Celălalt

Autor: Moris FARHI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Unul dintre principiile de bază ale psihologiei este acela că dezvoltarea unei persoane este determinată de lupta între două forţe care se opun. Prima este aceea care apără viaţa, a doua o ameninţă.

Freud, deşi s-a distanţat în cele din urmă de acest principiu, a susţinut puternic conceptul instinctului morţii, unde constrîngerea întoarcerii la materia primară – la încetarea fiinţei – acţionează ca un impuls congenital. Melanie Klein, afirmînd că lupta începe încă de la o vîrstă fragedă, a reintrodus acest concept ca pe un concept absolut, susţinînd că, pentru ca o persoană să supravieţuiască psihologic şi să se dezvolte, instinctul morţii trebuie să fie inerent pe toată durata vieţii. Astfel, ca să-şi protejeze sinele vulnerabil, individul trebuie să-şi creeze o multitudine de forme de apărare şi, în mod special, să-şi imagineze că părţile distructive ale naturii sale îi sînt străine şi că pot fi înlăturate prin transfer către o altă persona. Winnicott, mai puţin dogmatic, a susţinut că acest conflict nu a fost niciodată rezolvat pe deplin, ci a rămas în „stare de cercetare“, prin care individul îşi acceptă propriul caracter distructiv, prin intermediul unor acte continue de compensaţie.

În arena labirintică de existenţe multiculturale, bogată în conflicte politice, religioase şi etnice, aceste părţi distructive capătă caracter de arhetip.

Arhetipurile sînt simplificate arbitrar cu scopul de a însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi. Un Critical Dictionary of Jungian Analysis îl defineşte în felul următor: „entitate ipotetică de nereprezentat în sine şi evidentă doar prin manifestări.... Arhetipurile stîrnesc emoţie, te orbesc în faţa realităţii şi pun stăpînire pe voinţă“.

Mulţi psihologi sînt de acord că, nefiind perceptibile şi reprezentabile, arhetipurile sînt adesea înţelese ca fiind de „dincolo“.

Observaţi atributele-cheie: „o entitate ipotetică de nereprezentat“, „îi orbesc pe oameni în faţa realităţii şi pun stăpînire pe voinţă“, „percepute ca venind de dincolo“. Aspecte care generează în noi nelinişti cu privire la o ameninţare intangibilă şi produc o stare cunoscută sub denumirea de „fascism emoţional“. După cum afirmă Hering, dacă o forţă poate fi mitizată ca o „altă“ umanitate ameninţătoare, ficţiunea psihotică poate suprima adevărul obiectiv. În consecinţă, se poate renunţa la orice interdicţie, iar ideile care conţin soluţii finale pot fi aprobate ca imperative morale.

Celălalt arhetipal este întotdeauna creat de societăţi care îmbrăţişează o marcă de ordine avînd reputaţia de „sigură pentru toată lumea“.

Iniţial, aceste societăţi îl dispreţuiesc pe Celălalt – adică pe minorităţile lor, pe care le consideră „de dincolo“. Cînd, ulterior, izbucnesc tulburări economice, etnice, religioase şi politice, minorităţile sînt oprimate fie subiectiv, cu prejudecăţi înnăscute, fie premeditat, în scopuri politice.

Prin urmare, societatea-gazdă induce caracteristicile Celuilalt pentru a-şi reflecta instinctele, temerile, prejudecăţile cele mai problematice, controlează conştiinţe, paralizează raţiunea şi percepţiile, distorsionează realitatea şi aţîţă nesiguranţa.

Poate fi salvatorul mult aşteptat – ca Moise, Isus sau Mohamed. Sau ţapul ispăşitor de care avem nevoie – ca evreii, romii, homosexualii. Oricare ar fi ele, viciile atribuite Celuilalt, manipulate cu deosebită pricepere, desfiinţează raţiunea.

Totuşi, Celălalt are un rol vital în fiecare aspect al vieţii. El trebuie să supravieţuiască într-un teritoriu intimidant şi să fie extrem de adaptabil şi de creativ. Aceste calităţi sînt contagioase şi îi motivează pe cei din jurul lui să fie la rîndul lor creativi.

Politica şi religia trebuie să construiască seturi de legi după care să guverneze. Ca să guverneze cu succes, ambele instituţii trebuie să-şi convingă subiecţii că ele au justificări incontestabile pentru autoritatea lor. Condamnarea Celuilalt asigură această convingere.

Nu ar exista naţionalism fără Celălalt. Spectrul Celuilalt, în chip de inamic, îi strînge pe oameni laolaltă sub o etnie, sub un drapel, sub o ideologie, sub o religie. Astfel, războaie sînt pornite şi justificate. În mod egal, fără Celălalt, nu s-ar tînji la o umanitate nedivizată. Minorităţile, imigranţii care caută un loc liniştit în cadrul naţiunii-gazdă sînt cei care au dezvoltat viziunea unei lumi unite. Conştiinţa propriei lupte – şi a propriei singurătăţi – îi stimulează să se străduiască în vederea unei lumi pluraliste armonioase.

În mod inevitabil, nefiind reprezentabile, arhetipurile devin figuri mitice.

Dar miturile au o realitate mai substanţială decît realitatea cotidiană. Deoarece realitatea cotidiană este invariabil distorsionată – nu numai de guverne şi de corporaţii multinaţionale, dar şi de media –, fie printr-o maltratare sau neutralizare a cuvintelor, fie prin fapte a căror falsitate este ascunsă. Împotriva acestor facţiuni puternice, miturile oferă constante, valori şi standarde morale.

Desigur, miturile pot fi prost folosite. Pot fi falsificate în mod criminal pentru a oferi legitimitate unui sistem, unei strategii sau unei ideologii.

Totuşi, aş sugera că miturile neviciate, elaborate, de milenii, de inconştientul nostru, nu pot fi prost folosite.

Să luăm, drept exemplu, mitul arian al naziştilor. Ce l-a făcut un mit fals? Simplul fapt că, deşi îndoctrinarea l-a făcut să pară rezonabil, el nu s-a putut ancora în inconştient, acolo unde se află Eul Etic. Dincolo de ecourile sale pseudodarwiniene şi în ciuda eforturilor neîndurătoare de a i se oferi legitimitate, mitul unei rase ariene superioare, într-o lume otrăvită de grupuri inferioare, precum evreii, romii, negrii, homosexualii, persoanele cu handicap, se baza pe un neadevăr. Era o „mare minciună“, care trăda Eul Etic şi reprima moralitatea care menţinea fundaţia unei societăţi civile. Astfel, aderenţii săi îşi puteau satisface terorile, furiile, invidiile, fricile şi se puteau bucura de moartea kitschoasă a nazismului, părăsind tocmai lupta care duce la dezvoltarea individuală a Celuilalt, şi, astfel, se despovărau de propriile insuficienţe.

De fiecare dată cînd un mit generează persecuţie, adevărul său este distorsionat. Vînătorile de vrăjitoare din Europa şi America, Inchiziţia spaniolă, intoleranţa etnică din sud-estul Europei sînt cîteva exemple.

Îl aud pe Pilat al zilelor noastre întrebînd: Care este adevărul?

Cred că ştim răspunsul. Adevărul constă în a fi conştienţi de Sinele Etic şi în a nu ne fi teamă să ne lăsăm ghidaţi de el. Adevărul este tot ceea ce ne dă în vileag înclinaţia spre rău şi, în timpul procesului, încercarea de a o trata.

Ca şi hitleriştii, sîntem mai fascinaţi de moarte decît de viaţă. În consecinţă ne angajăm, adesea, în a suprima adevărul de frica propriei noastre naturi.

Din fericire pentru noi, adevărul este de nestăpînit.

Din moment ce această conferinţă se concentrează pe multiculturalism, daţi-mi voie să-i subliniez avantajele.

Culturile minoritare şi cele din diasporă îmbogăţesc nu numai societatea-gazdă, ci şi lumea în sens larg.

Ele aduc dimensiuni politice şi artistice mai variate. Ele îşi însufleţesc gazdele şi le scapă de insularitate.

Ele hrănesc idealul pe care ordinea lumii noastre materialiste încearcă permanent să-l ucidă. Ele se luptă cu narcisismul, cu cinismul, cu mulţumirea de sine şi cu fanatismul.

Ele ne insuflă noi orizonturi, noi viziuni ale adevărului, culori, adîncimi, spectre, cunoaşteri şi compasiune. Ei le reaprind concepte ca necesitatea de iubire, de libertate, de egalitate şi de bunăstare universală.

Ele ne reamintesc – şi îi îndeamnă pe cei ce nu vor să ştie – că diferenţele dintre oameni sînt superficiale, că indiferent de etnie, culoare sau crez, rîdem şi plîngem în acelaşi fel şi din aceleaşi motive.

Mai devreme, am făcut referire la „fascismul emoţional“ care generează ficţiune psihotică, văzută ca adevăr obiectiv. Astăzi, această ficţiune psihotică îl demonizează pe Celălalt şi marchează politica din toată lumea.

Astfel, imaginea ameninţătoare a Celuilalt este atent alcătuită din falsităţi credibile ajungînd să eclipseze raţiunea şi să se înrădăcineze ca adevăr. Astfel, prosperitatea pe care o generează emigranţii în orice ţară este negată. Astfel, sîntem îndemnaţi să credem că ei intenţionează să ne invadeze, să ne fure avutul şi să ne siluiască femeile, că sîngele nobil al lumii civilizate este în pericol de a fi contaminat cu sînge străin. Astfel, se ascunde faptul că, în multe cazuri, migraţia oamenilor are loc tocmai deoarece guvernele occidentale au secătuit ţările de origine ale imigranţilor, au zdrobit aspiraţiile popoarelor, le-au furat moştenirea şi le-au forţat să migreze ca să trăiască o viaţă rezonabilă. Astfel, adevărul conform căruia ţările noastre îşi datorează în totalitate bunăstarea, sănătatea şi libertatea de a-şi urma fericirea muncii imigranţilor, de care se folosesc, pe salarii de mizerie, pentru o muncă de sclav, este repudiat. Astfel, guvernele se îngrijesc de aşa-numita „justificare morală“ şi, formulînd măsuri draconice, îi ţin pe oameni în afara graniţelor şi îi privează de drepturile lor obţinute prin naştere.

–––––––––––

Moris Farhi (n. 1935, Ankara) este vicepreşedintele asociaţiei PEN International. În prezent, locuieşte la Londra. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Young Turk, despre societatea turcă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi Children of the Rainbow, povestea unui copil rom născut la Auschwitz.

Traducere din limba engleză de Smaranda ŞCHIOPU