La prima vedere, cel mai nou volum al
lui Marius Ianuş,
Refuz fularul alb, este o încropire
editorială. Coperta e bizară: o umple o icoană a Mîntuitorului
peste care se suprapune, în colţul din dreapta jos, o
fereastră de videoplayer. Deschizînd cartea şi întorcînd-o,
observăm continuitatea coperţilor I şi a IV-a: icoana este de fapt
pe un desktop pe care se mai văd diferite icon-uri şi o captură
video a unui Ianuş transformat. În stînga sus, pe
coperta ultimă, apare familiarul, aproape liniştitorul
Recycle Bin.
Iar jos, pe aceeaşi copertă, un document intitulat
pocainta.
Titlul însuşi pune probleme. E
cu semn de exclamare, aşa cum apare pe pagina de gardă şi în
colontitlul volumului? Sau fără semn de exclamare, ca pe copertă,
ca în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale şi ca pe pagina
ce deschide secţiunea eponimă? Nici tehnoredactarea nu este
profesionistă: se schimbă, în interior, fontul de literă.
Ceva îmi spune că autorul a vrut să publice acest volum în
termenii lui, nu ai altora, şi că s-a ocupat singur de toate
„aspectele“ revenind unor departamente specializate. Astfel că
volumul arată cum arată...
Dar au arătat altfel cărţile lui
Marius Ianuş? Cu excepţia celei precedente, Ştrumfii afară din
fabrică! (2007), ele erau apropiate de condiţia de samizdat, de
manifest, de artă underground, într-o marginalitate ţipătoare
inclusiv tipografic. Manifest anarhist şi alte fracturi (2000) şi Ursul din containăr – un film cu mine (2002), două dintre
volumele de referinţă ale generaţiei „milenariste“, veneau cu
acelaşi refuz al circuitului consacrării oficiale, ba chiar şi al
difuzării editoriale: ca şi cum o carte de poezie, pentru a fi una
adevărată, nu trebuie să stea în nici o vitrină şi să sevîndă.
Din acest unghi, văd o continuitate de
profunzime între vechiul Marius Ianuş, „anarhistul“,
„demolatorul“ de instituţii şi mituri prefabricate – şi
acesta nou, care traversează o criză existenţială atît de
profundă şi care, ca un personaj dostoievskian, s-a „scrîntit
întru Hristos“. Piesă ce nu prea se potriveşte în
traiectoria poetului este Ştrumfii..., un volum apărut în
excelente condiţii grafice, dar care, semnificativ, arăta o
îmburghezire a poetului şi „lobotomizarea“ viziunii lui.
Căci acestui autor, comodităţile vieţii şi reuşitele sociale
nu-i priesc. Aderenţele la comunitate devin, la el, mereu
chestionabile E nevoie de o fractură pe care textele s-o lărgească
şi s-o adîncească. „Se cere“ un mediu ostil ori măcar
indiferent, pe care imaginile obsesionale ale poeziei lui Ianuş să
alunece într-o libertate de acţiune în pericol de a fi
îngrădită. E utilă cîte o conspiraţie care să
alimenteze conspiraţionismul poetului; cîte un aranjament şi
acompaniament de ridiculizare care să îngroaşe ridicolul
asumat al artistului. Şi e nevoie, evident, de cititorul atent care
să însoţească – de la o distanţă protectoare –
avatarurile existenţiale şi poetice ale lui Marius Ianuş. ÎnRefuz fularul alb, toate acestea sînt oferite cu asupra de
măsură.
În pofida aparenţelor, volumul
este atent construit şi pus în pagină. Secţiunile nu sînt
date într-o ordine cronologică. După Refuz fularul alb, ce
acoperă cam două treimi din carte, parcurgem O listă de discuţii
cu mine, cu texte din vara lui 2009, apoi Căciula lui Guguţă, cu
poeme (nu rele) „reciclate“ de la revista Stare de urgenţă, şi
finala Post scripturi, încheind en beauté cartea.
Cel mai slab ciclu e în schimb O
listă de discuţii cu mine, în care confuzia artistică,
vizibilă, derapează într-o proastă gestionare a registrelor
şi în cel mai banal veleitarism. O criză de fericire
provocată e un lung şi indigest poem, în care cuvintele mari
şi sintagmele aidoma sînt găunoase cum niciodată n-au fost
la Marius Ianuş. Rareori, un accent de familiaritate, simpatică,
rupe monotonia şi redundanţa mesajului înălţător: „Mă
rog ţie, Doamne, ajută-mă!/ Coboară toţi Îngerii Slavei
Tale peste pămînt!/ Ajută-mi familia! Ajută-mă pe mine!/
Izbăveşte-ne pe toţi oamenii!/ Asta ştie toată lumea, scuze...“.
Acest ciclu, dacă îl citim
independent de Refuz fularul alb (secţiunea care dă cărţii titlul
şi centrul ei de greutate), e aproape ridicol. Însă dacă îl
luăm nu ca pe un text poetic, ci ca pe un jurnal de existenţă, şi
dacă îl psihanalizăm puţin, detectăm în el dorinţa
disperată a personajului de a suferi mai mult. Şi mai adînc.
Într-o răsturnare halucinantă, episoadele de criză din viaţa
actuală a autorului vor fi anticipate şi, cumva, înscrise în
versuri care deocamdată îşi inventează probleme. Dumnezeule
mare... este un text din altă piesă decît Refuz fularul alb,
dar e, aşa zicînd, un prequel al suferinţelor viitoare. O
strofă penibilă: „Faptul că încă îţi mai baţi
capul cu mine mă emoţionează,/ dar nu pot să înţeleg
care-i problema mea.../ Unde-i buba?...“. Apoi, una „doar“
emfatică: „De ce am dorinţe?/ De ce dorinţele nu se termină
niciodată?/ De unde vine moartea în care mă înec de doi
ani?/ Atîta rău şi atîta ură?“. Şi încă una,
în care personajul devine sadomasochist şi doreşte, cere,
pretinde încercări suplimentare: „Ştii ce te rog acum, în
noaptea asta./ Dacă e nevoie să dai cu mine de pămînt,
fă-o./ Dacă e nevoie să înnebunesc ca să te înţeleg,
voi înnebuni“. După care i se face frică şi cerşeşte,
dimpotrivă, milă: „dar ai milă de mine în noaptea asta“...
Şi încheie aproape liric: „Fă-o să alunece pe pelicula
vieţii mele ca un fulg de nea“.
Refuz fularul alb, pe circa o sută de
pagini, va da greutate şi intensitate noilor experienţe poetice.
Pentru ca poezia să capete densitate vizionară şi o aură a
biografismului cel mai plat, personajul central şi autorul său
trebuie să sufere dimpreună (ca şi în paginile lui Ioan Es.
Pop). Viaţa obişnuită, prea obişnuită, va fi devastată, ca după
o explozie, prin trădarea adulterină a soţiei, prinsă în
mreje diavoleşti şi sacrificînd, pentru trecătoare plăceri
ale cărnii, liniştea familiei şi viitorul fetiţei. În noul
vizionarism, soţia e în primă şi ultimă instanţă o Mamă
care, depăşind vîrsta experimentelor erotice, s-ar fi cuvenit
să fie stîlpul curăţiei familiale. „Fata din Făgăraş,
cea blîndă“ cu faţa „ca o inimioară“ sînt
imagini „retro“ ale bărbatului înşelat şi ale poetului
care, utilizîndu-le într-o cheie nostalgică, se chinuie
să şteargă combinaţiile diavoleşti, fardul şi rimelul Satanei.
Cum observa Paul Cernat într-o excelentă cronică din 22,
Diavolul e aici pus la feminin. Aceasta pentru că el cuplează,
simbolic, cu figura unei uneltitoare din familie care încurcă
şi mai mult paşii fetei din Făgăraş. Diavolul apare însă
şi la masculin: nu numai pentru că înşelătorul erotic e de
acelaşi gen, dar şi fiindcă Satan(a) este transgresiv şi ubicuu.
Diavolul se „scălîmbăie“,
„hăhăie“, animînd „vopsiţii“ şi „prefăcuţii“
din barurile lor pline de fum şi păcate. Pe muzica bîţîitoare,
la modul demonic, ce pare să electrizeze întreg tabloul
social, cei care nu se prind în ritm devin marginali,
periferici, nişte ciudaţi stîrnind hohote şi hăhăieli.
Singurătatea protagonistului e astfel garantată, solitudinea lui,
asigurată. Înainte de a fi un Iov, personajul lovit este un
profet – desigur, nu în ţara lui. Ţara a devenit, de
altfel, lumea toată, cu un shift „milenarist“ operat şi
altădată de Marius Ianuş. Dar febra şi gesturile largi ale
anarhistului, tiradele sale au lăsat loc unei disperări aproape
mute şi unei dezolări fără leac. Diavolul, la feminin şi la
masculin, e cîştigătorul rundei: „Astăzi stau aici pentru
un strop de internet,/ un bărbat bărbos cu un laptop în
braţe/ şi o cruce neagră pe piept,/ un ciudat care nu ridică
ochii spre oameni.// Atunci urlam între ei, în faţa
balconului ăsta de fier./ Am vrut dreptate. Am vrut libertate./ Şi
alte lucruri pe care doar Dumnezeu/ ni le-ar fi putut da.// Am
obţinut un pumn de rugină multicoloră./ Am obţinut o bătaie de
joc de Dumnezeu./ Am obţinut să facem cum zic curvele şi
poponarii./ Şi un spectacol satanic universal, care nu pare să aibă
sfîrşit“.
Politic, Ianuş a trecut de la stînga
anarhistă, hedonistă şi eliberatoare, la un fundamentalism
poetic-religios. (E, poate, motivul pentru care Mihai Iovănel,
într-o cronică de o rară rea credinţă din Cultura, îi
numeşte volumul de faţă un „gunoi“. A „analiza“ o carte
abia în ultimul alineat al cronicii care îi este dedicată
rămîne o performanţă în sine...) Dar poetul este prea
original pentru a se lăsa încadrat. Sexualizant ori habotnic,
anarhist sau pravoslavnic, el îşi asumă fiecare identitate
din interiorul, nu din exteriorităţile ei. E un caz de
autocombustie, nu o speţă de mimetism.
Solitudinea protagonistului umilit şi
călcat în picioare, decăzut la stadiul de personaj secundar,
va recunoaşte imediat singurătatea şi nefericirea altora.
Suferinţa detectează suferinţă, ca în această poezie de o
ascunsă forţă expresivă, integrînd perfect, la final, un
discurs apatic şi alb: „În vreme ce lumea se scălîmbăie
prosteşte, pe muzica diavolului,/ eu voi sta la masa celor care
plîng.// Ca şi acel bărbat pe care l-am văzut la o nuntă
din Făgăraş,/ distrus de durere, stînd lîngă fetiţa
lui la masă,/ în vreme ce soţia sa, beată, se prostea în
braţele unui zevzec inconştient.// El nu reuşea să o convingă să
plece./ El nu reuşea să facă nimic“ (La masa celor care plîng).
Un alt poem care creşte, dar nu printr-un cumul de elemente, în
vechea manieră, ci printr-o progresivă lărgire vizionară a
cadrului dat, este Nea Pribeagu. Aici, procedura poetului e complet
modificată, dar compoziţia, la fel de rafinată. Prima strofă
începe cu un vers „elementar“, pe care îl poate
articula orice copil. Iar ultimele versuri, spaţiate şi
extraordinare, încheie traseul într-o fractură abisală:
„Mi-a fost frică./ Pentru că nu izbuteam să te iubesc/ vorba ta
mi se părea o bălmăjeală neînţeleasă...// Bubuiturile din
uşă m-au înspăimîntat.// Eram singur şi mi se
spusese/ să nu le deschid străinilor...// Apoi, două ore de chin,
în care mormăiam/ de o parte şi alta a unui perete, răcnetele
tale...// Apoi, ascultînd sirena salvării care nu a vrut să
te ia/ m-am gîndit că moartea ta cade întreagă pe
mine./ Mi-a fost frică. M-am întrebat/ dacă şi eu voi muri
fără adăpost, fără apă, în scara unui bloc.../ Dacă nu
cumva merit asta...// Da, eu te-am omorît şi l-am omorît
pe Iisus în tine./ Da, eu merit asta.// Mă vei ierta vreodată,
Flămîndule?// Mă vei ierta vreodată, Însetatule?// Mă
vei ierta vreodată, Străinule?// Mortule? Mortule care n-aveai pe
nimeni?“.
Blesteme groaznice şi blesteme
dezlegate; poezii luînd structura şi melodia interioară a
rugăciunii; condamnări, vituperări şi renegări violente, dar şi
proiecţii fantasmatice ale unei fericiri în doi, dacă nu în
trei; încredinţări în mîna dreaptă a Domnului,
ca şi în iubirea infinită de oameni a lui Hristos; maximalism
sufletesc slav şi discurs poetic, adeseori, minimalist, inducînd
în eroare un cititor neatent şi un critic neglijent...
Refuz fularul alb e o carte de poezie
cum numai Marius Ianuş, în generaţia lui, era capabil să
scrie.
Marius IANUŞ
Refuz fularul alb
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011,
160 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters