Nu ştiu cum se va fi simţit
mitologica pasăre Phoenix cînd renăştea din propria cenuşă.
Aflat însă la numai cîţiva paşi de loja în care
Regele Mihai şi Regina Ana, vizibil emoţionaţi de emoţia noastră,
a celor privilegiaţi de invitaţia de a sărbători împreună
cu Majestăţile Lor cei 60 de ani de la cununia de la Atena, din 10
iunie 1948, mi-a venit în minte titlul celebrului film al
regizorului polonez Andrzej Wajda, lansat exact zece ani mai tîrziu:
Cenuşă şi Diamant.
Cine nu a fost prezent la emoţionantele
momente care au marcat ceea ce se numeşte „nunta de diamant“ a
cuplului regal, cine s-a mulţumit cu lacunarele informaţii
transmise de posturile noastre de televiziune în veşnică fugă
după scandal nu va înţelege de ce lacrimile care curgeau
şiroaie din ochii celor care ovaţionau doi bătrîni, fie ei
şi impozanţi, anulau cenuşa trecutului. Un trecut, mă grăbesc să
adaug, de-a lungul căruia prea mulţi dintre noi şi părinţii
noştri nu l-am meritat pe Omul de Fier (pentru a folosi un alt titlu
din filmele lui Wajda) supus vicisitudinilor. Care, copleşit şi el
de emoţia momentului, şi-a permis, în sfîrşit, o
lacrimă arestată înainte de a se prelinge pe obrazul zbîrcit,
vizibilă şi ea numai celor aflaţi în imediata sa apropiere.
Nimic, dar absolut nimic, nu a fost
întîmplător în această seară. Emoţiile pe care
le descriam mai sus fuseseră provocate de ultima bucată
interpretată de Orchestra simfonică a Filarmonicii „George
Enescu“ sub bagheta maestrului Horia Andreescu. Este vorba de
partea a doua a Poemei române op. 1 a marelui compozitor, al
cărui nume îl poartă filarmonica. O bucată care, în
timpul comuniştilor, fusese distorsionată pentru a evita finalul
ei, cu Imnul Regal. Dacă nu mă înşel, prima oară după 1989
cînd ea a putut răsuna din nou în întregime în
urechile românilor a fost în februarie 1990, cu ocazia
vizitei filarmonicii müncheneze, sub bagheta neuitatului Sergiu
Celibidache. Cînd au răsunat primele note ale imnului,
publicul s-a sculat în picioare, aşa cum este normal să o
facă atunci cînd se intonează imnul naţional. Altul decît
cel ce se aude pe stadioanele austriece şi elveţiene în
aceste zile. Au trebuit să se ridice şi domnii Ion Iliescu şi Emil
Constantinescu, aşezaţi în loja regală în spatele
familiei. Primul, etalînd nelipsitu-i zîmbet, ca şi cum
ar fi fost vorba de o glumiţă apreciată; al doilea, probabil supus
neîncetatelor metamorfoze, care (cine ştie?) l-or fi readus pe
drumurile sprijinitorilor monarhiei tot atît de uşor cum a
devenit „republican“ în ajunul alegerii sale ca preşedinte,
în 1996. Şi tot atît de credibil. A trebuit să se
scoale în picioare şi domnul Petre Roman, cel care a dispus,
în calitate de premier, alungarea din ţară a Regelui Mihai,
în decembrie 1990, cînd venise să se unească cu memoria
înaintaşilor săi ce se odihnesc la Curtea de Argeş.
Mi se va reproşa că stîrnesc
stafiile trecutului. Fie. Dacă rolul monarhului constituţional, pe
care Regele Mihai nu a încetat niciodată să îl joace
(nici măcar atunci cînd, constrîns de împrejurări,
creştea legume şi găini pentru a-şi hrăni familia), este cel de
a se afla deasupra politicului, rolul politologului şi al
istoricului, din contra, este, inter alia, cel de a nu permite nici
amnezia memoriei şi nici abuzul acesteia. Şi dacă veni vorba de
memorie, unde s-au aflat în acea seară cei care, în
ultima vreme, justifică orice prin monopolul asumat asupra acesteia?
Unde s-a aflat preşedintele Traian Băsescu? Dar corifeii domniei
sale, bucureşteni sau washingtonieni? Pentru că îmi este greu
să cred că zîmbetul iliescian este mai agreat de Casa Regală
decît al aceluia care a rostit ultima oară adevărul atunci
cînd a deplîns competiţia unei perechi de foşti
comunişti pentru poziţia de Întîistătător laic.
Mi se va mai reproşa (ştiu de către
cine) că scriu cuvîntul „ţară“ cu literă mică. Din
nou, fie. O fac, printre altele, după lecţia de civism primită la
Ateneul Român în seara zilei de 10 iunie, cînd
(nimic nu este întîmplător, spuneam) celei de-a doua
Rapsodii române enesciene, care a deschis concertul festiv, i-a
urmat a doua Rapsodie ungară de Franz Liszt, în semn de omagiu
pentru cea mai numeroasă minoritate etnică a ţării (sic!). Regele
Mihai şi Regina Ana nu au de luat lecţii de patriotism de la
nimeni. Dar ei ştiu că un veritabil şef de stat simbolizează
unitatea tuturor cetăţenilor săi. A dovedit-o şi prezenţa,
printre invitaţi, a membrilor altor etnii.
Sînt acum convins că şi suita
Peer Gynt (de fapt, o combinaţie între prima suită, op. 46,
şi cea de-a doua, op. 55), îşi are semnificaţia ei.
Mărturisesc că atunci cînd mă aflam la Ateneu ea îmi
scăpase. A trebuit să recitesc (sub formă de rezumat) piesa
dramaturgului Henrik Ibsen (scrisă în 1867) pentru a înţelege
că suitele lui Grieg (compuse în 1876) nu au fost nici ele
alese întîmplător. Afemeiatul şi destrăbălatul Peer,
cel care îşi face mama nefericită, fugind după fuste şi
pierzîndu-şi averea la jocuri de noroc, dar care continuă să
fie iubit de Solveig, cea dispusă să îi ierte păcatele,
uriaşul-pitic din mitologia scandinavă întruchipînd
egoismul, aduce prea tare aminte de trista istorie a lui Carol II-lea
şi a Reginei-mamă Elena pentru ca alegerea să fi fost
întîmplătoare.
Cine să se mai mire, deci, că ocazia
a prilejuit şi o splendidă interpretare a uverturii verdiene la
Forţa destinului, o bucată care întruchipează, mai mult
decît oricare alta, demnitatea şi bărbăţia acestui personaj
pe care vicisitudinile istoriei l-au doborît de atîtea
ori, dar nu l-au frînt nicicînd? Un personaj care şi-a
urmat destinul şi continuă să o facă. Regele nu a încetat
niciodată să îi iubească pe cei care nu l-au meritat
îndeajuns.
Seara de 10 iunie a fost, fără
îndoială, o victorie asupra multor înfrîngeri din
trecut. Am avut şi marea onoare de a mă număra printre cele
aproximativ 160 de persoane invitate să participe la dineul oferit
de perechea regală, după concert, la Athénée Palace
(să fiu iertat dacă evit adaosul Hilton; cartea contesei Waldeck cu
acelaşi titlu, ilustrînd tristele zile din care numai tînărul
Mihai I a ştiut să scoată România, este un motiv suficient).
Nu voi face impardonabilul gest de a dezvălui ceea ce am fost
privilegiat să văd şi să aud la ceea ce s-a dorit, totuşi, să
fie o întîlnire cu caracter restrîns. Mă voi
abţine, deci, şi de la menţionarea ilustrei companii a
comesenilor, de altfel una reflectată în reportaje. Dar o mică
indiscreţie îmi va fi, sper, iertată: secretul renaşterii
din propria cenuşă se numeşte Regina Ana. Fără Majestatea Sa
Regina, fără umorul ei atît de departe de bădărăniile ce
se fac auzite cu o regularitate înspăimîntătoare în
Dealul Cotrocenilor şi pe alte căi maritime, fără simplitatea pe
care numai veritabila regalitate o poate etala, nici măcar Regele
Mihai nu ar fi reuşit să transforme cenuşa în diamante.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters