Autor: Cine este Celebrul animal? În primul rînd, este titulatura ingenioasă (şi reală) a unui grup de prieteni din Arad, preponderent scriitori, care iniţiază o mişcare de „extremă“ culturală. În al doilea rînd, este proiecţia acestui mecanism de subminare a unei ordini, fie ea culturală sau existenţială, în romanul lui Cătălin Lazurca. Pentru cine a auzit de revista Ca şi cum, de editura Hartmann sau pentru cine şi-a cumpărat un tricou cu „Noika – collecting people“ este imposibil de ignorat „stratul“ puternic autoficţional al romanului. La acesta se adaugă substratul biografic al autorului şi al unor personaje cu nume reale (Vasile Leac, Florin Măduţa, Sorin Neamţu), precum şi adstratul ficţional care organizează naraţiunea după o schemă subtil ironică a romanelor de suspans. Bref, un roman care amestecă şi dozează o formă narativă, o biografie cunoscută (în anumite medii) a unei grupări, precum şi probabile detalii autobiografice.
Cine compune Celebrul animal? În
parte „personaje reale“, în parte, personaje fictive. De
observat faptul că naratorul, pe numele său livresc Adrian
Viorescu, este distinct de Cătălin Lazurca, un alt personaj din
roman. O soluţie spumoasă de dedublare, în contextul în
care Cristina, soţia lui Cătălin, sfîrşeşte în
braţele naratorului. Un alt personaj probabil fictiv este Andreea,
de orientare sexuală lesbiană, care, după o relaţie cu Cristina,
moare dintr-o supradoză. Toate personajele sînt prezentate
succint şi scrupulos în „scurta introducere obligatorie“,
printr-un C.V. care include, pe lîngă vîrstă şi
profesie, statutul social, convingerile religioase, orientarea
sexuală şi ciudăţeniile sau calităţile extreme. O formulă
care, cu siguranţă, atrage atenţia ipoteticului cititor, pentru
că, în definitiv, construcţia a fost gîndită în
acest sens.
În Celebrul animal, totul pare să ţină de marketing, de promovare, de strategii de a distrage atenţia, de a provoca. Şi acest lucru se poate observa la două niveluri: la nivelul strict al poveştii, mai exact la cel al tehnicilor şi al acţiunilor absolut gratuite ale mişcării Celebrului animal, care nu par să aibă alt scop decît acela de a şoca, de a intriga, de a suscita curiozitarea, de a ridica o serie de sprîncene; şi, totodată, la nivelul macro al tehnicilor narative care încearcă să seducă şi să ţină captiv, în text şi în fabulă, un cititor care deschide produsul finit, cartea. Iar aici ar trebui amintit proiectul personajului Cătălin Lazurca de a scrie o „Istorie a romanului românesc în primele lui 20 de pagini, în care vroia să demonstreze că scriitorul român autohton nu va reuşi să producă bestselleruri fiindcă nu-l interesează cititorul“ (p. 101). Altfel spus, nu există, în literatura română, o adevărată tradiţie a incipiturilor „forte“. Şi, evident, în logica implicită a demersului scriptural, romanul intenţionează şi, cred, reuşeşte să depăşească împotmolirile devenite istorie.
Aşa cum totul este marketing, totul
este indiciu şi totul este intenţie în Celebrul animal.
Povestea este jucată şi trucată în cele mai mici detalii.
Dacă în prima parte a cărţii subiectul se organizează în
jurul acţiunilor de „spam“ ale grupului (autocolante cu texte
literare în mijloacele de transport în comun, false
anunţuri la rubricile de mică publicitate, denunţuri de „maşini
suspecte“ la poliţie), treptat, grupul-ţintă se restrînge.
Masele sînt înlocuite de figuri politice, de baroni
locali, de anumite clase profesio-nale (taximetriştii). O scrisoare
către candidatul PSD, în plină campanie electorală, suna cam
aşa: „Nenea Popa, să ştiţi că un băiat cu părul lung şi
adidaşi galbeni de penelist v-a desenat mustăţi pe afişul în
care zîmbiţi aşa frumos şi arătaţi cu degetul“
(p. 92). O dată cu dezvoltarea direcţiei „politice“ a grupării, se intensifică detaliile despre viaţa intimă a personajelor, pentru ca, spre final, acţiunile Celebrului animal să fie absorbite aproape în totalitate de existenţa personajelor, după un fabulos cîştig la loto. În această nouă perspectivă, minimalismul şi nota literar-extremă a întreprinderilor iniţiale se sublimează într-un trai la comun şi în demersuri care, deşi în continuare anonime, sînt deconspirate datorită amplorii fenomenului. Astfel, Milea Spătarul, personajul inventat de membrii grupului, un fel de portavoce a mai vechilor mesaje din tramvaie, candidează la primărie şi reuşeşte să obţină aproximativ două mii de voturi. De aici, naraţiunea prinde un ritm alert, iar frecvenţa răsturnărilor de situaţie mimează, cu bună ştiinţă, intriga unui roman de suspans.
Cum spuneam, intenţia este mai mult decît vizibilă, devenind, din cînd în cînd, explicită. De exemplu, în „epilogul facultativ“, naratorul mărturiseşte: „Iată ce pot spune în apărarea mea. Faptul că romanul se sfîrşeşte cu moartea unui personaj nu constituie o coincidenţă morală, ci una narativă“ (p. 201). În aceeaşi logică a gratuităţilor, romanul este un joc. Este, într-adevăr, o construcţie, dar una care, la un moment dat, denaturează de la ordinea „firească“, previzibilă şi se structurează în funcţie de noi coordonate. Generalizînd, s-ar părea că totul ţine de ruperi de ritm. Ca şi gruparea Celebrul animal, romanul omonim e un fel de seismograf. Stranii acţiuni minimale, urmate de mari cutremure.
RSS Feed
Newsletters