Bine că bunica e moartă.
E a doua oară cînd spun această
frază; prima oară am spus-o cînd am văzut că printre casele
dărîmate de Ceauşescu a fost şi casa bunicii, casa în
care l-a născut pe tata.
Avea o singură fiică bunica, o fiică
născută după trei băieţi, şi se spunea, în Bucureştiul
acelei vremi, că este o a doua Iulia Hasdeu. Era prima pe şcoală
şi, în plus, un copil frumos şi bun. A terminat la 21 de ani
trei universităţi (Litere, Filozofie şi Academia comercială,
urmate în paralel), cu magna cum laude. Dar atunci, Silvia
Aberfeld a început sa tuşească şi, în cîteva
luni, a murit bolnavă de o formă rapidă de tuberculoză. Bunica
mi-a povestit că au fost sute de oameni la înmormîntarea
ei. I-a făcut singurei ei fiice o piatră funerară din marmoră
albă, cu fotografia Silviei şi un trandafir sculptat. Alături, a
păstrat două locuri: pentru bunic şi pentru dînsa. Pînă
a murit – în 1952 –, nu s-a îmbrăcat decît în
negru şi întotdeauna îmi povestea durerea ei. Al doilea
nume al meu e dat după Silvia şi am crescut cu legenda acestei
minunate fiinţe umane.
Am vizitat cimitirul Giurgiului ultima
oară în urmă cu o lună şi m-am mirat cît de bine s-a
prezervat monumentul funerar din 1931 şi pînă azi. Era ca şi
cum abia ieri fusese ridicat, ca şi cum nu au trecut peste el atîtea
veri şi ploi şi ninsori şi schimbarea feţei pămîntului.
Silvia, în poza sa de pe mormînt, arată extraordinar de
vie, de reală.
Vă voi trimite poza, căci am
fotografiat mormintele.
Ieri, cînd am auzit vestea
vandalizării cimitirului, m-am îngrozit. Numai să nu fi
distrus mormîntul Silviei, numai asta nu! Şi fiind duminică,
nu puteam telefona, căci nu aveam la cine să mă interesez.
Luni dimineaţa, am telefonat
administratorului cimitirului şi l-am întrebat, i-am spus
grupul şi rîndul mormîntului, a căutat, probabil prin
nişte hîrtii, şi a găsit mormîntul însemnat
acolo. Devastat, culcat la pămînt.
Nu sînt religioasă, dar am fost
atît de tristă, era ca şi cum s-a rupt ceva în mine.
Fiecare purtăm în noi nişte morminte. Eu eram legată de
acest trecut al familiei mele, de această legendă, de această fată
care a fost mîndria familiei, de acest zîmbet care mă
urmărea din umbră şi pe care nu l-am văzut niciodată, ci l-am
brodat cu firul efemer al prezentului trecut. Ce bine că nu trebuie
să ascund bunicii această veste. Bine că bunica este moartă –
îmi spun a doua oară. Nu sînt religioasă, dar am fost
atît de tristă, era ca şi cum un filozof mă anunţa, din
nou, că Dumnezeu a murit. Şi eu mă mir, din nou, şi aş vrea să
nu îl cred. Am fost tristă nu numai pentru fata de 20 de ani
care nu făcuse rău nimănui, care a trăit din plin fiecare moment,
de parcă îl ştia fără urmare, care a iubit lumea şi nu a
avut timp să o vadă. Am fost tristă pentru că există şi oameni
atît de urîţi şi eu încă nu pot crede în
existenţa lor, poate cînd voi vedea chipul Silviei fărîmiţat
şi amestecat cu noroiul pămîntului – poate atunci voi crede
că, în România pe care o iubesc, trup şi suflet,
trăiesc azi şi astfel de specii neumane, măcinate de prostia „urii
pentru ură“, creiere naufragiate în cascada eşecurilor
personale pentru care sînt vinovaţi ceilalţi, fie ei vii, fie
ei morţi. În tot cazul, să te răzbuni pe morţi e mai comod,
tai şi spînzuri, te simţi stăpînul universului, îţi
îneci otrava în adrenalină! Le arăţi tu lor!
Antisemitism? Nu ştiu ce să spun,
căci dacă citesc ziarele româneşti şi mai ales comentariile
pe marginea articolelor, constat că, din nefericire, tonul folosit
de creştini contra creştinilor numai creştinesc nu este. În
tot cazul, nici măcar nu poate fi calificat ca animalic, căci ar fi
o jignire pentru bietele patrupede! Oricum, acest fel de comentarii
trimise prin e-mail sînt o mare insultă adusă limbii române,
cea care ne-a încîntat tinereţea cu frumuseţea şi cu
expresivitatea ei unică. De unde au răsărit ei, aceşti oameni
trişti, înăcriţi, vulgari, inculţi, uluitor de inculţi şi
care îşi culeg bucuria numai insultînd pe alţii? Sau
tropăind ca rinocerii peste morminte şi amintiri?
Dar poate că ar trebui să exclam iar:
„Ce bine că bunica e moartă!“, căci astfel nu va putea afla
cum – în acelaşi timp în care erau distruse morminte
în Cimitirul Evreiesc de pe Şoseaua Giurgiului din Bucureşti
– colonişti evrei au distrus morminte musulmane în cimitirul
din Hebron. Şi cîţi, similari mie, cu un mormînt drag
rămas numai în suflet, o plîng acum acolo pe Silvia lor?
De fapt, fanaticii nici nu au religie –
toţi se aseamănă între ei.
Şi ce tristă e o lume în care
îţi pare bine că ţi-a murit bunica la timp şi că nu va
afla ce se întîmplă cu creştinii, cu evreii şi cu
musulmanii…
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters