„Centenarul nu a fost numai o sărbătorire“

Interviu cu prof. dr. Smaranda Elian

Autor: Dana ENULESCU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Aţi organizat Colocviul Internaţional „Fortuna labilis, studia perennia“ la Bucureşti, pe 20-21 noiembrie; cum au răs-puns participanţii?

Ideea a fost ca Centenarul Catedrei de Italiană să fie o celebrare importantă, care să reunească invitaţi din străinătate de mare prestigiu, să reunească cît mai mulţi dintre profesorii de italiană de la universităţile din toată ţara şi, evident, ca alături de noi să fie şi studenţii noştri, pentru că un asemenea eveniment trebuie să însemne şi o predare de ştafetă pentru mai tîrziu. Organizarea a fost un proces lung şi laborios, împreună cu o echipă care m-a ajutat. Rezultatul a fost bun. Centenarul nu a fost numai o sărbătorire, chiar dacă a început în Aula Magna a Universităţii, unde s-au evocat istoria Catedrei de Italiană şi figurile întemeietorilor. La acest mare ceremonial au participat rectorul Ioan Pînzaru, ambasadorul Italiei în România, Mario Cospito, reprezentanţi ai Institutului Italian de Cultură „Vito Grasso“, ai Academiei Române, Francesco Sabatini, preşedintele Accademiei della Crusca, una dintre cele mai prestigioase academii din Italia, reprezentantul Societăţii „Dante Alighieri“, Giuseppe Patota.

Dar ideea a fost ca ceremonia să continue cu un Colocviu Internaţional, care să fie o mare manifestare ştiinţifică, aşa încît să se vadă cu adevărat o contribuţie profesională de înalt nivel, la care să participe o mare masă de specialişti din mai multe ţări. Am avut 84 de par-ticipanţi din 15 ţări şi din peste 30 de universităţi. Evident că participarea Italiei a fost cea mai importantă, dar au participat şi profesori din Austria, Suedia, Franţa, Germania, Israel, Turcia, Cehia, Serbia, Polonia, Ungaria, Macedonia, Albania, Republica Moldova.

Au fost comemoraţi fondatorii Catedrei de Italiană, care au susţinut studiul italienisticii la Bucureşti; dezbaterile din cursul Colocviului s-au axat nu numai pe reevaluarea contextului în care aceste personalităţi au trăit, dar şi pe reevaluarea activităţii lor ştiinţifice.

Am organizat Colocviul nu în mod întîmplător pe data de 20 noiembrie 2009, data la care s-a deschis în România seminarul de limbă italiană, cu o prelegere a unui tînăr ce venea din Italia cu recomandări excepţionale, Ramiro Ortiz, care a devenit un mare profesor, întemeietorul Catedrei. Centenarul i-a dedicat o mare parte din discuţii, la ceremonia de deschidere şi în cadrul Colocviului. Ortiz a fost şi întemeietorul Institutului Român de Cultură din Italia şi un om de cultură care a ştiut să intre într-o relaţie de prietenie şi de colaborare cu cei mai mari intelectuali români din perioada respectivă. Şi este cel care l-a îndemnat pe George Coşbuc să traducă Divina Comedie, acea splendidă traducere întemeietoare pe care o avem pînă astăzi, Ortiz asigurînd comentariul operei lui Dante. O sesiune a fost dedicată elevei şi continuatoarei lui Ortiz, Nina Facon, care mi-a fost profesoară, o persoană de o ţinută ştiinţifică de excepţie. În discuţiile care s-au purtat, s-au evidenţiat contribuţia ei ştiinţifică, valoarea operelor sale, contribuţia ei la sporirea cunoaşterii culturii italiene în România. S-a evocat, evident, şi contextul istoric în care Ortiz şi Facon au trăit, momentele problematice pe care le-au traversat, în perioada fascismului (Ortiz) şi în perioada comunismului (Facon), o îngemănare deci între o reconstituire a contribuţiei ştiinţifice, o rememorare istorică şi o reelaborare istorică a unei evoluţii a culturii în două perioade deosebite ale secolului al XX-lea.

Am sărbătorit la Bucureşti trecutul glorios al Catedrei de Italiană, am vorbit despre prezentul Catedrei, în prezenţa studenţilor, ce ne puteţi spune despre viitorul Catedrei de Limbă şi Literatură Italiană?

Văd viitorul Catedrei în două feluri; într-un fel îl văd minunat, pentru că la Catedra de Italiană, formată din 12 persoane, avem o echipă de tineri care sînt persoane de excepţie, nu numai din punctul de vedere al pregătirii, dar şi pentru că au un devotament pentru meseria de profesor, o capacitate de a conduce lucrările studenţilor, o dedicaţie pentru tot ceea ce înseamnă cultură italiană, care merită toată admiraţia. Din acest punct de vedere sînt foarte optimistă.

Sînt însă uşor îndoită în legătură cu situaţia în care, în momentul de faţă, se află învăţămîntul românesc, care îşi propune să crească, să devină tot mai modern, mai încurajat de către stat, dar în realitate lucrurile nu se petrec exact cum ne-am dori. Drept care, din acest punct de vedere, am o anumită îndoială şi o anumită teamă. Dacă statul român va izbuti să aloce învăţămîntului românesc acele fonduri pe care le merită şi care sînt absolut necesare pentru ca această ţară să se instaleze în Europa aşa cum ar trebui, în momentul acela, împreună cu forţele pe care noi le avem la Catedră, cu tinerii noştri, cu studenţii noştri entuziaşti, sigur că vom putea continua tradiţia noastră. Dacă statul nu va izbuti să acorde învăţămîntului importanţa pe care o are pentru formarea tinerei generaţii şi pentru asigurarea locului României în Europa, sigur că eforturile acestor tineri, oricît ar fi de mari, se vor izbi de nişte oprelişti care vor face să lopătăm în continuare pe loc.