OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cel mai bun roman al tuturor timpurilor de Daniel Bănulescu completează trilogia Am văzut, lucrînd, degetul lui Dumnezeu, urmînd romanelor Te pup în fund, Conducător iubit! (Nemira, 1994) şi Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti (Nemira, 1998). Într-adevăr, există o continuitate a celor trei romane, însă diferenţele sînt pregnante, pornind de la nivelul personajelor şi extinzîndu-se pînă la nivelul, mai larg, al discursului. Comună pare să fie mai degrabă o anume orientare tematică, o focalizare a naraţiunii asupra personajului Nicolae Ceauşescu – dictator umanizat de crezuri exagerate şi de posturi ridicole –, precum şi o obsesie juvenilă a extirpării Răului pe care Iarba Fiarelor, personaj recurent în economia romanescă, şi-o cultivă de la vîrste fragede.

 

Deşi se insinuează că Biblia este acea carte de anvergură care poate fi citită, în orice moment, ca un foarte pasionant roman, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor are pretenţia – şi reuşeşte – să fie cel mai bun roman de pînă acum al lui Daniel Bănulescu. Construcţia este minuţioasă, fiecare element este îmbinat cu grijă în structura de rezistenţă, iar subiectul, demn de un roman de aventuri, este un joc de „care pe care“ adaptat contextului românesc anterevoluţionar. Pe scurt, în anul de graţie 1989, Iarba Fiarelor, un tînăr de 20 de ani care, printre altele, frecventează Cenaclul Universitas, pune la cale o serie de atentate împotriva „conducătorului iubit“, ajutat de indivizi precum Fisente, Arvinte sau Doru Sinistratul, personaje din tagma obscură a revoltaţilor şi a hoţilor încercaţi, altfel spus, a marginalilor sociali, poate singurii în stare să-şi asume responsabilitatea sau, mai exact, nebunia unui asemenea act. Pe un alt palier, Ţaca Genel („taximetristul“ Diavolului din Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti) devine ministrul Culturii în ierarhia unui Guvern Invizibil cu sediul în subteranele care susţin platforma Parcului Cişmigiu, primind ulterior misiunea de a deturna tentativele de asasinare a lui Ceauşescu. Un al treilea nivel, ca un fel de ultim cerc al Infernului, îl înfăţişează pe însuşi secretarul-general al P.C.R., vînător înfocat şi doctor al poporului prin „terapia înfometării“, alături de soţia sa, „Leana“, pisăloagă şi geloasă, mare amatoare de poţiuni vrăjitoreşti: „– Ia uită-te la mine... A început să lucreze?/ – Afrodiziacul?/ – ... / – Potoleşte-te Elena. Dacă vreodată greşeşti doza şi mă transformi din „cel mai iubit fiu al poporului“ în cel mai iubitor?/ – ... Ce vrei să zici?/ – Apeşi glanda greşit. Încep să construiesc un recamier cît tot judeţul Constanţa. Şi le urc pe toate femeile din ţara asta cu mine în pat./ – Da? La asta visezi? Ei, atunci să te culci la noapte cu judeţul Constanţa!..“.

 

Există foarte multe scene construite pe acelaşi tipar, probabil bancuri la origine, dezvoltate în episoade dialogate spumoase. În definitiv, cartea se constituie într-un macrodialog, o amplă piesă de teatru (să nu uităm că Daniel Bănulescu este şi dramaturg!) care alternează personajele şi decorurile într-un ritm halucinant. Fiecare capitol propune un alt spaţiu de desfăşurare a acţiunii, iar odată cu ridicarea cortinei ne putem trezi din subteranele Bucureştiului în pădurea de la Snagov, de la morgă în ograda vrăjitoarei Icoana sau din mînăstire în ascunzişurile din munţi. E foarte interesant de observat faptul că toate aceste spaţii de trecere corespund, în linii mari, conceptului de non-lieux – non-locuri – teoretizat de Marc Augé în Introducere într-o antropologie a supramodernităţii. Non-locurile implică o coprezenţă a actorilor simbolici, dar aceştia sînt deseori solitari în demersul lor, spre deosebire de locurile antropologice – spaţii existenţiale prin definiţie, în care individul se recunoaşte şi cu care se arată solidar. Într-adevăr, Iarba Fiarelor traversează detaşat spaţiile consecutive care i se propun sau pe care şi le alege conform planului său malign. Deşi provine din acelaşi spaţiu marcat intens de comunism, Iarba Fiarelor pare coborît dintr-o altă lume – nu vorbeşte „limba de lemn“, nu face compromisuri, nu respectă regulile comunităţii. Ia în stăpînire spaţiul pentru o scurtă perioadă de timp, dar este extrem de atent la semnalele pe care spaţiul, la rîndul lui, le emite. În romanul lui Daniel Bănulescu, pare că spaţiul însuşi devine personaj, dezvăluindu-şi multiplele faţete: cea foarte concretă, vizibilă; faţeta subsidiară, care controlează palierul de suprafaţă prin intemediul „băieţilor cu ochi albaştri“; în fine, latura de camuflaj, de „spaţiu din spaţiu“, cognoscibilă de un cerc restrîns de persoane şi către care este ghidat de fiecare dată Iarba Fiarelor. Toate aceste locuri de trecere, demarcate precis de titlurile capitolelor, imprimă un anumit curs al evenimentelor, poate mai mult decît oamenii care le populează. De fiecare dată, mecanismul textual produce o confruntare între cele trei paliere ale unui anumit spaţiu. Şi, de fiecare dată, „spaţiul din spaţiu“ (chepengul din casa mamei Icoana sau osuarul de sub altarul mînăstirii) reuşeşte să scape, cel puţin pentru o perioadă, privirilor de control. Iar mecanismul pare să funcţioneze la infinit.

 

Singurul spaţiu redundant, deşi nu perfect identic, este ascunzătoarea din munţi. După incursiunea în casa martorilor lui Iehova, Iarba Fiarelor se retrage încă o dată pe creste, luîndu-şi cu sine Biblia şi caietul de însemnări, un fel de gajuri ale supravieţuirii intelectuale. Trecerea dintr-un spaţiu într-altul se realizează brusc, după lectura intensivă din Crezul martorilor lui Iehova, o listă lungă, de 80 de întrebări, cu răspunsuri în trimiteri biblice exacte. În comparaţie cu celelalte capitole, ultimul nu mai este susţinut de acelaşi ritm, de aceeaşi credibilitate epică şi este susceptibil să dezamăgească. Finalul nu aduce nimic din ce nu se ştia deja: aşteptarea.