OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In noaptea de 6 spre 7 ianuarie 2006 a murit, la 27 de ani si jumatate, Sorin Ion Stoica. Pastrez inca in memoria telefonului mobil ultimele sale mesaje, din 1 si 3 ianuarie 2006 – raspunsuri la naivele mele urari de sanatate: „Anii cu sot sint o nebunie.“ si: „Sanatate, vorba vine. Io de-abia reinvat sa merg.“
S-a grabit sa ajunga linga doi dintre oamenii care l-au format, linga Mircea Nedelciu si Irina Nicolau. Ca si in cazul celui dintii, scrisul i-a programat, cumva, maladia, actionind magic asupra corpului. Dupa disparitia Irinei Nicolau, ne spunea, rizind amar, ca va muri si el de aceeasi boala. Atunci am zimbit.

Acum ma infior. S-a grabit sa-si scrie cartile cu un sentiment al urgentei si o creativitate debordanta. Au vazut astfel lumina tiparului trei volume de autor: Povestiri cu injuraturi (proza scurta, Paralela 45, 2000), Dincolo de frontiere (roman, Paralela 45, 2002), O limba comuna (povestiri, Polirom, 2004). Alaturi de ele – prozele scurte din volumul colectiv Povestiri mici si mijlocii (Curtea Veche, 2004, impreuna cu Cosmin Manolache, Calin Torsan si Ciprian Voicila), secventele suprarealiste despre copilarie din experimentul colectiv Cartea cu euri (Curtea Veche, 2005) si cele doua carti de istorii orale despre bunici, nepoti, familie si televizor, coordonate impreuna cu sociologul Zoltán Rostás si realizate impreuna cu studentii de la Jurnalism si Stiintele Comunicarii (Istorii la firul ierbii. Documente sociale orale, respectiv Televizorul in „micul infern“, Tritonic, 2003, 2005). Carti traite. Ramin inca nepublicate – poate vor fi strinse, cindva, in volum – un studiu antropologic spectaculos si mustind de idei despre Mitul poetului betiv, un numar neprecizat de proze, articole si eseuri, precum si un „jurnal“ insolit trimis de la Banestiul natal, prin e-mail, prietenilor sai in ultimele luni de viata.

Era un copil mare, foarte pur si vulnerabil, sub aparenta de urs solid si hitru. Aceasta puritate si onestitate interioara razbate in toate cartile sale, dincolo de voluptatile argotice, dincolo de arta limbajului „buruienos“, de umorul morometian, de oralitatea gilgiind de autenticitate, de driblingurile si fentele textuale. Cind am scris – emotionat – despre Povestiri cu injuraturi, nu ne cunosteam. Ne-am cunoscut si ne-am imprietenit din scris-citit. Dar nu despre prietenul Sorin, pe care l-am pierdut, vreau sa vorbesc acum, ci despre scriitorul Sorin Stoica, pe care nu-l vom pierde cita vreme ii vom reciti cartile. Schimbind tot ce e de schimbat, el duce mai departe – spre zona autofictiunii antropologice – linia realismului rural de tip Marin Preda-Mircea Nedelciu, relansind-o in competitia cu istoria orala, cu micro-istoriile personale, cu antropologia sociala, cu sociologia comunicarii. Citindu-l, ai senzatia extrem de concreta a prezentei sale, a stergerii distantelor dintre gindire, vorbire si scriere: o voce, marca inregistrata a unei personalitati.
Cu Sorin Stoica dispare si ceva din spiritul lui Horia Bernea, asa cum fusese el perpetuat si imbogatit de Irina Nicolau. Dispare ceva din fermentul creativ, experimental si nelinistit de la Muzeul Taranului Roman. Dispare, de fapt, sufletul „grupului de la MTR“.

Sorin Stoica si-a asumat, in dialog cu vremurile noastre infestate de media, functia traditionala de „povestas“. Daca a existat ceva fertil in textualism, apoi acel „ceva“ a fost recuperat de el, trecut prin carnea si singele intrebarilor pe care le-a adresat lumii. Scrisul ca terapie a realului, ca exorcizare a disperarii si a insingurarii, ca forma a identitatii. Altfel decit in cazul lui Blecher, Sorin Stoica s-a orientat – cu o inepuizabila, mucalita mirare – spre viata semenilor. Nimic mai sanatos, mai tonic decit scrisul si umorul sau. La nici unul dintre prozatorii nostri de azi nu am intilnit o atit de mare disponibilitate in fata realului, o atit de incapatinat-intensa cautare a semnificatiei in materiile cele mai penibile. Textele sale modulare, mobile, inventive sint neverosimil de vii, de naturale, de explozive, de scormonitoare; e in ele o verva, o placere contagioasa de a scrie si de a povesti toate cele, fara fasoane, pe bune; inventia e minima, dar observatia – maxima: ceea ce conteaza aici este vointa de a explica/interpreta pe viu oamenii, cu mizeriile, maruntisurile, ciudateniile si absurditatile lor. Si, nu in ultimul rind, responsabilitatea fata de cuvintul care poate, la fel de bine, sa vindece si sa ucida. Vor ramine in memoria cititorilor tinerii „tarani hard’n heavy“, rockeri de liceu rural pasionati de Emil Cioran. Vor ramine si pustiul eretic Jul cu inenarabila sa bunica, si povestitorul local zis Nae Stabiliment, si cite si mai cite alte figuri si situatii, „vampirizate“ si nemurite cu o nestavilita foame de uman si de autentic.

Utopia lui Sorin Stoica a fost acea limba comuna menita sa depaseasca alienarea sociala, sa-i „imprieteneasca“ pe universitari cu taranii si baietii de cartier, sa instituie firescul si bucuria de a fi impreuna. A murit in prag de Sfintul Ion, ziua numelui sau. Scrisul a fost pentru el nu doar bucurie, ci si un hybris. Nu doar o vocatie, ci si un destin si un blestem cu care s-a luptat pe viata si pe moarte, straduindu-se sa-si lamureasca pina la capat raporturile cu limbajul, cu lumea si, intr-un plan ascuns, cu Dumnezeu. Intre atitia nesimtiti condamnati la longevitate, Sorin era un hipersensibil. Suferea enorm si reactiona vehement la orice nedreptate. Avea insa o mare pudoare a suferintei. O pudoare taraneasca. In cazul sau, umorul frust era o forma de imblinzire a disperarii, de discretie. Din insemnarile pe care le trimitea in retea, pe e-mail, prietenilor, boala razbate foarte putin; dar, cu cit mai discret, cu atit mai teribil. In treacat fie spus, nu-i placea nici sa spuna „eu“: din principiu. L-a brevetat pe „io“: modest si inconfundabil.
A fost cel mai bun si mai adevarat prozator al generatiei noastre.