu acolo, undeva la mijloc“, spune un baiat, separindu-se, astfel, de dogmatismul „extremismului“. E o disperare mai adevarata tocmai pentru ca e ambigua, fara contur, tulbure, in care elocventei i s-a sucit, in sfirsit, gitul! E generatia care a crescut cu „bilbiiala“ celor de la Nirvana si autoironia celor de la The Pulp („Singura metoda de a evada din propriul trup e sa merg sa cumpar morcovi“). Dar aici poate ar intra alte nume, precum Gorillaz! O generatie obsedata de autenticitate („atit de autentic [...] atit de aproape de viata“), dar eliberata de tezismul celor care inca mai cred in primitiva formula „viata contra literaturii“ („Nu e viata, nu e realitate, e arta, poate de-asta e si atit de frumos“).

Traiesc intr-o lume a lor, unde nu se intimpla mare lucru. Doar, cum spun ei, „S.L.T.-uri“ („Stupid Little Things“). Adunate in carte, ele dau masura disperarii si a puritatii tineretii lor comune. Le place sa faca figura de bad girls si bad-mad boys, care nu o au cu scoala sau cu literatura (ceea ce poate, la o adica, sa fie la fel de agasant ca in cazul celor care o fac pe premiantii clasei). Doar ca unul din ei, autoironic, spune preventiv (chiar daca inainte de a se apuca sa scrie in Graffiti Files): „A se intelege ca aceste povestiri nu au nimic veridic in ele, sint un pur produs al imaginatiei si al influentei televizorului asupra oamenilor“ – si-n felul acesta neutralizeaza patosul nonconformismului-conformist care mai apare din cind in cind. Mi se pare mult mai puternica decit orice alt mesaj „nonconformist“ o formulare precum: „Fericirea pura de a te lasa in voia frumusetii“ – formulare pe care o vad ca pe o punere in abis a cartii celor 9. Dupa cum, in general, mi se pare puternic nonconformista obsesia lor pentru puritate – nu aceea lilina, compromisa de vorbe mari, ci puritatea aceea din parafraza la versurile formatiei Omul cu sobolani, in care „graffitistii“ inlocuiesc „copilul din tine“ cu „broasca din tine“ („Sint tot ce stii tu despre frumos/ eu te ridic cind esti cazut jos/...Eu iti arat tot ce e bine.../ te fac sa privesti lumea prin mine.../ eu te ridic te fac sa fii mai bun/ eu te las sa fii un pic nebun/ Sint partea din tine care stie ce-i bine/ eu sint broasca, sint broasca din tine...“).

Graffiti Files are farmecul unui film facut nu cu actori, ci cu amatori. O carte directa, simpla, stingace – una dintre cele mai frumoase publicate la noi in ultima vreme. Cinstite! Imi place la ea inclusiv faptul ca nu se leaga, n-are epic, fiind din cauza asta atit de poetica. Cind spun „poetic“ e bine sa fac precizarea ca nu ma refer la incetatenitul concept, ci la cuvintul pe care-l intrebuintau avangardistii si care avea multa legatura cu eliminarea plumbului din capul greu al oamenilor (al oamenilor „grei“). Sa vedem ce se va intimpla cind amatorii vor deveni profesionisti. Vor avea ei puterea sa-si pastreze farmecul? Sau, vorba lor, vor avea ei... „acest tupeu“? Se vor mai gindi ei la „broasca din tine“?