OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu Paraschivescu are rubrici in Evenimentul zilei, Idei in dialog, Gazeta sporturilor si Cuvantul. Ar fi material suficient pentru carti compuse din articole de ziar. Cu toata aceasta oportunitate, Radu Paraschivescu publica doar carti inedite. In 2005, a oferit cititorilor volumul Fanionul rosu, volum comentat in Observator cultural, despre absenta fair-play-ului in sport. La recentul Salon de carte Bookfest, Radu Paraschivescu a propus cititorilor o noua carte – Ghidul nesimtitului. O carte despre acei nesimtiti care populeaza lumea romaneasca, o descriere acida si hazoasa despre nesimtirea care ia numeroase si ingenioase forme de manifestare. Ghidul nesimtitului a avut succes la tirg, situindu-se in topul vinzarilor de la Editura Humanitas. L-am invitat pe Radu Paraschivescu in redactia noastra pentru a afla de ce „nesimtitul si nesimtirea“ pot spori tirajele si, mai ales, daca avem remedii. Ghidul nesimtitului nu e o jelanie, un bocet pe mormintul bunelor maniere. E o radiografie a unor hibe care exaspereaza, care sufoca.

Radu Paraschivescu, de ce nu ti-ai strins articolele de la gazete intr-un volum?
Am cochetat cu ideea, dar a fost un capriciu pasager. Nu-mi fac carti din cronici pentru ca nu cred ca ma pot antologa. Textele de la gazete merita citite in ziua in care apar; pe urma, dupa doua saptamini sau doua luni, ele devin invechite si inutile. Eu n-am pariat cu mine insumi ca voi scrie in volum numai literatura nepublicata si ca n-am sa-mi adun articole. Dar e destul de complicat: scriu articole de sport, scriu editoriale social-politice, scriu cronici TV. Nu stiu daca as gasi o umbrela pentru toate acestea, iar ca sa fac trei volume separate ar fi o forma de iubire de sine pe care nu mi-as tolera-o.

Cum faci fata atitor solicitari?
Solutia e simpla: multe cafele baute, ore putine de somn si subrezirea treptata a sanatatii. Exista pericolul risipirii: te risipesti si, la un moment dat, constati ca nu te mai poti aduna, chiar daca vrei sa renunti la o seama de corvezi curente si sa faci altceva. Ai facut o forma de dependenta, iti dai seama ca-ti lipseste drogul – articolul zilnic. Cind vrei sa te aduni si sa faci altceva incep sa te bintuie regretele. Cred ca am ajuns la o medie de doua articole pe zi, daca adunam si anchetele la care raspund sau colaborarile accidentale pe care le am. Pe linga activitatea jurnalistica, eu sint angajat la Editura Humanitas, unde trebuie sa fiu prezent, unde coordonez niste serii de autor, niste colectii, unde trebuie sa vin cu idei, unde fac si redactare de carte.

Mi se pare foarte misto sa faci, intens, gazetarie si sa lucrezi si intr-o editura.
Simplu nu e, dar e frumos. E o luna de miere prelungita, cred ca o sa bata spre un cincinal de miere. Pericolul este risipirea, pe de o parte, sau imbolnavirea, la modul fizic, pe de alta parte.

E si un motiv financiar pentru care scrii mult la gazete?
Categoric ca e si un motiv financiar. Nu sint printre cei cinci-sase oameni care ar putea trai exclusiv din scrisul cartilor. Am fost nevoit sa accept anumite colaborari pentru ca erau bine remunerate, dar nu ascund ca ele ofera si un anumit tip de vizibilitate, de care cineva aflat inca in perioada de afirmare are nevoie. Evenimentul zilei mi-a facut un bine incredintindu-mi aceasta cronica TV de cinci ori pe saptamina, Observator cultural mi-a facut un bine cind mi-a oferit, acum un an si ceva, tot o cronica TV, care era mai generoasa ca spatiu; numarul de semne nu era constringator, asa cum se intimpla la Evenimentul zilei. Cronicile sportive si aparitiile televizate in emisiuni de sport sint tot o forma de vizibilitate, desi exista riscul sa fii confundat cu un gazetar care stie doar scorul si eventual cite cornere s-au acordat.

E un risc asumat.
Eu nu ma derobez de la cronicile si comentariile sportive. Îmi place sa scriu despre sport, am vrut, ani de zile, sa ajung intr-o echipa de gazetari sportivi si sa lucrez cot la cot cu ei. Visul mi s-a indeplinit. Îmi vine greu sa spun: a fost frumos, e frumos, dar vreau altceva. Mie imi place sa scriu despre sport, trebuie sa o recunosc.


- Am scris-o in trei saptamini

Cum s-a nascut Ghidul nesimtitului? Care a fost impulsul?
Ghidul nesimtitului s-a nascut ciudat. Ideea nu este doar a mea. Am avut o discutie la Humanitas si intr-o sedinta de brainstorming a iesit aceasta idee: De ce n-am scrie un ghid al nesimtitului? De ce n-am incerca o vindecare in registru parodic a unei metehne proliferante? Nesimtirea e o forma de contaminare care navaleste in viata noastra. Humanitas a vrut sa faca aceasta carte, cu atit mai mult cu cit Aurelia Marinescu scrisese Codul bunelor maniere astazi, o carte cu mare succes, vinduta in tiraje colosale. Si eu m-am oferit sa scriu Ghidul nesimtitului. Mi-am facut-o cu mina mea. Am fost stimulat de Gabriel Liiceanu care mi-a spus: Tu esti omul! Cartea este un strigat de revolta, ascuns sub un suris, sub o ghidusie, sub niste jocuri de cuvinte. Ghidul nesimtitului e o proba de literatura, nu are nimic metodologic; eu n-am ambitia sa scriu un tratat despre nesimtire, un manual de atingere a performantei in nesimtire. E o sarja tandru-ironica la adresa atitudinalului nostru de zi cu zi, de la felul in care avem o relatie cu oamenii care ne sint vecini, pina la felul in care ne urcam sau coborim din autobuz, de la modul in care trecem strada, pina la cum mirosim, urit sau placut. Cartea cred ca mai spune ceva: lucrul teribil pe care l-am pierdut in ultimele decenii este capacitatea noastra de a ne bucura de convietuire. În momentul in care s-a produs „blocalizarea“, cind lumea a fost mutata de la rosturile ei in cutiile de chibrituri care sint apartamentele de bloc, multe lucruri s-au pervertit. De aici tristetea mea, de aici dorinta mea de a pune o stampila pe comportamentul actual al omului.

În cit timp ai scris cartea?
Nu stiu daca ai sa ma crezi... Am scris-o in trei saptamini. Cu doua saptamini inainte de Bookfest am terminat-o. Am avut un excelent redactor de carte, pe Lidia Bodea, care mi-a facut marele serviciu de a-mi compartimenta textul, de a gasi cite un subtitlu, de a face lectura mai usoara, mai acomodanta, mai prietenoasa. Cit timp am scris-o am beneficiat de acompaniamentul personajelor despre care scriam. În blocul in care locuiesc, in Balta Alba, la etajul doi se spargeau peretii, pe strada se inlocuiau bordurile si se actiona cu pikamerul de la sapte dimineata, iar in blocul vecin au fost citeva zile aniversare de rasuna tot cartierul. Cind n-am mai rezistat si am sunat-o pe cucoana care spargea peretii, rugind-o sa faca operatiunea aceasta dupa ora noua, si nu de la sase, mi-a raspuns: Stii ca ai tupeu?

Am aflat ca Ghidul nesimtitului a fost in topurile de vinzari ale Editurii Humanitas, la Bookfest. De ce crezi ca lumea ti-a cumparat cartea?
Am aflat cu stupoare despre numarul de exemplare vindute pe perioada tirgului: 1350. A fost unul din socurile placute de care am avut parte in ultima vreme. La Bookfest, au venit oameni la mine care mi-au spus: bravo ca ai scris asa ceva, noi facem parte din „sindicatul“ celor terorizati de vecini, de manelisti, de cei care nu se spala si isi imprastie duhorile in spatiile publice. Cred ca a atras titlul. Cind vezi o carte intitulata Ghidul nesimtitului te simti tentat sa cumperi cartea, ca sa vezi ce e acolo. O alta explicatie este buna promovare care i s-a facut de Editura Humanitas si de Evenimentul zilei, la care colaborez, ziar care a avut gentiletea sa-mi publice in avanpremiera sase pasaje din carte si sa-mi ia un interviu. A fost o pregatire a terenului, au compus sistemul de asteptari al publicului, iar publicul a vibrat la invitatia noastra.


- Farmecul cronicarului TV, dar si privilegiul trist

In cuprinsul cartii sint foarte multe versuri din manele, stii exact numele solistilor. Manelele sint asortate cu nesimtirea, in cartea ta.
Sint niste accesorii.

De unde stii atitea versuri din manele, cind le-ai invatat?
Asta e farmecul cronicarului TV, dar si privilegiul trist. Ma uit la tot felul de emisiuni, la care nu m-as uita daca n-as face cronica TV, si anumite refrene mi se lipesc de scoarta. În ultimul an, i-am ascultat pe Vijelie, pe Salam, pe Guta, pe Peste, pe Catalin Arabu. E o intreaga fauna. E un gen de muzica pe care eu nu-l condamn, il ascult si il consemnez.

E obligatoriu ca un cronicar TV sa urmareasca posturi unde se difuzeaza manele?
Ma uit, n-am incotro, am o voluptate morbida. Vreau sa vad, pe de o parte, care este plaja televiziunilor. Pe de alta parte, vreau sa vad, in directia aceasta de programe si oferte, pina unde se poate cobori. Chiar se poate si mai jos? Raspunsul meu, dupa vizionarea acestor programe, este: Da, se poate. În al doilea rind trebuie sa stiu ceea ce ironizez. Nu pot sa vorbesc despre ceva fara sa fiu in cunostinta de cauza. O data pe an fac aceasta experienta cutremuratoare si cumpar revista Romania Mare. Si o citesc. Nu pot sa spun ca este o toxina a publicisticii nationale, cit timp eu nu am un contact cu ea. Daca ea nu mai este ce-a fost si acolo scriu albatrosi ai literelor din Romania? Din motivul asta ma uit si la manele, dar si la alte emisiuni. Si constat cit de sablonizata a devenit limba romana – captiva cliseelor.
Dati-ne exemple.

Cind deschizi televizorul, nu-ti trebuie mai mult de cinci secunde ca sa recunosti un cliseu, o platitudine, exista vaste bulevarde ale locurilor comune pe care circula oameni din televiziune. Ascultati introducerile, urmariti ce se spune in reportaje, in relatarile in direct. Cuvintul „razboi“ nu poate lipsi, acum se foloseste si „razboi total“. Avem folosirea in exces a cuvintelor „senzational“, „confidential“, „exclusivitate“ – chiar daca declaratia s-a putut vedea pe cel putin doua posturi. Nu mai vorbim de personajele care „rup tacerea“, care „arata adevarata fata“ la „adevaratele stiri“. Eu trebuie sa vad toate acestea; ar fi o forma de impolitete crasa fata de cititorii mei daca as scrie din auzite.

Am citit cu destule ingrijorari capitolul despre nesimtirea la bloc si m-am intrebat daca nu exagerezi. Daca am trai intr-un asemenea bloc, nu ne-am lua cimpii?
Eu te asigur ca stau intr-un bloc care nu e nici pe departe apogeul raului. E adevarat ca am descris experientele pe care le-am avut in blocurile in care am locuit de-a lungul timpului. Acum stau intr-o scara blajina, populata de pensionari, care au tabieturile lor, unele condamnabile.

Ce ar fi condamnabil?
Mesele in casa scarilor. Sint mese la care participa toti locatarii de pe palierul respectiv, toate usile sint deschise, nu se mai bate la usa, toata lumea intra si iese cind vrea intr-un apartament. Am vazut, odata, cum s-au pus doua mese alaturate, de la un botez si de la o inmormintare. Dupa citeva minute, unii de la botez mincau din coliva celorlalti. Asta e o forma de sminteala la bloc.

Tinerii sint altfel?
Fetele tinere prefera sa stea cu orele in scara blocului, desi in fata blocului meu este un parc imens. Dar, nu, ele acolo stau, acolo vorbesc la telefon, acolo schimba impresii. Va mai dau un exemplu: nunta in parcare sau botezul in parcare. Aleea respectiva se inchide, in locul parcarii rasare un cort ca la Circul de Stat, cind face turnee prin tara, si acolo se inghesuie mese, banchete, statii de amplificare.

Insist: exista asemenea blocuri?
Da. Lucrurile pe care eu le-am povestit in carte sint strict autentice, le-am trait, am fost martorul lor.


- Eu nu mai vreau sa am vecini

Nu vrei sa te muti?
Mi-am luat teren. Un scriitor ar trebui sa-si propuna sa aiba un public de milioane de cititori, sa cistige Premiul Nobel, Herder sau mai stiu eu ce, sa scoata nu stiu cite editii din fiecare bestseller pe care apuca sa-l scrie. Nu, eu nu vreau asa ceva. Marele meu ideal este sa nu mai am pereti comuni. Asta imi doresc eu de la viata. Eu nu mai vreau sa am vecini. Categoria vecinilor este cel mai mare blestem abatut asupra mea in acest moment.

Sint multi nesimtiti in lumea romaneasca? Sint majoritari?
Într-o ancheta recenta, in privinta gradului de nesimtire al capitalelor lumii, Bucurestiul este pe penultimul loc in clasamentul oraselor nesimtite. Eu am vazut sondajul, l-am citit. Sint de acord cu rezultatele sondajului, dar pun sub semnul intrebarii instrumentele de lucru. De exemplu, sondajul spunea asa: un om din Zagreb, desi avea artrita, s-a aplecat dupa o batista a unei doamne. Asta nu inseamna ca toti oamenii din Zagreb sint niste statui ale bunelor maniere si se apleaca dupa batistele doamnelor.

Nesimtirea e majoritara, draga Radu?
Eu circul mult cu mijloacele de transport in comun si stau la bloc. Observ lucruri ingrijoratoare. Lucrul cel mai trist dintre toate este ca exceptia tinde sa devina norma, iar norma incepe sa alunece spre registrul exceptiei. La ora asta, ofensiva nesimtirii este foarte mare si tare ma tem de un lucru: cei care mai cred in bune maniere vor ajunge niste dinozauri, niste aratari devitalizate, care sustin lucruri absurde si care nu mai pot tine pasul cu stilistica vietii de astazi.

Care sint remediile impotriva nesimtirii?
Eu m-am exprimat deja: un remediu este plecarea intr-o tara scandinava, poate Oslo, sau Copenhaga, sau Helsinki. Altfel, nu cred ca exista un remediu, dupa cum cartea asta nu e o reteta.

De ce nu exista remedii?
Nu e un rau care s-a facut peste noapte. E un rau care a avut o perioada de incubatie masurata in decenii. E un rau care a fost cultivat, relatiile s-au uniformizat, nuantele s-au sters. Comunismul a sters toate nuantele, s-a produs o „proletarizare a relatiilor“, inclusiv a apelativelor. Toata lumea se tutuieste cu toata lumea, toti se bat pe burta, tinarul intra in restaurant, cu ochelarii pe figura, pe care nu si-i scoate cit timp maninca, dar are grja sa-si trinteasca pe masa cheile de la masina si telefonul mobil si sa-l tutuiasca pe chelnerul de 60 de ani, zicindu-i: bai, adu-mi si mie o bere. Contra nesimtirii nu poti opera printr-o terapie de soc. Cei care mai cred in bune maniere incep sa devina minoritari. Cartea aceasta e adresata victimelor, nu calailor.

Cam trista concluzie, scrisa si in carte: „Insertia nesimtitului in fibra vietii de zi cu zi are loc implacabil si nu admite replica. Esti condamnat sa te lovesti de nesimtit in orice imprejurare“. Mai spui ca „ai da orice pentru un dram de intimitate“.
Avem o colonizare de tip nou. Spatiul nostru e colonizat de nesimtiti: mai tot timpul existi in functie de nonvalorile nesimtitului, de criteriile lor de referinta, iar tu nu-ti mai apartii. Nesimtitul nu poate fi dresat, nu poti sa-l obligi sa se raporteze la valorile unui om bine crescut. Nesimtitul nu simte.

Ai un capitol excelent despre nesimtitul care este lider de sindicat.
Liderii de sindicat de la noi au evadat din categoria sindicalistilor. Sint capetenii sindicale care au inceput ca mici slujbasi intr-o intreprindere (erau modesti, nu erau ciocoizati) si aveau un discurs digerabil. Dupa citiva ani, aceiasi oameni apar la televizor cu trei ghiuluri, imbracati in costume Armani, cu ac de cravata din aur, si-ti vorbesc despre contractul colectiv de munca sau despre cit de oropsiti sint cei pe care, chipurile, ii reprezinta. Sindicalistul ofteaza si spune: Fratilor, guvernanti odiosi, uitati-va la noi cit de prost o ducem! Si lumea se uita halucinata la un personaj care nu vine cu metroul la un miting de protest, coboara din cele mai luxoase masini si vegeteaza pe salarii cosmice. Cind i se vira un microfon sub nas deplinge soarta oamenilor muncii.


- Telefonul mobil suna in buzunarul unui preot

În carte spui ca avem o problema cu folosirea telefonului mobil, care suna cind nu te astepti. Crezi ca se mai pot institui minime reguli de folosire a telefonului mobil?
Eu am trait doua mari momente ale telefonului mobil. L-am auzit sunind in buzunarul unui preot care tocmai oficia o inmormintare. Si omul a raspuns, mortul nu pleca nicaieri, evident, apoi si-a continuat slujba. Al doilea moment – dureros pentru noi, ca natie – a fost telefonul mobil care a sunat in timpul discursului tinut in Parlamentul Romaniei de Tony Blair, care prezentase un discurs foarte incurajator din partea Marii Britanii. Tony Blair vorbea in fata cremei legiuitorimii romane si ne spunea ca Anglia ne asteapta acolo unde vrem noi sa ajungem. Si a sunat un telefon mobil, pe care l-a auzit si Tony Blair. În acel moment ai tot dreptul sa te intrebi: Ce lume e asta? Cine face legile? Cum se respecta legile astea? Daca in Parlamentul Romaniei s-au putut intimpla asemenea lucruri, ce putem sa ne asteptam de la omul care se duce la film si care vorbeste la telefonul mobil pentru ca nu e o scena cu bataie.

Nesimtirea vorbitului la telefon nu mai poate fi stopata?
În salile de teatru, inaintea ridicarii cortinei, spectatorii sint avertizati sa-si inchida telefonul mobil. Dar el tot suna... La conferinte exista semne grafice, unde e desenat un telefon mobil barat cu doua dungi rosii... Dar nici acolo, in conferintele internationale, nu scapi de sunetul telefonului mobil. Fiecare e teribil de ocupat, fiecare susoteste la telefon, fiecare vrea sa raspunda. Iar in autobuz, cred ca ai vazut asta, sint persoane care vor sa arate celorlalti ca au telefon mobil, chiar daca el nu suna. Macar sa auda tonuri de apel exotice; recent am auzit tonuri de apel cu mascari, cu injuraturi, cu invitatii de autobaza. Manelele sint depasite; e vremea lucrurilor teribil de mustoase si de insalubre.

Cum te simti la Humanitas, unde esti din 2003?
Ma simt bine. Am judecat cu sufletul si nu cu buzunarul. Se vede treaba ca am facut bine. Tocmai dadusem o serie de interviuri pentru o companie americana, unde urma sa fiu platit foarte bine si sa fac o munca timpita. Sa fiu un fel de vechil peste un grup de traducatori, care tocmai traduceau documente de administratie locala. Sint putine lucruri mai urite decit traducerile din administratia publica. Între salariul acelea foarte bun si un program infect de lucru si salariul mult mai mic de la Humanitas, dar cu perspectiva de a lucra cu niste oameni la care eu tineam foarte mult, am ales varianta a doua. Cred ca am ales bine. Firma americana dupa un an a inchis portile si a plecat din Romania. Iar la Humanitas am reusit sa-mi fructific niste proiecte, coordonez doua colectii, „Arena“ si „Risul lumii“, am publicat doua carti, Fanionul rosu si Ghidul nesimtitului, si am beneficiat de un lansaj pe care nu l-as fi avut la alte edituri.


- Ni se pun in circa lucruri care nu ne apartin

Ma adresez, acum, purtatorului de cuvint al Editurii Humanitas. Radu Paraschivescu, voi v-ati suparat pe Observator cultural, prin iarna, cind au fost comentate defavorabil debuturile voastre in proza, Alain Gavrilutiu, Anca Maria Mosora, Mihnea Rudoiu. În Romania libera ai dat un interviu in care vorbeai de cronici comandate.
Nu m-am gindit la voi, n-am pomenit si nu m-am gindit la Observator cultural. A fost o cronica intr-un cotidian, scrisa de un om tocmit sa faca praf o carte. Nu vreau sa spun unde a aparut cronica si cine a scris-o. Nu era publicata in Observator cultural.

Accepti ca si la Humanitas pot fi debuturi sau carti de proza proaste?
Da, sigur ca da. Humanitas nu inseamna, intotdeauna, garantia cartilor exceptionale. Cei care au citit, in editura, acele carti de proza au pariat pe ele. Nu-i obligatoriu ca votul redactorului de carte sa coincida cu gustul criticului. Pot exista carti bune care sa fie primite prost, sa fie tratate cu mai multa severitate decit era cazul.

Ati fost acuzati ca ati monopolizat Bookfest, ca la Realitatea TV s-au vazut, cu precadere, autori de la Humanitas. Ce raspunzi acestor acuze?
Sint multe acuzatii de genul asta, dar eu nu cred ca acest tirg a fost confiscat de Humanitas. Cea mai vinduta carte a fost, in continuare, Codul lui Da Vinci, care nu e aparuta la Humanitas. Pe de alta parte, organizatorii Bookfest nu au mai publicat lista de premii tocmai pentru a nu se crea animozitati; erau patru sau cinci premii care reveneau Editurii Humanitas. Si Gabriel Liiceanu a spus nu, decit sa avem patru sau cinci premii la Humanitas si lumea sa spuna ca ne-am anexat Bookfest, mai bine nu publicam lista. De ce un gest ca asta – practic Humanitas a renuntat la niste premii – e interpretat drept abuz? Iar in privinta aparitiilor televizate, Realitatea TV si-a facut singura selectia, pe cine sa cheme si pe cine sa nu cheme. Nu Humanitas a impus postului Realitatea TV ce sa filmeze si pe cine.

Toata lumea a vazut la Realitatea TV, aproape o ora, lansarea cartilor lui Traian Ungureanu, cu Traian Basescu si Gabriel Liiceanu in prim-plan.
Lansarea lui Traian Ungureanu a fost o mare reusita. Traian Basescu a dorit sa vina la aceasta lansare, raspunzind invitatiei Editurii Humanitas. Presedintele Basescu cred ca a avut un discurs extraordinar la lansarea lui Traian Ungureanu.

La lansarea de la Curtea Veche, la volumul coordonat de Vladimir Tismaneanu si Sorin Antohi, presedintele Basescu n-a mai ajuns, desi era anuntat in program.
Asta nu este vina Editurii Humanitas, ca presedintele Basescu a venit la o lansare si nu s-a dus la alta. Ni se pun in circa lucruri care nu ne apartin, de care nu sintem vinovati. Ar trebui sa se observe si reusita Bookfest: a fost un tirg occidental, in care lumea nu s-a sufocat, in care au existat spatii pentru evenimente, in care publicul a fost foarte numeros si incintat de intilnirea cu autorii preferati.


„Îmi place toata zarva din jurul fotbalului“

Mai traduci, Radu Paraschivescu?
Traduc acum ultima carte cu care imi si iau adio de la domeniul asta. Cartea se cheama În clipa mortii (Being dead), scrisa de Jim Crace, si cred ca va aparea in august sau septembrie la Humanitas, in colectia „Raftul Denisei“. Aceasta carte va fi cintecul de ramas bun. Cred ca am tradus destul.
Prima carte tradusa cind a fost?
În 1991. Eu n-am tradus nimic inainte de 1989, nici nu stiam unde sint editurile. În 1991 am debutat cu un esec somptuos, un roman de François Mauriac, Îngerii negri. A aparut la o editura aproape anonima, in conditii mizerabile. Notiunile de redactare, de corectura, de oglinda a paginii nici nu existau. Era o editura condusa si populata de diletanti. Iar cartea a aparut martelata, pornind de la coperta si terminind cu gafele din cuprins. Coperta era ambigua, oamenii din editura nu auzisera de François Mauriac si au crezut ca e ceva cu ninja. François Mauriac s-ar rasuci in mormint daca ar sti cum a aparut in Romania, in 1991. De atunci incolo, am aproape 60 de carti traduse.

Nu-i pacat sa nu mai traduci?
Nu mai pot. Cred ca mi-am facut treaba in domeniul acesta, cred ca am lucruri pe care as vrea sa le scriu, am citeva carti la care ma gindesc.

De ce avem putini traducatori buni?
La ora actuala, optiunile de activitate sint mult mai multe. Înainte, sa traduci era o buinecuvintare. În 1990-1991, as fi tradus aproape orice si cred ca si pe gratis. Acum exista mult mai multe variante, poti sa faci mult mai multe lucruri, pe care poti sa le faci pe bani buni. Traducerea este o activitate subplatita. Un traducator bun cistiga de la o editura onorabila maximum doi euro pe pagina, brut. În Uniunea Europeana, tariful e undeva la 17-20 de euro pe pagina. Cum esti platit atirna in optiunea profesionala. Traducerea este un domeniu evitat de tineri; in schimb, „marii romantici“ au ramas pe baricade. Sint oameni care se confunda cu actul traducerii si percep traducerea ca pe un drog. Sint mari iubitori de traduceri, incepind cu Antoaneta Ralian si terminind cu Irina Mavrodin, incepind cu Viorica Niscov si terminind cu Sorin Marculescu sau Jean Grosu. Exista inca o generatie de traducatori – din care fac si eu parte – care cred ca a dat citeva nume bune: George Volceanov, Irina Horea, Cornelia Bucur. Si mai exista un lot de tineri, care sint din ce in ce mai putini, care ma tem ca nu sint foarte atrasi. N-avem plutoane de traducatori.

De cind esti pasionat de sport?
De la opt ani. La opt ani am vazut Olimpiada din Mexic. In 1970 mi s-a inoculat decisiv microbul fotbalului si de atunci am ramas in captivitate. Am vazut Campionatul Mondial din 1970, cu Brazilia lui Pele, ajunsa din nou campioana mondiala. Atit mi-a trebuit. De atunci, nu ratez meciuri la care un om normal nu se uita. Dar imi place toata zarva din jurul fotbalului, imi place ca in marginea fotbalului creste un soi de literatura sportiva sanatoasa. Sint gazetari sportivi excelenti, oameni bine mobilati, cu care poti sa discuti si ultima fenta a lui Ronaldinho, dar si ultimul roman al lui Marquez, care stiu ca Soava a fost un jucator prost la Nationala, dar ca Ishiguro e un mare romancier. Oamenii acestia pe mine ma reconforteaza. Sint oameni din categoria Catalin Tolontan, Cristian Geambasu, dintre cei care au venit dupa 1990. Si sint oameni cu care am afinitati – Traian Ungureanu, Radu Cosasu, Tudor Octavian, Ion Cupen. Imi place, e o febra buna in jocul de fotbal. Mie mi se pare o forma foarte sanatoasa de cultura fizica aplicata. Si este spectacol, face parte din bucuriile noastre.