Prejudecata acestui interviu: mergi cu inima strînsă la o
întîlnire cu un celebru român stabilit la Paris în 1968, care a lansat, înainte
de plecarea în Franţa, o carte despre Ion Barbu – Ion Barbu,. Cosmologia
„Jocului secund“, care a lucrat ca fizician în mari universităţi ale lumii şi
care se ocupă, de peste 20 de ani, de transdisciplinaritate. Eşti copleşit?
Eşti strivit? Mi-a plăcut şi m-a incitat ideea de transdisciplinaritate,
pedagogia aceasta de a învăţa, de a te forma, atent la toate orizonturile
lumii, pe care a dezvoltat-o Basarab Nicolescu în cărţile şi conferinţele sale.
Dar mi-au plăcut şi punctele de inflexiune din opera sa, acele Teoreme poetice.
A fost şi momentul 19 noiembrie 1989, cînd lui Basarab Nicolescu i s-a
întîmplat un fapt uluitor, care l-a călăuzit pe mai departe. Aşa că un asemenea
om n-are cum să te copleşească şi să te strivească. Dimpotrivă, cred că prin
această întîlnire s-au pus în mişcare mai multe energii. Sper ca aceste energii
creative să ajungă şi la cititori.
Toate cărţile dumneavoastră sînt traduse în româneşte, unele
au o a doua şi o a treia ediţie: Noi, particula şi lumea, Rădăcinile
libertăţii, Trandisciplinaritatea. Manifest, Teoreme poetice, Ştiinţa, sensul
şi evoluţia – Eseu asupra lui Jakob Böhme. În afară de cărţi, sînteţi prezent
în România, faceţi dese călătorii aici, aveţi întîlniri ştiinţifice. Cum s-a
produs reîntoarcerea în România şi de ce aţi revenit?
Am revenit acasă. Întrebarea are răspunsul imediat: România
este locul naşterii mele, locul copilăriei mele, locul multor lucruri care au
constituit subconştientul meu. Am revenit în 1993, după 25 de ani de absenţă.
De ce aţi revenit?
Din bucurie. Doream să regăsesc o ţară liberă. La prima
vizită, am fost dezamăgit, vedeam oameni cu privirile în pămînt, oameni trişti,
oameni obsedaţi de lucrurile de fiecare zi. Mă aşteptam la o explozie de
bucurie, de democraţie regăsită. După aceea, am văzut o evoluţie indiscutabilă.
Am revenit şi ca să mă regăsesc pe mine.
V-aţi regăsit?
M-am regăsit. Am fost în locuri speciale. La prima vizită,
am fost cu soţia mea, care a decedat în 2005, şi cu cei doi copii ai mei. Am
fost la Bucureşti, exact în acea perioadă era marele scandal cu Andrei Şerban,
el era la Teatrul Naţional, încerca să mişte lucrurile.În acel an, cînd mi s-a tradus prima lucrare
în româneşte, Ştiinţa, sensul şi evoluţia – Eseu asupra lui Jakob Böhme, mi s-a
dat un premiu al Uniunii Scriitorilor, graţie, cred eu, lui Laurenţiu Ulici,
care a fost prietenul meu, de care am fost foarte apropiat. Apoi, am fost în
Bucovina, la mănăstiri, am regăsit o parte a afectivităţii mele. Paradoxul este
că toate cărţile mele au fost traduse, cu excepţia uneia, apărută deja în
româneşte: Ion Barbu. Cosmogonia „Jocului secund“.
Cartea despre Ion Barbu a avut o nouă ediţie abia în 2004.
De ce atît de tîrziu?
Mulţi editori au vrut să o reediteze, dar cu o condiţie: s-o
reactualizez. Am refuzat. Era un document al epocii, era scrisă în 1968, atunci
a avut o presă nemaipomenită, Ion Barbu era recuperat, după ce, în anii ’50,
era considerat poetul decadent, burghez. Ediţia din 2004 este neschimbată,
graţie domnului Eugen Simion şi Editurii Univers Enciclopedic, a apărut ca în
1968. A avut o prefaţă a lui Eugen Simion şi o postfaţă a lui Pompiliu
Crăciunescu, scrisă în perspectiva tuturor celorlalte cărţi ale mele.
Prin aceste traduceri şi reeditări vă simţiţi acasă?
Sînt acasă. Multă vreme numele meu era cvasiinterzis. Nu era
chiar interzis, eram interzis în mintea oamenilor, pentru că plecasem.Foarte mulţi îmi spuneau: nu te putem cita,
eşti transfug. Unii au îndrăznit să mă citeze, ca Solomon Marcus, şi nu au fost
persecutaţi deloc. Solomon Marcus m-a citat abundent, chiar în perioada în care
abandonasem Republica Socialistă România. Astăzi, mă regăsesc, într-adevăr, sînt
foarte mulţumit de o colaborare extraordinară pe care am stabilit-o cu doamna
Magda Stavinschi, pentru o reţea de „Ştiinţă şi Religie“, cu care avem
activităţi de 10 ani. Mă simt bine în România pentru operă, pentru cărţi şi,
mai ales, pentru comunicarea cu studenţii. Am această oportunitate ca să fiu
profesor, de cîţiva ani, la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, unde conduc
doctorate în transdisciplinaritate şi am studenţi excepţionali.
Transdisciplinaritatea vizează dialogul pentru
supravieţuire
Dumneavoastră enumeraţi, printre atitudinile
transdisciplinarităţii, rigoarea, deschiderea şi toleranţa. Sînt ele cu
adevărat prezente în spaţiul occidental şi în spaţiul românesc?
Cu alte cuvinte, nu sînt prezente. Sînt
răstălmăcite, sîntprost înţelese.De exemplu, toleranţă nu înseamnă să-l
tolerezi pe un negru că e negru, tu fiiind altfel. Asta nu e toleranţă.
Toleranţă este atunci cînd te regăseşti pe tine însuţi într-un negru, într-un
musulman, tu fiind creştin. Toleranţă nu înseamnă doar să accepţi existenţa
cuiva.
Cum poţi să te găseşti pe tine însuţi într-un musulman sau
într-un negru?
Sîntem aceeaşi fiinţă umană. Fiinţa umană este aceeaşi peste
tot. Biologic este indiscutabil: din punctul de vedere al legilor naturii,
natura ne-a făcut identici, cu diferenţe minore – culoarea pielii, credinţa,
religia.
Religia este un obstacol?
Religia este un obstacol artificial, creat de birocraţi.
Există birocraţi şi în religie, sînt autorităţi religioase ce acţionează ca
autorităţi politice, îşi apără teritoriul. În sensul acesta, religia este un
obstacol, dar este şi un factor de legătură.
Ştiţi foarte bine că un creştin are mari rezerve să se
adreseze unui musulman, iar un musulman are mari impedimente în comunicarea cu
un creştin şi, de asemenea, în a se vedea pe sine însuşi într-un creştin.
Foarte adevărat. Observaţia dumneavoastră poate fi extinsă
şi la creştini, nici creştinii între ei nu se prea înţeleg. Un ortodox
consideră că un protestant este eretic, iar un catolic, tot în viziunea
ortodocşilor, este aproape eretic. Catolicii sînt ceva mai toleranţi... Sînt
multe confesiuni, chiar în creştinism, care nu se prea înţeleg, în ciuda unui
dialog între religii, care, şi el, nu este suficient. Transdisciplinaritatea
încearcă să creeze condiţiile dialogului. Dialogul nu există încă, într-adevăr.
Toleranţa nu există încă, aveţi foarte mare dreptate. În sensul acesta, e o
muncă imensă, trebuie să fim realişti. Fără această toleranţă, după umila mea
părere, specia noastră va dispărea, va fi imposibil să stăvilim ceea ce noi
numim „războiul civilizaţiilor“, „războiul religiilor“. E o situaţie explozivă,
în fond.
Ne paşte acest pericol?
Pentru mine, este o evidenţă absolută, o spun ca om de
ştiinţă, ca fizician. Pe acest pămînt, sînt acumulate arme nucleare care pot să
distrugă de 40 de ori planeta. Nu doar o singură dată. Ajung cîţiva nebuni,
cîţiva despoţi (politici sau nu, religioşi sau nu) ca să distrugă planeta... în
numele binelui, întotdeauna distrugerea s-a făcut în numele binelui.
Transdisciplinaritatea vizează dialogul pentru supravieţuire.
Locul în societate este o deformare a propriei fiinţe
Aveţi o excelentă sintagmă despre prostie. Spuneţi aşa:
„Totul îşi are locul în lumea asta – Binele şi răul, Omul şi Natura, Dumnezeu
şi Diavolul, legea şi accidentul. Prostia n-are nici un loc, fiindcă este
tocmai confuzia lucrurilor“. Ce facem cu prostia, cum procedăm?
Citaţi din Teoreme poetice şi e o mare bucurie pentru mine,
atunci cînd vorbim despre regăsire şi reîntoarcere acasă, să reamintesc că anul
trecut, la ediţia Gaudeamus, s-a lansat o ediţie bibliofilă extraordinară,
făcută de Mircia Dumitrescu. Este o carte care înseamnă totul, un obiect viu,
minunat, creat de un artist genial. În Teoreme poetice, prostia e un capitol
esenţial.
De ce?
Prostia este un fel de accident metafizic haotic, care este
foarte greu de extirpat, cu toată evoluţia omenirii, cu toată evoluţia binelui.
După umila mea părere, omul nu este o fiinţă finită, terminată. Este terminată
biologic, dar nu s-a împlinit cultural. În această evoluţie, prostia, care
înseamnă, pentru mine, confuzia nivelurilor de realitate, este împărţită de
toată lumea, oricare ar fi dezvoltarea economică, spirituală. La nivel
individual, prostia ar însemna, acum cînd vorbim, dacă nu v-aş vedea, dacă nu
v-aş auzi, dacă nu v-aş situa prin ceea ce scrieţi. Prostia ar trebuie să-i
preocupe pe oamenii politici. Prostia este o neaşezare, o neacceptare a
celuilalt şi o neacceptare a propriului nostru loc. După mulţi ani de
existenţă, ajung la concluzia simplă că lucrul cel mai greu în viaţă este să-ţi
găseşti locul. Am petrecut mulţi ani să-mi găsesc locul. Locul în sine, nu
neapărat locul în societate. Locul în societate ţi-l găseşti repede, dar,
deseori, nu este locul tău. Locul în societate este o făcătură, o imagine, o
deformare a propriei fiinţe. Uneori, locul social coincide cu locul interior,
dar sînt numeroase cazuri cînd locul exterior nu se regăseşte în locul interior,
în artă, în muzică, în poezie.
Ce înseamnă cînd îţi găseşti locul interior?
Pentru mine, găsirea locului este un proces cosmic. Fiinţa
umană se situează într-un ansamblu, nu este disparat, nu este localizat în
Bucureşti, România, Europa. Este o dimensiune cosmică, trebuie să mă situez
faţă de mine, faţă de ceilalţi, faţă de cultura mea, faţă de culturile pe care
le-am întîlnit în viaţa mea, faţă de ştiinţă, faţă de filozofie.
Anne mi-a adus o prospeţime a privirii faţă de lume
Sînteţi într-un loc, vă simţiţi într-un loc, vă simţiţi al
unui loc?
Pot să spun, cam tîrziu, că sînt într-un loc. Asta, poate,
şi graţie unui lucru personal, pe care nu pot să-l evoc prea mult. E vorba de
căsătoria mea recentă, de acum doi ani, cu Anne. Această căsătorie mi-a dat gustul
nu doar al locului interior, dar şi al vieţii exterioare.
De ce să nu vorbim despre căsătoria dumneavoastră? Dacă e
atît de importantă pentru locul dumneavoastră, de ce să n-o evocăm?
Cred foarte mult în noţiunea de întrupare. Vreau să spun că
lucrurile mari, complicate, se întrupează foarte simplu, printr-o întîlnire, o
dragoste, o prietenie. Eu situez prietenia dincolo de dragoste, e faza supremă
a relaţiilor omeneşti. Aceste evenimente pot crea oportunităţi, dar trebuie să
le vezi. De asemenea, este extrem de importantă o cale spirituală. Fără o cale
spirituală este imposibil să poţi să-ţi găseşti locul. Trebuie să-ţi conciliezi
natura animală şi natura divină, ca să-ţi găseşti locul.
Anne v-a ajutat să vă găsiţi locul?
Da, enorm. Anne mi-a adus o prospeţime a privirii faţă de
lume. Pînă la întîlnirea cu Anne, cam dispreţuiam lumea, în sensul că mi se
părea săracă, faţă de lumea mea interioară. Eram omul cărţilor, omul gîndirii,
omul creaţiei şi, în acelaşi timp, simţeam această dorinţă de a fi în relaţie
cu exteriorul. În mod paradoxal, nu reîntoarcerea în România, nu această
solicitare să fiu prezent la dezbateri în multe ţări ale lumii – acum mă întorc
din Costa Rica, unde am fost primit ca un rege –, ci această întîlnire cu Anne
mi-a dat locul. Trebuie să spun că soţia mea este psihanalistă, deci are un
anume exerciţiu al toleranţei faţă de celălalt, cel care suferă. În sensul
acesta, soţia mea m-a învăţat să privesc o suferinţă, care mie mi se părea,
deseori, inutilă, ca pe un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, să-l integrăm şi
să-l transformăm.
Revenind la prostie, aş vrea să spun că, în concepţia
dumneavoastră, Lucifer este mai degrabă prost, decît diavolesc.
Reiau o idee a lui Jakob Böhme, care a fost una dintre
figurile mele tutelare. Böhme spune că Lucifer era fiul iubit al lui Dumnezeu.
Era purtătorul luminii. Cînd s-a transformat în Diavol, în Satana? În momentul
cînd şi-a întors capul spre sursa magică a realităţii, în momentul în care a
încercat să acapareze un lucru care nu era al lui. Sursa magică a realităţii
era a Tatălui său, a celui care l-a creat. Acest gest fatal al întoarcerii
capului se regăseşte şi în mitul lui Orfeu. E un mit extrem de profund, care
spune că este un loc care nu trebuie atins niciodată, un loc al misterului. Cînd
începi să raţionalizezi acest mister, devii Satana. E la Lucifer un orgoliu
nemăsurat, o confuzie între locul lui şi locul sursei magice a realităţii. Asta
e prostia lui Lucifer.
Receptare entuziastă din partea poeţilor
La Editura Curtea veche, coordonaţi colecţia „Ştiinţă şi
religie“. Se pot reconcilia religia şi ştiinţa?
Trebuie să se reconcilieze.În fond, despărţirea dintre ştiinţă şi religie, care a avut loc în
Renaştere, a fost relativ artificială. Ştiinţa a vrut să aibă autonomie.
Această autonomie avea un preţ: ruptura. Această ruptură a persistat pînă în
secolul al XX-lea, cînd a apărut revoluţia cuantică.
De ce este o ruptură artificială?
Ştiinţa este integrată în căutarea sensului lumii şi este
imposibil de separat de religie. Sigur, este distinctă, are alte mijloace, altă
metodologie, dar dialogul dintre ştiinţă şi religie este natural. Dialogul
părea absurd pînă acum 20 de ani, în ţările din Occident era aproape de
neconceput acest dialog. În ultimii 15 ani, dialogul a început în mod timid, am
contribuit şi eu prin cărţile mele publicate în Franţa şi prin anume activităţi
pe care le-am avut la Fundaţia Templeton, în Statele Unite, unde am fost
cooptat într-o reţea care se numea „ştiinţă şi căutare spirituală“.
Este posibil acest dialog?
Da, e un dialog natural în căutarea unui nou sistem de
valori, adaptat acestor pariuri extraordinare ale societăţii contemporane.
Ce le leagă? Terţul tainic inclus?
Aţi pus punctul pe i. Terţul tainic ascuns, despre care
vorbesc în cărţile mele, este terţul mediator între subiect şi obiect. În toată
metafizica modernă, noi am învăţat că subiectul şi obiectul sînt cu totul
separate. Revoluţia cuantică şi fondatorii, Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli,
Niels Bohr, au adus această idee extraordinară că există un terţ, între subiect
şi obiect, care nu se poate reduce nici la obiect, nici la subiect. Eu am
formalizat acest lucru în cărţile mele: există un terţ mediator care este sursa
realităţii şi a realului, nu este Dumnezeu, este o putere a lui Dumnezeu, dacă vrem
să ne exprimăm în termeni teologici. Dacă nu se poate reduce nici la subiect,
nici la obiect, el este împărtăşit de toate culturile lumii, care caută
unicitatea. Această dorinţă sau iluzie de absolut este legată de aceast terţ
tainic inclus.
Vă aduc cu picioarele pe pămînt: realitatea, cel puţin cea
pe care o observăm în România, arată că cele două realităţi sînt separate.
Oamenii de litere ştiu prea puţin din matematică, fizică, chimie, iar oamenii
de ştiinţă ştiu prea puţin despre un scriitor. E adevărat că dinspre ştiinţă
pare să fie un interes mai mare către literatură decît invers. Existînd aceste
separări, acest dezinteres, cum ar trebui să comunice un om de ştiinţă cu un
literat? Care ar fi puntea? Există asemenea punţi?
Bineînţeles, dar nu se poate găsi în orice magazin sau
supermarket. Este vorba despre o metodologie a dialogului. În ultimii 20 de
ani, m-am consacrat acestei metodologii a dialogului între toate domeniile
cunoaşterii, printre care ştiinţă şi religie, ştiinţă şi artă, ştiinţă şi poezie.
În ce sens? Prin identificarea diferitelor nivele de realitate, între obiect şi
subiect, şi circulaţia care se stabileşte printr-o nouă logică la care
compatriotul nostru, Stéphane Lupasco, a avut o mare contribuţie, logica
terţului inclus. Prin această metodologie se poate elabora nu o cunoaştere
enciclopedică, un conglomerat al cunoaşterii, ci se stabilesc punţi, legături.
Vă spun din capul locului că mi-aş dori să înţeleg mai multă
matematică, mai multă fizică. Pentru mine a fost uimitor să citesc că aţi fost
olimpic atît la matematică, cît şi la literatură, cînd eraţi în liceu. Am
căutat şi alte exemple, în România, în ultimii 20 de ani. N-am găsit.
Vor mai apărea. Nu cred că sînt un caz unic. Vă spun un
lucru din experienţă personală: lucrez în transdisciplinaritate din anii ’80.
Receptarea cea mai entuziastă, cea mai directă, cea mai substanţială vine din
partea poeţilor, a psihanaliştilor, nu a celor din ştiinţele exacte. Lucrul
este oarecum inversat, cei din ştiinţele exacte au mai multe obstacole în
stabilirea legăturilor. Ca să vă liniştesc: nu trebuie să ştiţi matematică, nu
trebuie să ştiţi fizică pentru a înţelege ceea ce vorbim în
transdisciplinaritate despre legile naturii, despre revoluţia cuantică. Aceste
legături se stabilesc la frontieră, iar acolo importante nu sînt detaliile şi
tehnologiile. În fizică eu nu ştiu tehnica altor domenii ale fizicii, sînt
specializat doar în fizica particulelor elementare. Nu e vorba să ştii
matematică şi fizică, e vorba săînţelegi legile generale.
Cred că aveţi un mare merit prin deschiderea
transdisciplinarităţii către pedagogie, prin construcţia unei pedagogii a
transdisciplinarităţii. Vă simţiţi un pionier, un deschizător de drumuri?
Eu am afirmat deseori că fizica cuantică poate fi învăţată
la şcoala elementară. În fond, intuiţia este un mediator extraordinar al
înţelegerii. Nu ştiu dacă sînt un pionier. Ceea ce ştiu sigur este că am un
companion extraordinar în România – Solomon Marcus, care este un membru marcant
al Centrului Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare, pe care
l-am înfiinţat la Paris. Solomon Marcus este foarte activ în acest domeniu, a
participat la primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii.
Flexibilitatea interioară şi basmele
Poţi să cobori cu transdisciplinaritatea la copii de vîrste
fragede, la liceeni?
Bineînţeles. S-au făcut experienţe în mai multe ţări ale
lumii, în Canada, în Brazilia, în România. Am fost surprins să descopăr la
Arad, la Liceul „Moise Nicoară“, experienţe extraordinare din punct de vedere
transdisciplinar. Rezultatul a fost specataculos: s-a înregistrat un progres în
diverse discipline, graţie înţelegerii transdisciplinarităţii. Problema
educaţiei a fost prima preocupare transdisciplinară.
Care este rezultatul din punct de vedere al transdisciplinarităţii?
Care este cîştigul pentru un tînăr?
Principalul cîştig este flexibilitatea interioară. Sîntem
într-o societate în care şomajul pîndeşte la fiecare pas (vobesc de toate
ţările, nu doar de România), în care schimbarea unei meserii va fi o necesitate
absolută. Vă dau un exemplu de metodă care este extrem de utilă: pentru un
copil, basmele sînt extrem de naturale. „Realitatea“ din basme este acceptată
de copii, este asimilată. Copiii au în ei acest simţ al contradictoriului,
negru-alb, Harap Alb, trăiesc povestea ca o realitate în care se simt
integraţi. După aceea, la liceu, dar mai ales la universitate, toate lucrurile
acestea sînt eliminate. Ce e grav este sclerozarea în anumite forme ale
gîndirii, care e peste tot, că eşti poet, că eşti artist, că eşti om de
ştiinţă. Din această cauză, e mai greu de lucrat cu adulţii decît cu copiii.
„19 noiembrie 1989 – momentul central din fiinţa mea“
Colecţia pe care o coordonaţi la Editura Curtea veche,
„Ştiinţă şi Religie“, a fost o punte între ştiinţă şi religie?
Este o punte. Lucrez de peste 10 ani în România în acest
domeniu, în reţeaua Templeton. Am adus în ţară peste 1.000.000 de euro, numai
în ultimii 3 ani, s-au făcut cursuri, colocvii, s-au înfiinţat catedre, au
apărut publicaţii. Ca principiu general: s-a învăţat şi s-a practicat această
metodologie a dialogului. Axa acestor preocupări, suportul bibliografic, este
tocmai această colecţie „Ştiinţă şi Religie“. Am publicat 36 de cărţi, în doi
ani; mai sînt în curs de publicare 23 de cărţi. Vom avea 59 de cărţi, în 3 ani.
Este un miracol.
Cum a fost posibil miracolul?
Am avut bani – aceasta a fost posibilitatea practică. Dar
n-a fost suficient. Am ales o editură în care contactul uman să fie posibil şi
am găsit Editura Curtea veche. Colaborarea este exemplară, e un parteneriat,
Curtea veche pune şi ea bani în realizarea colecţiei.
Care a fost impactul?
Este o colecţie pentru cercetători, pentru studenţi, pentru
masteranzi şi doctoranzi, sîntem citaţi în teze de doctorat, în articole, se
discută în colocvii despre aceste volume.
Aveţi ecouri şi dinspre teologi?
Depinde care teologi şi depinde care facultate de teologie.
Dacă spuneţi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, impactul este
aproape zero, dacă spuneţi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, impactul
este enorm. Mă întrebaţi şi sînteţi curios despre ce teologi rezonează cu
colecţia noastră de „Ştiinţă şi Religie“? Sînt teologi ortodocşi tineri,
deschişi la minte, care au dorinţa acestei deschideri. Noi publicăm cărţi care
nu vin doar din orizontul ortodox, ci şi din orizontul catolic, iudaic.
Impactul este mare asupra studenţilor. Obstacolul, la nivel ortodox, vine din
partea unor cercuri pe care nu ezit să le numesc fundamentaliste, există şi în
România.
Cum se manifestă aceste cercuri fundamentaliste?
Sînt încremeniţi în texte, în scripturi, de la litera
scripturilor nu se abat niciodată, dar sensul nu-l discută niciodată. Sensul îl
discută doar prin citate sau printr-o limbă de lemn. Împotriva noastra s-a
publicat şi o carte, de fapt o prefaţă. Ce s-a întîmplat? Există o carte, pe
care doream eu să o public, se intitulează Repere patristice în dialogul dintre
teologie şi ştiinţă. Au lucrat mai multe colective, de la Bucureşti, Cluj,
Ploieşti, am avut două contribuţii din Paris. Au lucrat doi ani sub conducerea
noastră. Unii autori, influenţaţi probabil, au considerat că unul dintre
textele incluse în această carte foloseşte prea mult transdisciplinaritatea.
Aşa că şi-au retras cartea, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi
ştiinţă, de la Curtea veche, şi au publicat-o la Editura Basilica a Patriarhiei
Române. Iar în prefaţă, autorii, coordonaţi de Adrian Lemeni, au spus că
transdisciplinaritatea nu este conformă cu ortodoxia, că relativizează
ortodoxia. Prefaţa a fost o replică-manifest împotriva transdisciplinarităţii,
cu argumente false şi copilăreşti. Textele care au rămas pe dinafară au format
o altă carte, Realitatea transdisciplinară – o fuziune de orizonturi ale
teologiei, ştiinţei şi filosofiei, pe care am lansat-o sîmbătă, 13 martie, la
Institutul Cultural Român, împreună cu autorii: Gabriel Memelis, Adrian Iosif
şi Dan Răileanu.
Vă vedeţi de drum şi de colecţie, prin urmare.Aţi susţinut şi o conferinţă la Institutul
Francez, cu titlul Qu’est-ce que la réalité. Care e ideea principală a
conferinţei?
E un ciclu de conferinţe cu acest titlu, inaugurat prin
expunerea susţinută de mine. Ciclul acesta de conferinţe a fost iniţiat de
domnii Michel Farine, ataşat pentru cooperarea academică şi ştiinţifică al
Ambasadei Franţei, şi de Denis Soriot, consilier ştiinţific şi director al
Institutului Francez din Bucureşti. Ideea de bază a fost că, dacă trăim şi
acţionăm, avem în noi o anumită viziune a realităţii. Dacă n-am avea această
idee a realităţii, ne-am sinucide. Cuvîntul realitate este extrem de ambiguu.
Fiecare locuitor al Pămîntului are o altă viziune despre ce înseamnă
realitatea. Eu am publicat la Editura Junimea o carte intitulată Ce este
realitatea?, o punere în ordine a conceptului de realitate. Wolfgang Pauli
spunea în anii ’50 ai secolului al XX-lea că va fi nevoie de elaborarea unei
noi viziuni a realităţii, în conformitate cu ştiinţa modernă.
Ultima întrebare: ştiu că povestiţi şi nu povestiţi despre
19 noiembrie 1989, acea iluminare, acea epifanie pe care aţi trăit-o lîngă
Notre-Dame, la Paris? Poate fi legată acea dată de tot ce s-a întîmplat mai
departe cu dumneavoastră?
Vă mulţumesc că încheiaţi cu această întrebare. Este
momentul central din fiinţa mea. E o experienţă personală care e foarte greu de
pus în cuvinte. Ca om de ştiinţă ştiu să disting ceea ce este delir de ceea ce
este realitate. Ce a fost? Apariţia unui martor. Nu-l numesc înger sau altfel.
E un martor care mi-a spus unele lucruri. Poate că eram eu însumi care îmi
vorbeam mie însumi. Acea întîlnire a fost legată de anumite schimbări de
percepţie ale luminii, ale culorilor. A fost o experienţă pe care n-am
regăsit-o niciodată, dar fundamentală. E legată de cealaltă întrebare a
dumneavoastră: cred că 19 noiembrie 1989 m-a ajutat să-mi găsesc locul. Acea
întîlnire îmi ghidează paşii şi astăzi. Dacă vorbesc în ultimele mele lucrări
de Dumnezeul cel Viu este şi pentru acea experienţă fundamentală, care m-a
intrigat, am regăsit-o şi la alţii. De pildă, la René Daumal, un mare poet
francez, ignorat în România, s-a publicat de curînd Muntele analog, la Editura
Niculescu, cu o prefaţă a mea. René Daumal a avut o experienţă de acest gen, pe
care o povesteşte şi care i-a rămas în centrul existenţei lui. Cred că mulţi
mistici, mulţi sfinţi, mulţi creatori vorbesc de această experienţă.
V-a ghidat acea întîlnire?
Total.
Vă ghidează şi astăzi?
Exact în momentul în care vorbim.
Nu v-a copleşit? Pot fi întîlniri de acest gen care să-i
ducă pe oameni într-o ataraxie, într-o noncombativitate.
A fost un mesaj de tipul: „Apucă-te, Basarab, de lucru“. Şi
primul fapt pe care l-am scos la iveală a fost volumul Teoreme poetice. Acestea
– de cine, cum, nu ştiu cum s-a întîmplat – mi-au fost dictate.
despre conceptelidia - Vineri, 19 Martie 2010, 19:06
Ce e trandisciplinaritatea? Asa cum reiese din articol, conceptul pare mai degraba o palarie pentru tot felul de pseudo-stiinte! Nu poti fi luat in serios, chiar daca primesti girul unor domni onorabili, precum L. Ulici, daca vii cu generalitati si cu multa lauda de sine...
despre inculturaSophia Jurcan - Vineri, 19 Martie 2010, 22:23
Pentru cuvintele ncunoscute, se recomanda consultarea DEX-ului. Pentru a face deosebirea dintre un articol si un interviu, este absolut necesara frecventarea claselor I-IV. Pentru a intelege inainte de a sari sa-ti dai cu parerea sunt suficienti cei "sapte ani de acasa".
In rest, interviul e dintre cele mai reusite din ultima vreme.
DEX-ul moralei pentru S.J.Alidor - Sambata, 20 Martie 2010, 14:14
Pai chiar va doriti cu tot dinadinsul ipostaza de cavaler(a) al dreptatii, personaj fara teama si prihana ?
Urechiati fara complexe pe toata lumea si dati lectii de conduita, cu trimiteri la lucrari de referinta etc. Pai ce-ar fi sa mai umblati dv. si pin DEX-ul moralei si al bunului simt ?
despre concepteLao Tao - Sambata, 20 Martie 2010, 15:43
Cred ca o posibila introducere in transdisciplinaritate poti gasi daca dai click pe:
Intamplarea face ca lauda de sine sa fie, in cazul asta, motivata - ceea ce pe mine nu ma deranjeaza.
Ar fi interesant dupa ce citesti sa ne spui ce parere ai despre..."palarie".
despre transdisciplinaritateflorian - Sambata, 20 Martie 2010, 20:23
Cartea "Noi, particula si lumea" a fost premiata de Academia Franceza (nu cred ca se premiaza acolo orice carti)! Am citit cartea, asa ca vorbesc in cunostinta de cauza, nu ca si d-na care a scris comentariul de mai sus, "despre concepte". Sunt convins ca dupa ce va citi cateva dintre lucrarile prof Basarab Nicolescu, d-na Lidia va descoperi "reductionismul stiintific" bine vizibil in cele trei randuri scrise de dumneaei. Transdisciplinaritatea protesteaza impotriva reductionismului de orice fel.
tot despre incultura@AlidorSophia Jurcan - Duminica, 21 Martie 2010, 11:28
Nu ma doresc \"cavalera\", pentru ca acest cuvant nu exista in DEX! Complexe n-am, e-adevarat... mai cu seama cand am de-a face cu personaje de felul dvs.! Si daca o sa apara vreodata un DEX al moralei si al bunului simt, acesta ar fi, intr-adevar o lucrare de referinta! Pe care va sfatuiesc sa n-o ratati! Ati gasi scris acolo, cu siguranta, ca a va adresa cu un pseudonim (chiar atat de inspirat din basmele lui Ispirescu ca al dvs.) cuiva care isi foloseste propriul nume, este o actiune care nici morala si nici de bun simt nu este. E doar o mostra de cavalerism autohton la care, credeti-ma sunt cu desavarsire imuna!!!
delir/realitateun cititor - Duminica, 21 Martie 2010, 15:34
De unde stie Domnul Basarab ca cel ce i-a vorbit nu a fost "le diable"? (si nu vreau sa fiu rautacios adresandu-i aceasta intrebare). Delirul poate sa fie si el o alta realitate..., trecandu-l printr-o minte transdisciplinara? Nu cumva in a defini delirul Domnul Basarab foloseste logica veche, a tertului exclus. "Ca om de ştiinţă ştiu să disting ceea ce este delir de ceea ce este realitate." Cum?
dialog/comentariumihaela - Luni, 22 Martie 2010, 09:52
„ A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi. ”
N. Stănescu, Respirări
Intelegerea transdisciplinaritatii presupune un dialog veritabil, bazat pe toleranta si deschidere. Comentariile ar trebui sa aiba chipul unui dialog nevazut, care să ne redea Viului: o plapanda speranta ca mai exista umanitate...
delir/realitateBasarab Nicolescu - Luni, 22 Martie 2010, 10:28
Prin verificare experimentala. In timp.
Daca rezultatul este bun si deseori verificat (de tine si de ceilalti), nu este diavolul.
realitate/ concepte/ transdisciplinaritateCantemir Mambet - Luni, 22 Martie 2010, 20:16
Care sunt intrebarile pe care le punem? Care este limita capacitatii noastre de interogare si investigare? Oare exista ceva de aflat, daca avem onestitatea sa admitem ca intrebarile noastre sunt limitate, prin insasi natura lor?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters