OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Operatiunea „pact pe educatie“ a continuat si saptamina aceasta cu partea a doua: pactul cu societatea civila. Din pacate, acest pact are in continuare citeva probleme, nu atit in privinta continutului, cit a formei in care este folosit ca instrument de modernizare. Trebuie sa plecam de la premisa ca, atunci cind se apeleaza la un astfel de instrument politic, situatia in acel domeniu trebuie sa fie dezastruoasa, greu de remediat fara concursul cit mai multor actori interesanti si relevanti pentru respectivul domeniu.

Urmind modelul si logica acestuia, premierul va propune acum un pact pentru agricultura.
Revenind la educatie, trebuie spus ca pactul a fost propus pentru ca, de-a lungul timpului, ceea ce facea un ministru schimba altul si nu a existat continuitate si asezare in sistem. in modul sau sugestiv de exprimare, presedintele a spus luni, la Cotroceni, ca pe fiecare dintre cele 28 de schimbari ale legii educatiei, survenite timp de 10 ani, s-a pus eticheta „Reforma“, fara ca in realitate sa fie vorba despre asa ceva, ci mai degraba de mici experimente si corijari ale erorilor megasistemului de invatamint.

Problema acestui pact chiar aici este. Risca sa devina cel de-al 29-lea experiment care sa poarte aceasta eticheta. De ce? Pentru ca se bazeaza pe Raportul Romania educatiei, Romania cercetarii, cunoscut si sub numele de Raportul Miclea. Cum am mai spus si in alte rinduri, diagnosticul acelui raport este unul realist si corect pus. Problema sa cea mai mare este ca, prin ceea ce sugereaza, nu reuseste sa schimbe paradigma etatista in care este gindita educatia la noi. Raportul Miclea vede in continuare statul ca unic responsabil in dubla sa calitate, de reglementator si furnizor de educatie in tara asta.

Daca sintem partial de acord cu functia de reglementare, cu viziunea ca statul trebuie sa fie singurul furnizor de educatie nu sintem de acord din motive evidente: in Romania democratica nu se poate garanta eficienta manageriala a unei entitati cu 11.000 de functionari (in Minister si institutii subordonate), 260.000 de lucratori (cadre didactice) si milioane de beneficiari directi. in acest tip de gindire, vom avea mereu aceeasi birocratie profund contraproductiva, necompetitiva, nepasatoare si dezumanizata. O reforma care va schimba principii si nu va afecta structura profunda a sistemului este perdanta. Ce-i de facut? Pasul unu: descentralizare si responsabilizare. Pasul doi: privatizarea unui procent de cca 40% din educatia preuniversitara. in momentul de fata, scolile preuniversitare private reprezinta mai putin de un procent din totalul unitatilor scolare. Argumentele nu se rezuma doar la a aminti mereu calitatea serviciilor companiilor private comparativ cu cele oferite de catre stat, dar nu avem suficient spatiu pentru a le insira pe toate aici.

Revenind la presedinte si la comisia sa pe educatie, ar mai fi citeva semne de intrebare. La semnarea pactului cu societatea civila, printre cele 2-3 organizatii respectabile, au participat organizatii pestrite si cu un aer usor tulburat. Un academician propunea luni, la Cotroceni, drept solutie pentru educarea natiunii, cursuri la televiziunea nationala, cu examene si diplome recunoscute de universitati (sic!). Presedintele a insistat ca participantii sa contribuie activ (lucrativ) la realizarea strategiei care va rezulta in urma pactului si pe care trebuie sa si-o asume. Daca propunerea nu a fost doar demagogica, atunci a fost cel putin naiva.

Chiar daca li s-a atribuit termenul de „societate civila“, cei de acolo nu aveau cum sa fie nici reprezentativi pentru sector si nici nu erau dintre cei mai competenti. (Cu exceptia unui ONG cu expertiza pe politici educationale si a unuia din cercetare.)
Pe acest fond, presedintele a afirmat ca pactul ramine deschis, ca si altii sint bineveniti sa-l semneze si sa lucreze la el si s-a pronuntat impotriva acelora care au ales sa refuze invitatia de a-l semna si de a participa la prea-asteptata strategie. Sa nu mearga sa-l critice pe la televiziuni, cerea transant domnia sa. intrebare: daca strategia care va rezulta va fi gresita si daca partidele politice au semnat si „societatea civila“ a semnat si toata lumea semneaza, cine isi asuma critica necesara oricarei politici publice? Pretentiile presedintelui ca intreaga natiune sa semneze un document de bune intentii nu servesc la nimic. Daca se voia eficienta, comisia s-ar fi straduit sa identifice niste masuri si sa le puna intr-un calendar.