„Tu cum vezi lucrurile, mon cher?“,
mă întreabă Ovidiu. Că plaiurile mioritice au luat foc de la
street art-ul ăla de la New York. Şi-mi oferă, generos, 5.000 de
semne, spaţiu pentru răspuns. Prima mea reacţie e: „de la
distanţă le văd, dragule, ca şi tine“. Ce să vezi dintr-o
svastică pe un dos de ponei roz bombon, de nici 30 de centimetri, de
la 227 de mile? După care însă, din link în link, ajung
să văd vreo zece dintre operele/obiectele incriminate şi pe
Patapievici la o conferinţă de presă apărîndu-le (dreptul
la existenţă) în mod eroic, să citesc în New York
Magazin despre „masacrul antisemit, anticreştin şi antiromânesc“
de pe 38th Street, ca şi despre protestul unor intelectuali
newyorkezi, adresat editorului abia numitului magazin. Şi realizez
că toate acestea sînt, culmea, despre cenzură! Or eu,
episodul trei îl aveam deja ocupat de Nabokov şi de Adrian
Lyne. Aşa că îl fac pe cel de faţă 21/2. De cînd
voiam eu să îmi intitulez o „operă“ în stil
fellinian!
Libertatea de exprimare şi ochiul crititc
Ştii cum devine cu cenzura, Ovidiu?
Mai întîi, avem un receptor de artă lipsit de experienţă
şi de flexibilitate. Avem, apoi, nişte artişti lipsiţi de orice
formă de autocenzură, care blufează pe măsura vîrstei lor.
În al treilea rînd, există în jocul ăsta şi un
purtător de cuvînt/coordonator de programe la ICR New York,
care a cenzurat anumite liste de invitaţi.
Patapievici justifica unele dintre
obiectele prezente în expoziţie prin apartenenţa lor la
„habitatul artiştilor“. Mă rog. Fapt e că ele sînt de
prost gust. La rîndul lor, „rupestrele“ sînt inegale
din punct de vedere valoric, iar numele de Zacuska Senzual nu mă
distrează, Ovidiu, nici cît bîlbîielile acuzatoare
(la adresa artiştilor) ale lui Buzura, din emisiunea recent
antenată. Fapt e că celor trei artişti le-a făcut bine acele
graffiti aplicate pe suprafaţa generos oferită de Corina Şuteu: au
fost invitaţi să repete cumva experienţa la un teatru off Broadway
care monta un musical, omagiind un artist nigerian. Interesant e că
ceea ce au realizat la 37 Arts – din (alte) cîteva fotografii
pe care le-am putut vedea – e net superior lucrărilor de la ICR,
corect? Semn că libertatea de exprimare le-a fost îngrădită
(cenzură, pozitivă, dar cenzură) de cineva cu un ochi critic. Aş
pune oricînd una sau mai multe dintre imaginile acelea pe
coperta uneia dintre viitoarele mele cărţi. Sînt curajoase,
mustind de culoare, miros a Africa şi a mirodenii. Dar cum eu nu
scriu despre Africa…
Să revenim la cenzori. Multă lume
trăieşte în Romånia cu impresia că diaspora română
din Occident poate alinia în orice moment din zi şi din noapte
o echipă de intelectuali, în care nume ca Cioran, Eliade şi
Ionesco şi-ar găsi loc numai pe banca de rezerve. Să fim serioşi.
Ca număr de MA-uri şi PhD-uri la suta de membri, diaspora română
din Statele Unite stă, fireşte, foarte bine. Aici sînt, dacă
cineva se întreabă unde, majoritatea olimpicilor români
din anii ’70, din anii ’80, din anii… you get the picture.
Numai că în propoziţia noastră nu era vorba nici despre
teorema lui Fermat, nici despre echipa de competiţie Putnam a
Princetonului, cu atîţia români, de a ajuns Andrew Wylie
să intre la idei. Aici e vorba de receptarea artei, iar intersecţia
dintre mulţimea celor cu IQ peste 140 şi a celor care nu-l confundă
pe Gauguin cu Van Gogh nu e neapărat să aibă cine ştie ce
cardinalitate. Există, fireşte, şi iubitori/cunoscători de artă
în cadrul diasporei. Dar risipiţi pe un continent întreg,
foarte mulţi dintre ei neîngrămădindu-se la vernisaje şi
festivaluri. Nu baţi drumul de la Chicago sau San Francisco pînă
în Manhattan înainte ca cineva să îţi confirme că
merită. După cum vezi, cercul se strînge.
Ceea ce rămîne,
printre altele, în el sînt un spectator de generaţia a
treia – nostalgic, care duce dorul eroilor patriei şi vrea să
vadă fresce cu Mihai Viteazul cucerind Manhattanul – şi un altul,
pişcotar sau care, prin prezenţa la vernisaj, îşi poate
afişa noul Cadillac, noua soţie, noua pereche de lentile de
contact, noul volum de versuri pentru care abia a plătit cu bani
grei o tipografie din Reşiţa sau Tecuci. Cei mai mulţi dintre ei
sînt oameni de treabă, inofensivi, fals intransigenţi. Precum
cucoana din povestea lui Perjovschi, l-ai auzit. Mi-aduc aminte de o
alta, din Suedia, considerată un fel de locţiitor de şef de stat
major al comunităţii de pe coasta de Vest, care m-a felicitat de un
Paşte pentru că scrisesem „o carte atît de importantă“.
Un sfert de oră mai tîrziu, la drobul de miel, în sala
de la demisol a bisericii, am auzit-o mărturisind unei prietene că
n-a mai citit un roman de zece ani, o adoarme lectura, soro. Or,
cartea „atît de importantă“ îmi apăruse cu mai
puţin de zece… luni în urmă, aşa că…
Eh, publicul ăsta eteroclit e uşor de
manipulat. La o adică, şi de la Bucureşti, prin intermediari. Plus
că raportarea „verdictului popular“ se face, în acest caz,
de către un ziarist care şi-a pierdut de mult răbdarea cu ICR-ul
doamnei Şuteu. Dacă are şi motive, asta nu ştiu. Ceea ce ştiu
este că, deşi răspunde cu destulă civilitate scrisorii semnate de
Şerban, Manea şi ceilalţi (Cîţi dintre semnatari or fi
văzut textul ăla? Auzi, tu ai observat că Nina Cassian semnează
şi ea? Cum, domnule, azi stai la o cafea cu Dănuţ Barbilian, care
îţi desenează structurile de inel pe un şerveţel de
olandină, şi mîine-peste-50-de-ani iei tocul în mînă
ca să atenţionezi presa on-line cu un „pe mine să nu contaţi“?),
tipul o ia razna la un moment dat şi consemnează un masacru
anticreştin pe 38th colţ cu 3rd Avenue. Uite, ştii ce…
Mă rog, să trecem la autocenzură. În
general, sînt împotriva ei. Dar puştii ăştia blufează
şi cred că e bine că li s-a dat o contră la nivel de cinci cupe,
altfel ajungeau la mare şlem şi acopereau naibii cu graffiti cine
ştie ce afiş la vreun film de Mungiu. (I-am văzut în sfîrşit
pelicula aia cu numerale în titlu. Tipul are neruşinarea
artistică a lui Tarkovski. Şi asta nu-i puţin!) Iar povestea cu
coşmarurile din copilărie şi svastica pe post de siglă, I don’t
buy it. Au vrut să şocheze, i-au albit părul lui Patapievici,
care, în mod sinucigaş, nu şi-a luat mîna de pe ei,
după care: panică!
Problema cea mare aici e însă
alta: de ce a pus Institutul Cultural Român umărul la
promovarea în lume a acestor trei artişti – care, printre
altele, consideră că definitorii pentru „habitatul“ lor ar fi
un mamifer svasticat pe crupă şi ameninţat de un os gigantic
(Doamne, iartă-mă!) sau o păpuşă bolnavă de hernie? Cum s-a
făcut selecţia asta? Cu alte cuvinte: „Cine a amestecat în
zacuscă?“ – asta e întrebarea. Cine a făcut cărţile?
Fiindcă, după gafa memorabilă cu Antohi… (Apropo, ştii care e
finalul la jocul ala? I-am zis şi lui Dănuţ Petrescu acelaşi
lucru: personajul Antohi scrie o operă nemuritoare cu titlul „Cum
mi-am turnat fără să-mi torn ieşenii în timp ce îmi
inventam un doctorat“, o publică la o editură însemnată,
nu-ţi spui care, şi noi toţi, iubitori de fiction, curioşi,
uituci şi iertători, că aşa ne e felul, o cumpărăm în
tiraje de vor bate pînă şi mult pomenitele, în ultima
vreme, Politice.) …sau cam în acelaşi timp cu gafa aia, iată
încă una: zacusca fusese pusă la fiert, pare-se, de Cristian
Neagoe, care e director de programe pe la ICR New York. Puştii ăia
trei, au fost ei invitaţi în America în numele ideii de
diversitate în stil şi libertate de exprimare ori în
numele prieteniei cu şeful de programe? Să se jure Corina, şi eu o
cred. Am o slăbiciune pentru Corine, mon cher.
Cît despre „imaginea României
culturale în lume“, fără să o atac realmente în nici
un fel pe doamna Şuteu, lasă-mă să îţi povestesc ceva de
prin ’97-’98: în Göteborg fiind, am citit în
presa primită din ţară despre lansarea cu tam-tam, cică, în
Suedia, a unui volum de proză românească în traducere.
Ajungînd la Akademibokhandeln, în librărie am cerut,
plin de mîndrie, să văd un exemplar din cartea aia.
Librăreasa a găsit titlul în baza de date, dar timp de zece
minute a tot căutat volumul pe rafturi. Într-un final, am
abandonat. Eram aproape la ieşire cînd m-am auzit strigat, de
pe o scară, de unde mi-a arătat victorioasă pe un raft înalt,
luat de pe rîndul din spate, volumul. În paperback, plin
de praf, umil, cu un colţ îndoit. Unicul exemplar. [...] Bine,
ca romancier acum… totul e să scriem noi cărţile alea care să
nu aibă nevoie de prea multe ajutoare de traducere sau de PR. Aşa
cum nici Makine, nici Pamuk, nici Ha Jin n-au spart zidul
indiferenţei occidentale cu ajutorul institutelor.
Revenind la Patapievici şi la ICR,
ştii ce mă sperie pe mine cu adevărat? Că atunci cînd am fi
putut rade nepotismul şi lua totul de la zero, ajungem să ne lăsăm
manipulaţi şi repetăm vechile greşeli, care dau peste cap scara
valorilor şi ne aruncă în relativismul cultural de altfel
luat la mişto în cărţi (deştepte!) de 700 de pagini. Ah, că
i se cere demisia, şi mai ales de către oameni de bine care
locuiesc la un ocean distanţă de patria-mamă, asta nici ca glumă
nu trebuie încurajată.
Deci: „Cine – dintre noi şi-ai
noştri – a amestecat în zacuscă?“, asta e întrebarea.
Nu: „Cine mai vrea să amestece?“, aia ştim. Printre alţii,
zimbrul de la Bîrca, cel rămas în iarna lui ’89
suspendat à la Dwight Stones la 2,15 metri, on his third
attempt, în ţepele gardului Ambasadei Americane, în timp
ce voia ori să doboare recordul în aer liber, ori să se
salveze de dragostea sufocantă a poporului. Scandînd (el, din
opera proprie, nu poporul): „Vin la voi acum plîngînd,/
Gura-mi sîngeră ca rana,/ Unde este Cosînzeana?“.
Numai că soldatul de la poartă, băiat de Little Rock, nu şi nu,
îi cerea ori traducerea, ori parola.
Charlottsville, Virginia, 10 august
2008
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters