OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Institutul Cultural Roman a organizat vineri, 9 februarie, o intilnire cu Herta Müller, scriitoare germana de origine romana, autoare a peste 20 de carti, dintre care pina acum s-au tradus in romaneste Animalul inimii (traducere Nora Iuga), Regele se-nclina si ucide (traducere de Al. Sahighian), iar Este sau nu este Ion este scris direct in romaneste. Cu aceasta ocazie, Herta Müller a citit impreuna cu Nora Iuga poezii din volumul Im Haarknoten wohnt eine Dame/ in coc locuieste o dama, aparut la Editura Vinea si tradus de Nora Iuga. Cu prilejul prezentei in Romania a Hertei Müller, colaboratorul nostru Gabriel H. Decuble a realizat urmatorul interviu, oferit in exclusivitate revistei Observator cultural.

Stimata Herta Müller, pentru a cita oara reveniti in Romania dupa 1989?
O, nu mai stiu exact... sa tot fie a cincea sau a sasea oara.
insa de data aceasta sinteti invitata oficial de Institutul Cultural Roman. Trebuie sa fie un alt sentiment decit atunci cind vii intr-o vizita privata.
Desigur, ma bucura faptul ca, in sfirsit, sint invitata oficial, caci pina acum am venit doar la invitatia Institutului Goethe si trebuie sa spun ca am fost mereu putin mirata ca nici o institutie de profil romaneasca nu se aratase interesata. Chiar si atunci cind a fost infiintat CNSAS-ul, dezbaterile la care am participat au fost gazduite de Institutul Goethe. Erau de fata Gheorghe Onisoru, doamna Birthler de la Berlin, Richard Wagner, Andrei Plesu, Mircea Dinescu etc. A fost o discutie foarte aprinsa, dar mi s-a parut ciudat ca nu se oferise nici o institutie autohtona sa organizeze si sa gazduiasca dezbaterea.

- Mi-am luat trecutul cu mine
De la debutul literar, in 1982, ati scris peste 20 de volume, traduse in 18 limbi; aproape ca nu a trecut an, de atunci, fara sa fi primit un premiu literar important. insa, de cind traiti in Germania, nu ati scris nici o carte de proza cu tematica pur germana. Este Germania o tara atit de neinteresanta sau avem de-a face cu un fel de autocenzura?
Nu e o forma de autocenzura. Pur si simplu asa e. Eu nu-mi aleg singura tema, ci ea mi se ofera pe baza anumitor experiente de viata, experiente pe care le-au facut si alti scriitori: Imre Kertész, Peter Esterhazy, Alexander Tilma, chiar si Semprún, asa incit pot spune ca exista un tip de scriitor care-si gaseste temele doar in experientele de viata, oameni care, in general, au suferit puternice lovituri ale destinului, iar aceste traume devin surse literare prin excelenta. Cred ca ele sint si cele mai importante teme. in cazul meu, experienta existentiala covirsitoare a fost facuta sub dictatura, in Romania acelor ani, iar faptul ca acum traiesc la sute de kilometri departare nu ma face sa uit ce am trait aici. Mi-am luat trecutul cu mine, iar dictatura e o tema inca actuala in Germania. Sa nu uitam ca in Est a fost inainte Republica Democrata Germana – tot o dictatura. Asa incit, scriind despre dictatura comunista, scriu despre o problematica familiara germanilor. Nu mi-am propus nici sa scriu despre asta, nici sa neglijez alte teme, dar aceasta tema ma obliga. Altfel nici n-as putea sa scriu. Daca n-as simti aceasta necesitate care vine din interior, n-as mai scrie, caci nu cred ca trebuie neaparat sa scrii doar pentru a scrie. Literatura este o necesitate.
Spuneati cindva, intr-un interviu, ca Thomas Bernhard s-ar numara printre modelele dumneavoastra, intrucit si literatura sa are la baza experiente traumatice. Putem generaliza? Sa fie trauma principala sursa a creatiei?
in buna masura, da. Poate nu singura, dar una din cele importante. Alienarea, agresiunea fizica si psihica, lipsa de aparare, lipsa sanselor, a controlului asupra propriei vieti, viata care ti-a fost furata – toate acestea duc la un tip de traire care isi are cea mai teribila concretizare in dictatura, in statul politienesc, iar acest fapt este pentru mine sursa creatiei literare in genere, fie ca e vorba de trauma national-socialista, fie ca e vorba de stalinism, de regimurile similare din China sau Cuba – din pacate despre Coreea de Nord nu se stie mare lucru –, sau de dictaturile din America de Sud. Asa incit soarta individului in regimurile represive e o tema universala.

Exista o anumita poetica a literaturii sub dictatura? Sa fie vorba aici de o strategie de eliberare a limbii de o anumita constringere?
Nu stiu daca e vorba de o poetica. Dupa mine, limba ca atare nici nu exista. Nu sint o admiratoare a limbii. Mi se spune adesea ca limba scrierilor mele ar fi intr-un fel sau altul. Nu cred ca am o limba a scrierilor mele. Limba e doar ceea ce li se intimpla oamenilor. Pentru mine, doar in acest context poate fi caracterizata limba drept acceptabila sau inacceptabila, estetica sau inestetica. Pe mine ma intereseaza cum pot spune anumite lucruri si din asta decurge limba personajelor mele. Dar eu n-am o limba a scrierilor mele, ci sint nevoita sa imprumut limba celor care nu scriu. Din aceasta, din obisnuitul limbajelor indivizilor rezulta neobisnuitul situatiei, ceea ce face textul sa mijloceasca o imagine poetica sau sa fie literar. Pe de alta parte, asta ma si motiveaza sa scriu, asta imi da satisfactia scrisului. Nu cred ca am o poetica personala. Nici dictatura nu are o poetica; dac-ar avea, ar fi groaznic. Dictatura e doar o nenorocire, iar prezentarea literara a acestei nenorociri tine si de structura psihica a fiecarui om, de stilul lui, de personalitatea lui.

- Literatura nu era politica, ci un sprijin, o regasire
Cum se impaca atunci literatura cu rolul ei social? Nu este ea o forma de rezistenta?
Da si nu. Exista si autori care servesc dictatura. Cuvintul „rezistenta“ este foarte teoretic. Ce inseamna el? Nu pot vorbi despre rezistenta, in cazul meu, pentru ca as fi fost disidenta sau as fi fost angajata politic, ci pentru ca am fost multumita de atitudinea mea la acel moment, ca individ, ca membru al societatii. Sigur ca literatura transmite si aceasta atitudine. Dar daca as fi colaborat cu sistemul, atunci as fi scris, in mod evident, un alt tip de literatura. in acest sens, modul in care am trait a determinat si literatura mea. Dar eu n-am intentionat sa fac rezistenta prin literatura. Ar insemna sa fi facut si eu propaganda. Ar fi fost literatura de comanda, doar ca pe invers. Or, comanda sociala este intotdeauna indoielnica. Ea nu duce la nimic bun. Aveam atitea exemple care dovedesc falsitatea acestei literaturi. Pe cind Thomas Bernhard, Oskar Pastior, Günter Eich sau chiar Marquez – toti acestia nu au scris in primul rind literatura angajata politica, ci una existentiala.

Adevarata rezistenta, in cazul meu, a venit ca reactie la frica pe care mi-a insuflat-o Securitatea. Cel putin in cazul meu, literatura nu era politica, ci un sprijin, o regasire. Ar fi fost fatal pentru scrierile mele sa prezinte sus si tare mesajul politic pe care as fi vrut sa-l transmit. N-am incercat sa dau texte perfecte din punct de vedere poetic – ar fi fost ceva fals –, ci doar sa-mi confirm prin scris sentimentele, chiar daca nu le expuneam in mod direct. E complicat... rezistenta prin literatura e un subiect complicat.
Tot ce spuneti sugereaza ca si literatura are parte de „dureri la nastere“, conditionate din interior sau din exterior. Cum vedeti relatia dintre cenzura, in timpul dictaturii, si autocenzura, azi?
Nu cred in autocenzura, exista multi autori care spun ca, scriind printre rinduri in timpul dictaturii, le reusea o expresivitate iesita din comun. E o prostie! in dictatura exista tot atita literatura de duzina cita este si in regimurile democratice. Diferenta consta doar in multimea de oameni distrusi. Un singur individ cazut victima unui regim e mai important decit o opera literara. N-ar trebui sa fie atins nici macar un singur om, doar ca sa se cistige subiecte literare bune. Este opinia mea. Primatul este al vietii. Viata si demnitatea individului trebuie sa ramina intacte, abia apoi vine literatura, printre altele...

Eu a trebuit, scriind, sa invat sa traiesc, nu invers. Voiam sa traiesc dupa standardele la care visam, atita tot. Scrisul a fost o modalitate de a exprima ceea ce nu puteam trai efectiv, dar nu voiam sa scriu literatura contra regimului, nici macar sa fiu disidenta. Regimul m-a facut disidenta. Ei m-au numit asa. Eu voiam doar sa traiesc in aceasta tara, doar ca sistemul era absurd si a compromis toate asteptarile individului. Nu voiam sa demonstrez ceva anume. Marasmul era atit de evident, cotidianul atit de tragic, incit n-am putut sa inghit asa ceva: faptul ca trebuia sa ma umilesc pentru a face cumparaturi, la munca in fabrica sau in scoala... era groaznic... Cenzura era generalizata, nu doar presa, nu doar literatura – totul era cenzurat. Farmacia era cenzurata, caci nu gaseai vata sau aspirina; alimentarele erau cenzurate, caci nu era lapte sau carne; toata tara era cenzurata. Viata insasi era cenzurata. Asadar, literatura nu suporta de una singura efectele dictaturii si doar schimbarea societatii in sine ar fi putut schimba si fata literaturii. De aceea zic ca nu exista o limba specifica literaturii sau unui autor. Exista doar limba cotidiana, a indivizilor si in aceasta limba se produc tragediile.
Nu sinteti de acord deci cu Heidegger, cum ca limba vorbeste omul si nu invers...
Nu, omul vorbeste limba, clar! Si Heidegger e un caz complicat. Poate ca ar trebui sa vedem de ce spune el asa ceva...

- Relatia incestuoasa pe care am avut-o cu limba romana
Nu exista oare reflexe involuntare de limbaj?
Exista o limba care tradeaza, evident! Faptul ca Iliescu a vorbit ani de zile, dupa 1989, o limba intesata de formule staliniste nu inseamna ca limba l-a vorbit pe el, ci doar ca el vorbea asa. insa relatia este destul de echivoca. Limba ne arata cum e omul, iar noi nu putem sa nu remarcam.
Limba are totusi un rol central in opera dumneavoastra. Spuneti intr-un pasaj: „Daca tacem, sintem nesuferiti; daca vorbim, sintem ridicoli“. Cum sa intelegem asta – este limba un inconvenient?
Tacerea nu este usoara, este o problema complicata, ea echivaleaza, de fapt, cu vorbirea, caci si tacerea are multe semnificatii, in functie de cum, cind, cu cine tacem. Nu e mereu opusul vorbirii. Tacerea devine neplacuta, pentru ca ne face insuportabili altora si noua insine. Vorbirea ne face mai placuti sau mai neplacuti – insa in tot cazul suportabili. Ea anihileaza insuportabilitatea carnii sau macar o escamoteaza. Vorbind, ne ajutam pe noi insine sa rezistam, dar pretul este ca ne expunem.

Nutriti o anumita fascinatie fata de limba romana. intr-un loc, explicati metafora „cerul gurii“ si spuneti ca expresivitatea ei este inegalabila, ca posibilitatile germanei ar fi, in comparatie cu aceasta expresie, sarace. Am observat aceasta fascinatie si la Oskar Pastior. De unde vine ea si ce efecte are asupra creatiei?
Este o fascinatie fireasca, ea vine din relatia incestuoasa pe care am avut-o cu limba romana. Cind se concureaza doua limbi in biografia unui om, cind trebuie sa inveti, sa citesti in limba tarii tale, desi nu este limba ta materna, atunci devii foarte sensibil, faci ochii mari, iti ascuti urechile. Iar paralelismul lingvistic m-a facut foarte atenta la expresivitatea limbii romane, la diferente.

Pentru romani, invatarea acestei limbi e gratuita si, prin urmare, nu suscita mare interes pentru toate subtilitatile ei. Dar eu a trebuit sa ma intreb: ce inseamna o expresie ca „pina-n pinzele albe“? E vorba de rufe atirnate la uscat, de pinzele unei corabii? Banuiesc ca un roman nu se intreaba automat asa ceva. insa mie mi se intimpla acest lucru cu expresiile care nu au un corespondent logic in germana. Flori precum lacramioarele ma duc cu gindul la „lacrimi mici“, pe cind corespondentul german este Maiglöckchen – „clopotei de mai“. Numai pe baza acestui exemplu se poate vedea cit de diferite sint aceste limbi, lucrurile insesi fiind altfel definite. Nu e vorba doar de cuvinte diferite, ci de lumi diferite. Deci de credinte si superstitii diferite, care stau in spatele acestor cuvinte. La romani, daca zaresti o stea cazatoare inseamna ca cineva a murit, pe cind la germani acelasi lucru te invita sa-ti pui o dorinta, cu mari sanse de implinire. Sau cuvintul „fazan“, care la germani simbolizeaza omul ingimfat, iar la romani un fraier, un naiv. Iata ce poate face limba! Sentimentul meu a fost, la un moment dat, ca romana corespunde mai mult psihicului meu si este, in afara de asta, si mai poetica. Am gasit in limba romana mai multe resurse decit in limba mea materna. Cine stie? Poate ca daca as fi fost romanca si ar fi trebuit sa invat germana, as fi gasit in germana resurse nebanuite... Cred ca fiecare limba are de toate, dar in diferite zone ale ei. Unele exceleaza in metafore, altele in vocabular, altele in gramatica sau in muzicalitate. in romana trebuie sa fii atent sa nu-ti rimeze involuntar textul, atit de bogata in rime este, pe cind in germana te caznesti sa gasesti o rima. Pina la urma e frumos ca fiecare limba are alta structura. Dar mai e si muzica unui popor. Eu sint innebunita dupa Maria Tanase. Am tradus textele cintecelor ei – sint de un lirism extraordinar, e normal sa ma fi fascinat. O metafora precum „batrinete, haine grele“ este minunata. Pe cind muzica populara germana este insuportabila. Ceea ce am ascultat eu in satul natal sau in Germania in materie de folclor este stupid si inexpresiv. Iata de ce am fost fascinata, iata de ce am vrut sa invat limba romana, fiind chiar prima generatie din familia mea care a facut acest lucru, parintii avind doar cunostinte minimale de romana. Chiar regret faptul ca nu am invatat-o mai bine, cit timp am lucrat la Tehnometal in Timisoara, unde nu comunicam decit in romana...

- Am mereu nevoie de cotidian
E perioada in care ati scris primele texte. Ati descris situatia din acea fabrica; era, spuneti dumneavoastra, un ambient foarte animat, cu mult zgomot, multa agitatie, care v-ar fi impulsionat sa scrieti. Or, publicul asociaza, de obicei, situatia concreta a creatiei literare cu un turn de fildes...
Nu e genul meu. Nu m-am izolat niciodata cu scopul de a scrie. E vorba aici si de obisnuinta. Am inceput in felul acesta si asa am ramas. Daca m-as fi retras undeva, atunci n-ar fi functionat. Am mereu nevoie de cotidian, de ceea ce se intimpla in jurul meu. Daca imi propun sa ma ocup de cine stie ce problema speciala, care necesita reflectie indelungata, atunci ma inhib. Ma inchid in mine. Toata intreprinderea imi devine indoielnica. Ce fac eu aici? Adesea am avut sentimentul ca scrisul devine absurd, ca propozitiile imi scapa din mina, ca mai bine m-as apuca de altceva, ca mi s-a facut lehamite de literatura. Sint cei doi versanti ai creatiei literare: dependenta de scris si lehamitea. E un „du-te vino“. Nu poti fi mereu multumit, trebuie sa te intrebi cum poti scrie mai bine si cum exprimi mai bine un lucru, cind e o propozitie reusita. Partea cea mai ciudata a literaturii este ca doar inventia, doar fictiunea poate reda realitatea prin vorbe. Literatura nu e reproducere la scara 1:1. Asa ceva nu merge. Trebuie sa nascocesti ceva, sa inventezi, iar daca fictiunea e reusita, atunci ea reda in modul cel mai pregnant realitatea.
Critica a accentuat mereu faptul ca limba scrierilor dumneavoastra este foarte plastica. in ultimii ani, ati manifestat un interes deosebit pentru colaje.

Cum asa?
E o indeletnicire veche deja de zece ani. Eram la Roma, la vila Massimo, si acolo am inceput sa fac colaje. Am ajuns la asta citind ziare in timp ce calatoream, cit eram pe drum. Nu voiam sa trimit apropiatilor banalele vederi pe care le cumperi de la chioscuri, asa ca scriam doua-trei propozitii cu litere decupate din ziare, din reviste. Daca tot trebuia sa scriu un cuvint inexpresiv, precum conjunctia „deci“, atunci macar s-o fac intr-un aranjament grafic interesant. Faceam asta cit mergeam cu trenul, apoi am inceput sa fac si acasa colaje si mi-am facut o masa, sertare, dulapuri cu litere, un intreg atelier ordonat alfabetic. Mi-a adus o lejeritate incredibila in lucru. Cuvintele stateau gata pregatite in fata mea, aveam chiar impresia ca nici nu sint ale mele. Ma simteam libera.

Era un fel de delegare – mimata – a competentelor auctoriale?
Da, dar si surpriza in sine, puterea de a ma lasa surprinsa de hazardul combinatiilor posibile. Are mult de-a face cu viata insasi, pentru ca hazardul joaca un rol foarte mare, iar intrebarea „ce cuvint gasesti pentru a exprima cutare lucru“ primeste adesea un raspuns contrariant. Caut in sertar un anumit cuvint si imi dau seama ca altul, pe care-l gasesc acolo, ar fi mai bun, mai atragator. Ceea ce da peste cap toata constructia, toate rimele. in acest fel, o rima noua ajunge sa exprime ceva ce nu ai anticipat, dar e tolerabila, pentru ca da atita coeziune formala textului. Este un lucru frumos sa poti constata apoi, pe masa de lucru, ca intentia initiala a fost deturnata, mai ales ca, uneori, avind un maldar de cuvinte si litere in fata, iti ia saptamini sa te hotarasti ce vrei sa faci cu ele exact. Cind le lipesc, in fine, pe carton, poezia e gata. Nu mai pot schimba nimic.
Face acest procedeu poezia mai usor traductibila?
Nu stiu. Uneori, cartonul pe care lipesc cuvintele este atit de mic, incit nu-mi permite forme luxuriante. Trebuie sa ma incadrez in spatiul respectiv, ceea ce face poezia mai simpla. Cam acestea sint posibilitatile si premisele colajului: odata facut, el nu mai poate fi desfacut si tocmai asta il face atit de asemanator vietii. Nu poti intoarce trecutul. Pe cind, daca scrii un text propriu-zis, te poti intoarce, razgindi, poti sterge o parte sau tot, iar uneori ajungi la disperare. in plus, poti termina un colaj intr-un timp relativ scurt. Ceea ce nu se intimpla cu o proza. Iar mie imi place sa termin repede, nu sa ma chinui luni de zile sau ani cu texte de mari dimensiuni. Cu colajele poti avea satisfactia de a realiza ceva la fiecare doua zile.

- Ierarhiile trebuie umplute cumva
Ati fost de mai multe ori profesor invitat la diferite universitati din Europa. Ati tinut seminarii cu studentii. Cam ce teme ati atins, cum a reactionat publicul?
N-a fost mereu la fel. Multe universitati invita, anual, autori din lumea intreaga, care impartasesc din laboratorul creatiei lor. Nu ti se dau indicatii stricte, ce sa faci, cum sa faci. La Paderborn am avut parte de studenti interesati. La Tübingen nu. in Berlin am tinut un curs de creative writing, dar nu sint prea incintata de asa ceva, ma las greu convinsa, pentru ca nu cred ca scrisul se poate invata realmente. in plus, publicul e atit de divers, fiecare are motivatia lui si toate motivatiile sint legitime, desi nu prea au de-a face cu literatura. Unii oameni simt nevoia sa comunice, altii au impresia ca ar scrie bine sau ca ar vrea sa scrie bine sau ca n-ar fi rau sa vrea sa scrie bine. Din 30 de cursanti sint poate doi care au talent si, avindu-l, ei ar putea scrie si fara cursul respectiv. Desigur, poti discuta texte, poti face observatii critice, dar asta nu te apropie de public. Asa ca e ceva destul de anevoios si chiar lipsit de sens. Nu devii literat in urma absolvirii unui astfel de curs.

Dar multi vor sa devina, orice-ar fi. in ultimii patru-cinci ani, desi publicul literar romanesc s-a subtiat constant, au aparut tot mai multi tineri scriitori. Exista o oarecare emulatie. Care este situatia in Germania?
Da, si in Germania se publica mult, desi literatura nu e in centrul atentiei. in plus, fiecare gen are publicul sau, iar piata s-a diversificat enorm. insa exista nenumarate stimulente: concursuri de poezie, de proza, lecturi publice pentru orice nivel de notorietate. Sint inventati autori, pentru ca si critica literara e o profesie care are interesele ei. Dupa citiva ani sint demontati, ca fiind lipsiti de substanta. Iar autorii se amagesc cu aceste mecanisme publicitare, de piata. Nu stiu in ce masura mai putem vorbi de literatura aici. Din tot ce se publica, poate doar 1% are valoare autentica. Dar nu pot nega rolul acestor productii literare. Daca ei cred ca trebuie sa scrie, atunci e bine. Ierarhiile trebuie umplute cumva.