Cel mai rafinat contemplator al spectrului solar

Muzeul Zambaccian este din nou deschis pentru public; sînt expuse lucrări de Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Tonitza, Pallady, dar şi cîteva picturi de Cézanne, Renoir sau Delacroix

Autor: Cosmin UNGUREANU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cel mai rafinat contemplator al spectrului solar

Una dintre cele mai frumoase întîlniri dintre ficţiune şi realitate este, cred, cea mijlocită de George Călinescu în două dintre romanele sale consacrate: Bietul Ioanide şi Scrinul negru. S-a afirmat adesea, pertinent, că Saferian Manigomian şi, mai apoi, Babighian sînt măştile literare de pe chipul lui Hrandt Krikor Zambaccian, într-atît de măiestrit meşteşugite, încît recunoaştem continuitatea dintre cele două dramatis personae, contemplînd, în acelaşi timp, „modelul“ de dinainte şi de după război. Doi oameni perfect diferiţi şi identici, atît în literatură, cît şi în firescul realului.

Şi totuşi, cel puţin aparent, între copie şi model există o fisură. Autorul însuşi, într-o scrisoare din 14 noiembrie 1951, se grăbeşte să ne descurajeze: „Unii cred că în Saferian Manigomian am pus trăsături din K.H. Zambaccian. Nu m-am gîndit o clipă la aceasta, fiindcă nici nu-l cunoşteam. Adevărul este că-mi trebuia un «om bun» îngăduitor pentru capriciile de artist ale lui Ioanide şi pentru asta se impunea un oriental. Numai acolo, în Asia, simţurile şi inteligenţa nu mai sînt mijloc şi scop în sine“. La rîndul său, rafinatul armean pare a confirma acest scenariu. O întîmplare uitată, pomenită în treacăt de memorialistul Vlaicu Bârna, îl aduce la uşa lui Călinescu, cu două tablouri sub braţ în chip de omagiu, pentru a spune criticului surprins: „Eu sînt Manigomian!“.

Cel puţin din acest moment putem afirma că datează amiciţia deferentă şi călduroasă dintre cei doi atleţi ai culturii româneşti. Dedicaţia pe care romancierul i-o oferă, pe marginea unui exemplar din Bietul Ioanide, este grăitoare: „Domnului Zambaccian, cel mai rafinat contemplator al spectrului solar“. Dacă această formulă surprinde mai cu seamă figura antebelică a orientalului (să zicem Saferian Manigomian), întrezărim mai curînd expresia postbelică (Babighian) într-un alt, inspirat omagiu: „Zambacule, şi tu eşti o romanţă pentru mai tîrziu!“ (Ion Minulescu).

Zambaccian înainte de război: efervescent, avid, solar, cultivînd cu nesaţ şi cu sistemă arta. Acelaşi personaj în devălmăşia contondentă a stalinismului: „suspendat“, amînînd propria „romanţă“ – prin donaţia acordată Statului – pentru mai tîrziu. De fapt, gestica subtilului colecţionar după 1947 şi pînă la moarte este eclipsată atît de înfăptuirile sale de dinainte cît şi de destinul postmortem. Umbrită, cu alte cuvinte, de alcătuirea colecţiei şi de instalarea fertilă în ambianţa artistică a capitalei, pe de o parte şi, pe de altă parte, de existenţa muzeului său şi de rolul cultural asumat.

Colecţionarul de după război este, desigur, membru corespondent al Academiei, conduce Romarta şi adaugă piese noi muzeului său. În acelaşi timp, însă, este forţat să nu expună pictura franceză – tocmai perla colecţiei sale – şi operele maestrului Pallady. Pierde, pe deasupra, şi prietenia acestui artist incapabil să colaboreze cu sumbra realitate comunistă, ceea ce-l face să exclame la un moment dat: „[...] voi vedeţi ce se întîmplă în jurul nostru, dar Pallady nu înţelege... S-a supărat pe mine, ce pot face eu, un biet om, în faţa potopului?!“. Încet, boala îi macină trupul şi sfîrşeşte trist, atins de orbire, dar ţinînd încă, la căpătîiul său, tablourile de Cezanne şi de Renoir.

Impresioniştii i-au adus, de altfel, arta aproape, chiar dacă primul contact cu expresia ei apuseană s-a consumat în 1907, la Anvers, patria lui Rubens, Van Dyck sau Jordaens. Iată o mărturisire de peste ani: „[...] am rămas într-o zi consternat în faţa unui tablou nou [...]; în acea clipă am avut revelaţia artei moderne şi am rămas şi astăzi obsedat de senzaţia acelei clipe [...]; mi s-a răspuns evaziv că e o lucrare «impresionistă»“. Nu este exclus ca tocmai ochiul orientalului, deprins deopotrivă cu ariditatea deşertului şi cu explozia cromatică a artefactelor locale, să fi fost sensibil la scintilaţiile cromatice impresioniste.

În logica gustului artistic al lui Zambaccian, impresionismul nu pare a depăşi, totuşi, statutul inaugural. Mai curînd e dispus să preţuiască pictura aşezată, „construită“; o mai bună empatie are, de pildă, cu poezia tablourilor lui Pallady decît cu fervoarea tuşelor lui Steriadi. În acest context, întînirea cu Petraşcu a fost, se pare, decisivă; prin intermediul lui, s-a apropiat de Grigorescu, faţă de care avea rezerve la început, la fel cum, în general, simţul său estetic a avut o traiectorie inversă: „Autodidact, mi-am făcut o educaţie à rebours [...]. Cu ce aviditate alergam, pe vremuri, spre sălile de artă modernă ale marilor muzee!“.

În spaţiul culturii româneşti, Hrandt Krikor Zambaccian este o apariţie comparabilă cu Ambroise Vollard. Perfect contemporani, ambii au avut îndrăzneala şi clarviziunea de a sprijini arta nouă. Există însă o deosebire esenţială: Vollard era esenţialmente negustor, cumpăra pentru a vinde, în timp ce Zambaccian era mai ales colecţionar, cu vocaţia ctitoriei. Poate nu întîmplător cel mai coerent, ultimul (şi singurul rămas) muzeu privat din Bucureşti a fost înfiinţat de el.

Diferenţa de generaţie (născut în 1889, mort în 1962) face ca, în anii ’20, cînd celelalte muzee private – Kalinderu, Anastase Simu şi Toma Stelian – erau depline, el abia să înceapă. În chip firesc, deosebirea este substanţială; abilitatea colecţionarului (negustor cu studii la Anvers şi la Paris) este dublată de fler, dar mai ales de un gust precis, fasonat în preajma expoziţiilor de artă franceză. Însuşi edificiul ce adăposteşte patrimoniul accentuează caracterul excepţional. Dacă ceilalţi colecţionari apelau la formule spectaculoase, deşi revolute, Zambaccian se îndreaptă, cum o făcea şi în selectarea tablourilor, către propria epocă: clădirea, construită în 1940 de G.D. Gallin, se încadrează într-un modernism de orientare mediteraneeană, cu volume bine precizate, cu deschideri reduse, cu decor frust, nu lipsit însă de detalii fermecătoare.

Aprecierea artei contemporane îi era înlesnită lui Zambaccian de frecventarea cercurilor de artişti şi de critici. În proximitatea fertilă a acestora şi în ritmul călătoriilor în străinătate, el a adunat, treptat, o colecţie bogată. Pe lîngă pictura franceză, notabilă prin prezenţa unor Delacroix, Renoir, Cezanne, Sisley, Pissaro, Bonnard, Matisse, Picasso, cei cîţiva artişti români – mai cu seamă Pallady, Luchian şi Andreescu – sînt fiecare reprezentaţi de capodopere.

Intuiţia l-a determinat pe Zambaccian, în 1947, să îşi doneze colecţia statului. Deşi condiţiile contractuale prevedeau ca, în decurs de doi ani, să fie adăugat încă un etaj care să cuprindă o sală de expunere prevăzută cu un luminator şi cu două săli mai mici, unica modificare survine în 1957, prin construirea sălii „Luchian“. Următorul reper al cronologiei acestui aşezămînt este cutremurul din 1977. Chiar dacă imobilul avusese puţin de suferit, stabilimentul a fost închis, iar patrimoniul transferat în sălile Muzeului Colecţiilor de Artă, o instituţie care, deşi recupera şi prezenta convingător un fenomen major în viaţa artistică ante şi interbelică, sacrifica farmecul contextului iniţial. Ca o tîrzie reparaţie, în 1996, muzeul a fost redeschis în strada ce acum îi purta numele.

Astăzi, la distanţă de 12 ani, muzeul a trecut un nou prag al restructurării. Clădirea a fost consolidată şi renovată cu grijă, spaţii noi au fost recuperate şi incluse inteligent în parcursul expoziţional, iar o sumedenie de lucrări mai puţin ştiute – desene, mai ales, – apar din nou pe simeze. Pînă la urmă, instituţia ctitorită de Hrandt Krikor Zambaccian relevă calitatea de a fi o entitate vie, dinamică, perfect actuală.

Recomanda articolul prin: