„Cel mai mult îmi place să joc la Teatrul ACT“. Interviu cu Marcel IUREŞ

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: Actualitate | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Cel mai mult îmi place să joc la Teatrul ACT“. Interviu cu Marcel IUREŞ

Chiar în această săptămînă, cînd revista noastră ajunge la cititori fie în formă tipărită, fie on-line, în fiecare seară, la Teatrul ACT din Bucureşti, se prezintă cîte un spectacol. Sînt cinci zile pline, de marţi, 14 octombrie, şi pînă duminică, 19 octrombrie, în care puteţi vedea sau revedea unele dintre marile succese ale teatrului. Acest maraton teatral, împănat cu o seară de jazz şi un concert cu Alexandru Andrieş şi Ioana Maria Mântulescu, este prilejuit de aniversarea a 10 ani de la primul spectacol al Teatrului Act pe scena din Calea Victoriei. Cu prilejul aniversării, spectatorii vor putea vedea o inedită expoziţie cu fotografii din spectacole, vor putea cumpăra albumul ACT – 10 ani, o istorie subiectivă, conceput de criticul de teatru Marina Constantinescu, şi vor viziona, sîmbătă, 18 octombrie, în premieră, un documentar dedicat Teatrului Act, realizat de Cătălin Ştefănescu.

În cei 10 ani, unii spectatori s-au fidelizat, alţii s-au ataşat de Teatrul ACT în ultimii ani. Mîndria Teatrului Act este că multă puştime umple sala de spectacol. În tot acest univers care s-a refăcut cu fiecare stagiune, cineva a rămas neclintit şi a continuat să spere în acest proiect: Marcel Iureş, omul care a condus teatrul de la început. „E o formă de nebunie să faci un teatru care să nu primească nici un ban de la stat şi care să nu aibă nici o legătură cu sistemul“, mărturiseşte, de cîte ori are ocazia, Marcel Iureş. Născut pe 2 august 1951, Marcel Iureş a primit de două ori, din partea Uniter, titlul de Cel mai bun actor din România, într-una dintre dăţi pentru un rol jucat pe scena Teatrului ACT. Interviul nostru, purtat într-o cabină a teatrului, a pornit de la un fapt care l-a surprins pe Marcel Iureş.

Există un site, www.trilulilu.ro, unde putem găsi, dacă dăm o căutare după numele dvs., postate mai multe înregistrări, în care citiţi din Biblie. Cei care au ascultat acele înregistrări au fost impresionaţi mai ales de lectura pe care aţi făcut-o unui fragment din Epistola Întîi către Corinteni a Apostolului Pavel. Cum aţi ajuns să citiţi acele fragmente?

Nu mai ştiu...

Vă reamintesc un fragment: „De mi-aş împărţi toate bunurile ca să aibă ce mînca săracii, de mi-aş da ca o ofrandă trupul ca să fie ars pe rug, fără iubire faptele mele nu slujesc la nimic. Iubirea-i răbdătoare, iubirea-i plină de bunătate, iubirea nu pizmuieşte, nu se îngîmfează, nu se umflă de mîndrie, nu înfăptuieşte nimic necinstit, nu caută cîştig pentru sine, nu se acreşte, nu o bănuieşti de rău, nu se bucură de strîmbătate, dar se veseleşte de adevăr. Iartă totul, crede totul, speră totul, suferă orişice. Iubirea nu dispare niciodată“.

Cred că erau înregistrări pentru un radio, Vocea Evangheliei. Am înregistrat cu ani în urmă, cred că peste 10.

Sînt foarte multe comentarii elogioase pe acel site, iar înregistrarea părea să fi fost ieri realizată.

E frumos ce-mi spuneţi, dacă place, e foarte bine. Dacă lumea ia în seamă şi ce zice Apostolul Pavel, cu atît mai bine.

Sînteţi rugat de acei vizitatori ai site-ului să mai înregistraţi alte fragmente sau chiar să recitaţi.

Niciodată n-am recitat şi nici nu voi recita.

N-aţi avut niciodată un spectacol în care să recitaţi?

Nu, niciodată. Dar sînt oameni grei care recită şi am toată admiraţia pentru cei care o fac bine.

Şi atunci, cum se explică acel moment religios?

Cred că am avut o stare. Cred că m-a rugat, la un moment dat, foarte drăguţ, patetic aproape, o doamnă de acolo, de la Vocea Evangheliei, Mihaela Oancea. Era un fel de redactor, un înger păzitor al acelui post. De atunci, am mai avut o singură experienţă: am citit pentru TVR1, tot pentru o emisiune religioasă, Psalmii lui Voiculescu.

Nebunia provenea din disperare

Domnule Iureş, să ne apropiem de aniversarea a 10 ani de la înfiinţarea Teatrul Act. Interviul nostru se desfăşoară într-o cabină a actorilor. Ce era aici, înainte de amenajarea spaţiului pentru Teatrul ACT?

O pivniţă. Nu era aer, era igrasie, era o nenorocire. Am găsit şi pancarte, steaguri, cred că era un punct ideologic înainte de 1989. Spaţiul a fost şi trezorerie de bancă, uşa aceasta, de la cabină are o tonă şi jumătate, e foarte grea. Mi se pare că aici a fost şi adăpost împotriva calamităţilor, dar şi un beci al Securităţii.

Şi cînd v-aţi decis să faceţi teatru, ce era aici?

Depozit. Am scos vreo nouă camioane de deşeuri.

Aţi avut nevoie de aprobare?

Da. E o întreagă poveste. Ne-au trebuit aprobări peste aprobări. Am găsit sprijin la domnul Octavian Neculai, de la Comproiect, care a fost entuziasmat de intenţia noastră, care ne-a oferit locul şi, mai apoi, a proiectat şi a limpezit spaţiul propriu-zis: scena, cabinele, anexele, foaierul, birourile. Din acel moment, fiind proprietari, am pornit la drum să facem rost de bani. Am găsit şi sponsori, am găsit şi prieteni, arhitecţi şi constructori, care ne-au ajutat.

Cît timp a trecut pînă cînd spaţiul s-a transformat în teatru?

Au fost trei ani. Am şi pregătit un spectacol fără să avem spaţiu. Cel mai important proiect, înainte de lansarea teatrului propriu din Calea Victoriei, a fost producţia unui spectacol, Omor în catedrală, după T.S. Eliot, în regia lui Mihai Măniuţiu şi scenografia Doinei Levinţa. Fundaţia Teatrului ACT a lucrat cu Teatrul Naţional din Cluj şi cu British Council. Premiera a avut loc la Teatrul Naţional din Cluj, în 1995, urmată în 1996 de o serie de 12 reprezentaţii la Almeida Theatre din Londra. British Council a fost jucător, finanţator şi coproducător. Reprezentaţiile de la Londra au fost primul semn că ne mişcăm, că toţi cei care mizează pe noi nu o fac în zadar. Am avut o colaborare minunată cu British Council şi cu Joyce Nettles, care a fost timp de 10 ani director de casting al Royal Shakespeare Company. Joyce Nettles a fost pentru teatrul nostru un fel de înger păzitor şi protector. Ea a adunat personalităţi – un fel de patroni ai teatrului nostru: Richard Eyre, Tom Stoppard, Tom Cruise, Dame Diana Rigg, Dame Judi Dench, Alan Bates, Alan Rickman, Ian Holm, Liviu Ciulei. Domnul Ciulei a petrecut aici ore în şir, într-un frig şi o mizerie groaznice, ne-a dat idei arhitectonice. Şi la sunet a intervenit, a fost interesat de felul în care se aude sunetul în acest spaţiu.

Ce fel de patroni erau aceste personalităţi?

N-au dat bani, dar am avut acordul de a le folosi numele lor şi influenţa lor în dezvoltarea noastră. Recomandările lor au contat enorm de mult.

Cu ce sponsori aţi lucrat?

Sponsorul fondator a fost Vodafone (Connex în 1998), care a oferit atunci 50.000 de dolari, o sumă fabuloasă pentru vremea aceea.

Dar de ce v-aţi dorit să creaţi Teatrul ACT?

Într-o asemenea poveste trebuie să fii uşor nebun. Toţi cei care doream acest teatru eram nebuni.

În ce consta nebunia?

Nebunia provenea din disperare. Nevoia de a ne exprima liber în zona aceasta era clocotitoare.

În cultură nu merge cu proteste

A fost o revoltă, a fost un protest faţă de teatrul oficial?

A fost revoltă, dar nu protest. În cultură nu faci nimic prin proteste. E o capcană dacă crezi că vei rezolva ceva protestînd perpetuu. Sigur, nouă ni se pare că totul are aspect de protest, de la Revoluţie încoace. Dar Revoluţia din decembrie 1989 a fost o gigantică simulare, o minciună colosală. În cultură nu merge cu proteste. Cred în năduf, cred în imprecaţie, cred în ironie. Arta nu umblă cu „jos Guvernul“ sau cu „jos ministrul“.

Mă gîndeam că Teatrul ACT este un protest implicit faţă de ce era şi este în teatrul românesc.

Dacă gîndim aşa, putem vorbi de un protest continuu. Dar Teatrul ACT n-a fost gîndit ca un protest şi nici nu se ocupă cu aşa ceva. Poate fi judecat ca o alternativă la sistem.

Teatrul ACT a fost ideea dvs. sau aţi fost împins de curent, au venit actori şi regizori care să vă spună: „dragă Marcel sau domnule Iureş, vă implor, hai să facem şi altceva“?

Paternitatea ideilor e un lucru mereu discutabil. Eu fiind cel mai vizibil la ora aceea – chestie care era bună, dar sînt şi mari dezavantaje şi chiar riscuri –, probabil că am fost cel care i-am instigat, probabil că am vorbit primul despre idee. Dar nu poţi să fii singur, trebuie să mai ai şi alţi nebuni în jurul tău care să fie atraşi de idee. Ideile care se transformă în principii sînt vizibile şi ţin lumea laolaltă. Totul e să le vezi, să le aduni şi să le pui la treabă. Partea asta cu personalităţile care au dus jugul acestui legămînt e importantă, dar nu o port singur pe umeri.

Am învăţat acordul fin

Cum vă place să se spună despre Teatrul ACT, că a fost primul teatru independent sau primul teatru particular?

A fost primul teatru nesusţinut de stat, nesubvenţionat de la nivel guvernamental; din păcate, aşa a şi rămas: primul şi singurul, ceea ce nu cred că e în regulă. Avem în spate o mare cultură artistică a artei spectacolului, cu mari regizori, mari teatre. Ea trebuie continuată. N-am primit bani, n-am fost şi nu sîntem guvernamentali, dar asta nu este ostilitate faţă de tot ce înseamnă cultură susţinută de către stat. Cultura nu se poate face cu adversităţi, nu poţi să dai divorţ de propria ta cultură pentru că te cerţi cu un ministru. Nici nu poţi prea mult să te cerţi cu funcţionarii culturali, n-ai de ce să te iei de omul ăla, săracul, care poate că nici nu ştie cum a ajuns acolo şi ce trebuie să facă... În România, făcătorii de istorii culturale sînt puţini şi nu i-am văzut răsărind din zona guvernelor sau a puterii, a sistemului. Sistemul e atît de puternic încît anonimizează, duce la situaţii apersonale, abiografice.

Asta înseamnă că Teatrul ACT are toate datele să fie vizibil.

De aici încep întrebările. E uşor să fii vizibil într-un deşert, deşi nu e vorba de un deşert, ci de o iluzie dată de sistem, care e neatent, e nepersonal, e abstract. E mai mult punitiv decît generos. Dacă e generos, e doar la nivel de scheme, de strategii. Mai nou e o strategie guvernamentală de a ridica salariile, toată lumea are în minte, ca să cîştige alegerile, probabil, să dea mai mulţi bani oamenilor. Artiştii nu pot fi cumpăraţi, chiar dacă li se oferă cantităţi de bani. Dincolo de bani, artiştii au nevoie de atenţie, de încurajare, de respect faţă de propria lor personalitate, faţă de propria lor valoare, au nevoie de regizori, au nevoie să fie împreună, să fie sprijiniţi de comunitate şi să fie consideraţi persoane. Cred că statutul de persoană este cel mai înalt rang la care poate ajunge un om.

Primul spectacol în casă, în sediul din Calea Victoriei, a fost Cetatea soarelui, după Thommaso Campanella, în scenariul şi regia lui Mihai Măniuţiu. Cu montarea aceasta aţi deschis Teatrul Act în 1998. De ce aţi optat pentru acest spectacol?

Nu ieşisem dintr-o utopie care era să ne frîngă oasele sau chiar ni le-a frînt? N-au fost schilodite valorile româneşti? Domnul Mihai Măniuţiu, care este unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a dat România în ultimii 30 de ani, a avut această idee, să zică despre ce am trăit. L-a ales pe Thommaso Campanella pentru că este unul dintre utopiştii care a şi încasat-o pentru ce a spus.

Cum a reacţionat publicul, în 1998, la spectacolul Cetatea soarelui?

Aveam ochii mari şi noi, actorii, şi publicul. Această scenă, atît de apropiată de spectatori, blochează. Rîsetele erau mici, noi, fiind produsul scenei italiene, aveam impresia că trebuie să faci mai mult ca să ajungi la spectator. Ne-am găsit greu ritmul şi nivelul de vorbire şi de gest.

Teatrul ACT era prima scenă din România în care se juca atît de aproape între actori şi spectatori.

Şi Grădina Icoanei este în formă de arenă...

Acolo mai rămîne un metru între scenă şi spectatori, în plus scena e delimitată.

Aici, la Teatrul ACT, jucăm şi la distanţă de 25-30 de centimetri de public. A fost şocant, la început, dar am învăţat multe. Şi publicul, şi noi am învăţat acordul fin: aici n-ai de ce să dai cu o scrumieră de pămînt, nu trebuie să răcneşti, dacă răcneşti intri într-o altă specie.

În 2001 a avut loc premiera spectacolului Creatorul de Teatru de Thomas Bernhard, spectacol care se joacă, pînă azi, neîntrerupt. Dvs. aţi primit Premiul pentru Cel mai bun actor, în urma rolului din Creatorul de Teatru. De ce aţi vrut să faceţi la Teatrul Act acest spectacol?

Creatorul de Teatru l-am dorit spectacolul inaugural pe scena Teatrului ACT, dar n-a fost să fie. Adevărul este că tot ce se întîmpla cu Teatrul ACT, tot ce se întîmpla cu mine semăna foarte mult cu textul piesei Creatorul de Teatru, cu tot ce zice Thomas Bernhard. Cînd s-a împlinit sorocul – al ideii şi al stărilor –, l-am făcut. Domnului Alexandru Dabija i-a plăcut foarte mult textul, eu eram gata pentru rol. Obstacolele cele mai mari au fost din zona finanţării şi din cea a actorilor care veneau din diverse teatre, însă perioada repetiţiilor a fost minunată. Iar acum intrăm în cel de-al nouălea an de cînd jucăm neîntrerupt Creatorul de Teatru. Vorbeam şi cu domnul Dabija, şi cu actorii, puneam mîna gînditor la tîmplă şi ne întrebam: „De ce? Cum? Se poate!“. Se poate dacă eşti liber şi ai pasiune, dacă ai impulsul iniţial, toate celelalte elemente se ordonează natural şi creativ în jurul unui fascicul puternic.

Să înlocuim un premiu cu un pahar de vin

Cît a contat, în această longevitate a spectacolului Creatorul de Teatru, faptul că aţi primit Premiul pentru Cel mai bun actor, ca urmare a rolului Bruscon?

Sînt antiierarhic, antigaloane, nu-mi plac insignele. Sigur, îmi face plăcere un sfert de oră, e OK, se adaugă undeva, cineva citeşte răbojul ăsta... Premiile Uniter sînt o altfel de sărbătoare: sînt o bucurie pentru că te întîlneşti cu mari actori, mari regizori, mari critici. Premiul ăla poate fi oricînd înlocuit cu un pahar de vin şi o bucată de pîine. Nu trebuie să ne dăm premii. Uneori, a sunat chiar umilitor premiul oferit – adică, îţi dă de milă, te bagă în seamă, primeşte 3, 15 sau 50 de milioane pentru că te văd amărît.

Sînt actori mari, care nu mai joacă şi care au pensii mizerabile, iar asemenea premii, dublate de o sumă de bani, pot fi şi un sprijin să supravieţuiască, să trăiască mai departe mai puţin apăsaţi de griji.

Nu, nu-i onorant. Premiul pentru Excelenţă? Premiul pentru întreaga activitate? Premiile nu sînt onorante. Pentru actori, premiile sînt aplauzele din fiecare seară, faptul că şi-au făcut treaba bine, că au dăruit ceva în acea seară; tot un premiu mult, mult mai important este cînd îţi zice cineva pe stradă: „o, mi-a plăcut cum aţi jucat, foarte frumos!“.

Aţi amintit de Mihai Măniuţiu, de Alexandru Dabija, vă rog să ne spuneţi pe ce alţi regizori a mizat Teatrul ACT?

În ordine directă şi pe o anume filiaţie, pe o legătură destul de strînsă care s-a creat cu teatrul, este Vlad Massaci, care are un laborator, are o idee, are ceva de spus, a şi impus trei spectacole: Bash. O trilogie contemporană, Shape of Things şi Ziua de Apoi. E Sorin Militaru, care a pus Şefele, apoi e Cristi Juncu. A făcut valuri şi am colaborat o bună perioadă cu Theo Herghelegiu. Miriam Răducanu a făcut Caleidoscop, un spectacol de teatru-muzică-mişcare, făcut de puşti, de oameni foarte tineri. S-au închegat în jurul acestor regizori grupuri puternice de actori: Mihaela Sîrbu, Vlad Zamfirescu, Mihai Călin, Ioana Flora, Marius Florea Vizante, Gigi Ifrim.

Actorii care vin să joace la Teatrul ACT o fac pentru că n-au unde juca în altă parte sau pentru numele acestui teatru?

La început au venit să vadă leopardul. Au văzut că nu muşcă, au mai venit o dată. Din şoaptele din tîrg, am înţeles că e ceva să joci la Teatrul ACT.

Au fost momente, în cei 10 ani, cînd aţi avut momente de cumpănă?

Cumpănă e tot timpul. Să fii în cumpănă ţine de meserie şi de rostul acestui teatru, neatîrnat şi nesubvenţionat. Mereu eşti în cumpănă. Mereu trebuie să fii convingător, mereu trebuie să vorbeşti bine, ca să atragi sponsori.

În zona de clocot, în ochiul uraganului

E greu în România să găseşti bani pentru cultură?

Bani sînt pe toate drumurile. Problema de care vorbim acum – adică acea formă culturală nesubvenţionată de stat – trebuie plasată în contextul confuziei totale, de post-postmodernism, în contextul unei crize a statului şi a culturii programate, în sălbăticia comerţului şi a politicii. Noi, producînd teatru, sîntem în interstiţiu, între spaţii atît de diferite şi de contrare. E zona ideală, dar e zona de clocot, zonă imponderabilă, cea mai nesigură. Eşti în ochiul uraganului. Sau al tornadei. Sau al furtunii. Din fericire, am rezistat, am prins pasul, ne-am dat seama cum se rotesc lucrurile. Importantă este simbioza, arta este conjugală, ăsta-i principiul, nu se pot face lucuri bune decît împreună. În teatru, în film, nu se pot face lucruri de unul singur. Pornim de la o persoană, de la individualitate, dar facem o artă conjugală.

Pornisem de la o întrebare foarte simplă şi iată că am ajuns la arta conjugală. Vă întrebasem dacă sînt bani pentru cultură.

Sînt bani. În România, bani se dau dacă ai temperatură, dacă ai febrilitate, dacă eşti convingător, dacă reuşeşti să transmiţi frămîntările tale celui care vrea să dea banii. Asta înseamnă să te împrieteneşti cu omul acela, să fii în rezonanţă cu el, să-l inviţi la tine acasă, el să se bucure că te poate ajuta.

Aţi fost refuzat, cînd aţi cerut bani pentru teatru, de cei cu bani?

Da, cum să nu fiu refuzat? Mi s-a întîmplat de multe ori. Dar am şi găsit oameni şi firme cu care merg de ani de zile: Vodafone sau ABB. Chestia asta cu sponsorizările mai are o componentă: neaşteptatul, nesperatul. De la stat ştii cam la ce să te aştepţi, relaţia cu statul e pufoasă, nu trebuie să te străduieşti, să convingi, banii vin... Poate fi un act de nebunie să renunţi la luxul sprijinului de la stat. Dar merită încercat. Noi n-am primit nici un ban de la statul român. Pe noi nu ne interesează sistemul, ci persoanele, pe ele ne sprijinim. Am penetrat sistemul doar printr-o persoană: Liviu Negoiţă, primarul sectorului 3, cu care avem o superbă colaborare. Aducem tineri la teatru, le oferim artă, e un parteneriat cultural, Liviu Negoiţă ne ajută în promovarea spectacolelor noastre. Problema asta a promovării şi a aducerii spectatorilor la teatru o tratăm cu mare atenţie. Asta ar trebui să facă multe teatre subvenţionate! Să caute forme prin care să aducă spectatori în sala de spectacol, să-şi crească un public, să cheme puştimea la teatru. În teatrele subvenţionate întîlneşti actori care fac pe Moş Gerilă pentru diverse mari companii sau bănci. Acelaşi actor, dacă-l pui să joace într-un basm pentru propriul lui copil, în teatrul în care este angajat, începe să strîmbe din nas: „uite ce e, eu sînt actor de Shakespeare, eu vreau să joc Cehov, Dürrenmatt, eu vreau să fiu regele Lear“.

„Un bulgăre care creşte, împins de jos în sus“

Dacă ar fi să spuneţi o frază despre aceşti 10 ani de activitate ai Teatrului ACT, care ar fi aceea?

Un bulgăre care creşte, împins de jos în sus.

Am observat că, în ultimii doi-trei ani, aveţi tot mai multe spectacole-lectură. Aţi şi patentat denumirea, vă aparţine, e în proprietatea teatrului. Prezentaţi evenimentele sub titulatura de ACTul lecturii. De ce aţi îndesit această formă de comunicare cu publicul?

Stăteam într-o seară aici, cu domnul Dabija şi cu cîţiva actori, şi vorbeam despre cîţi dramaturgi contemporani nu ştim nimic, ne sînt necunoscuţi. Cîtă nevoie este de o reconexiune cu ce s-a scris în ultimii 30-40 de ani în lume! Avem un handicap: nu ştim ce fel de teatru se scrie acum în lume! Piesele nu apar în volume, nu sînt traduse şi publicate, aşa că această necunoaştere trebuia cumva spartă. În Marea Britanie este o regulă să se facă spectacole-lectură, pentru a se observa cum reacţionează publicul, cum răspunde acelei lecturi. În Marea Britanie, traseul unei piese începe cu un spectacol-lectură, e un act care suscită atenţie, vine multă lume, producători de teatre, alţi actori, producători de televiziune, de radio, actorii se pregătesc să iasă cît mai bine lectura. Piesa poate fi, după lectură, prezentată la radio, se poate face un scenariu de televiziune sau poate ajunge în repertoriul unui teatru. Primul pas este lectura. Aşa că am produs şi noi spectacole-lectură, cu autori din zona de limbă germană (Austria, Elveţia, Germania), din zona scandinavă (Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda), din Irlanda, din Spania. Aşa reconectăm teatrul românesc la ce se scrie astăzi, prin aceste spectacole-lectură. La noi, Victor Scoradeţ a fost cel care a iniţiat ACTul lecturii, ne-a făcut un serviciu imens. Ideea a fost preluată imediat de alte teatre din ţară.

Marcel Iureş se simte mai bine jucînd la Teatrul Act sau jucînd la un alt teatru?

La Teatrul ACT, fără discuţie. Cel mai mult îmi place să joc la Teatrul ACT.

La Teatrul ACT? Mă aşteptam la un răspuns ambiguu.

La Teatrul Act.

De ce?

Mă simt extrem de acasă, aici. Sînt printre rude, aici. Eu cred în gradele de rudenie culturale, naţionale, îmi place să fiu înconjurat de rude.

A contribuit cumva la această nebunie de a deschide şi de a menţine la cote înalte primul teatru independent din România, şi faptul că Marcel Iureş e oltean din Băileşti?

Vorbiţi de legătura cu Amza Pellea?

Vorbesc de o încăpăţînare oltenească, chiar dacă se loveşte la cap, chiar dacă îşi rupe un picior, olteanul merge pînă la capăt.

Da, puteţi scrie asta. Merg pînă la capăt, indiferent de situaţie.

În toate prezentările care vi se fac se spune că sînteţi cel mai bine cotat actor român de la Hollywood şi că aveţi cel mai bogat palmares internaţional. Dincolo de avantajele financiare, ce alte avantaje v-a adus această colaborare cu Hollywoodul?

Trebuie să schimbăm cuvîntul. Cuvîntul avantaje merge cu bani. Pentru restul trebuie să deschidem o altă listă şi să trecem: privilegiu, călătorie, aventură, noroc, care sînt mai importante decît banii.

Unii spun că n-aţi jucat numai în producţii valoaroase, că au mai fost şi producţii de mîna a doua, ciclul cu vampiri...

Vorbiţi de Interviu cu un vampir?

Da, printre altele.

Ăla a fost primul, ca să intru în sistem. Eu eram programat să intru la nivel foarte sus. Am unul dintre cei mai buni agenţi din lume şi eram programat să joc rolul pe care l-a interpretat Antonio Banderas. N-a fost să fie. Şi am intrat într-un rol mai mic. În general, dincolo de iluzia că aterizezi în centru, realitatea este că aeroportul e în afara oraşului, chiar dacă tu pilotezi bine avionul.

Adică, ce vi s-a propus, aia aţi jucat.

N-ai cum, altfel. Trebuie s-o iei de jos. Şi aici, în România, am jucat întîi la Turda, am stat la Cluj, am pornit încetişor, n-am ajuns dintr-odată la Bulandra. E mai sănătos s-o iei de jos, pas cu pas.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Marcel Iures, Teatrul Act, 10 ani, interviu

Comentarii utilizatori

Teatrul ACTIoana - Sambata, 18 Octombrie 2008, 08:58

Un mare actor, un teatru la care ma duc cu placere, am vazut cateva spectacole foarte frumoase: Creatorul de Teatru, Sefele, Bash.O trilogie contemporana, American Buffalo, Capra sau cine e Sylvia? Am 21 de ani si fac parte din pustimea atrasa de Teatrul ACT despre care se aminteste in articol. Felicitari pentru ideea interviului. Mi-a placut foarte mult cum vorbeste Marcel Iures. Este un profesionist, un bun manager cultural si se implica in Teatrul ACT cu toata daruirea. Va invit si pe voi sa nu ocoliti Teatrul ACT, mergeti cu prietenii sau cu familia.

Bucurie cu Marcel IuresMircea Zamfir - Luni, 20 Octombrie 2008, 09:46

Va multumesc pentru recomandarea facuta. L-am ascultat aseara pe Marcel Iures citind din Biblie, pe acel site despre care este vorba in interviu. E extraordinar, e un mare actor. Chiar daca la Hollywood joaca in filme destul de slabe, acasa e divin, e frumos, e minunat. Ce a facut la Teatrul ACT merita toata stima noastra. Am sa merg cat de curand la Teatrul ACT, vreau sa-l vad in Creatorul de Teatru, un spectacol pe care l-am scapat. Mi-ati facut pofta sa merg la teatru. Va multumesc pentru bucuriile oferite prin acest interviu.