OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A explorat intre anii ’81-’90 mai mult de 35 de kilometri de pesteri pe teritoriul Romaniei. In 1986 a descoperit pestera de la Movile, din Dobrogea, considerata drept cea mai importanta descoperire biospeologica facuta vreodata. Este cel mai renumit si mai mediatizat geospeolog al nostru. A scris despre pesteri, a fotografiat si a filmat in pesteri. In 1990, a primit Premiul U.S. National Speleological Convention pentru „Cea mai buna fotografie din lume a unei pesteri“. A publicat albumul Piatra Altarului si multe alte carti de specialitate. Pentru cartea Pesteri scufundate, publicata in 1987, a primit in 1990 Premiul Academiei Romane. A explorat impreuna cu Jacques-Yves Cousteau si a filmat in apele romanesti, dar si in cele care inconjoara insulele Bermude. A avut expozitii si conferinte in America, Spania, Franta, Italia, Cehia. Este presedintele Comitetului National pentru Conservarea Pesterilor din Romania si membru al Societatii Americane de Speologie. De citeva luni este redactor-sef al editiei romanesti a revistei National Geographic, care tocmai si-a lansat pe piata primul numar. A explorat si a descoperit multe pesteri, iar pesterile au avut, la rindul lor, sansa sa il descopere pe el, pentru ca se pare ca nu este numai un bun cunoscator al acestora, ci si cel mai bun fotograf de la noi, in domeniu. Este cel care aduce la suprafata imaginea fascinanta a unor locuri unde cei mai multi dintre noi nu vom ajunge niciodata.


„Ma feresc de oamenii care nu simt frica“

Cred ca multi se gindesc la dumneavoastra ca la un om foarte curajos. E nevoie de mult curaj in meseria de speolog?

Da, intr-un fel. Citeodata, probabil. Nu trebuie sa se inteleaga ca as fi un mare indraznet sau un mare curajos. Merg pe acea definitie care spune ca, de fapt, curajul inseamna sa stii ce ai de facut atunci cind ti-e frica. In general, ma feresc de oamenii care nu simt frica. Lipsa de frica denota o lipsa a instinctului de conservare, poate o lipsa de experienta, uneori: nu ti-e frica pentru ca nu stii ce ti se poate intimpla. Sa stii ce sa faci atunci cind ti-e frica inseamna ca frica nu degenereaza in panica, ca poti actiona si poti gasi solutii.

V-ati schimbat perspectiva asupra curajului/asupra fricii de-a lungul timpului? Aveati putin peste 20 de ani atunci cind ati debutat in speologie.

De cite ori stiam ca in ziua urmatoare ne asteapta o incercare grea, o explorare dificila, ma apasa acest lucru, nu dormeam foarte bine, ma copleseau spectrele noptii, asteptam sa vina dimineata si, mai precis, momentul in care incepea actiunea. In actiune nu mai simti teama, te concentrezi sa descoperi cele mai bune solutii si ai senzatia ca stapinesti lucrurile. Ce e sa se intimple se intimpla oricum. In lumea speologiei, anul trecut au avut loc trei accidente mortale, un polonez in Muntii Apuseni si doi unguri la Isverna, insotiti de doi buni prieteni ai mei, experimentati scafandri. Ei se aflau intr-un loc care imi este foarte familiar, un loc de antrenament prin care am trecut de sute de ori. Ei bine, in acest loc unul dintre unguri a calcat intr-o crevasa, si-a fracturat piciorul, si sub greutatea buteliilor a fost trintit de curent, s-a inecat; iar coechipierul sau a incercat sa-l salveze si s-a inecat si el. A fost o drama de o stupiditate incredibila. Asta e cu adevarat fatalitatea. Important este sa anticipezi situatiile intotdeauna, si sa ai scenarii pregatite pentru fiecare. In partea asta mai aventuroasa a speologiei – nu mai vorbesc de scufundarea speologica – este foarte importanta anticiparea. In citeva secunde, cea mai banala si mai safe situatie poate sa se schimbe radical, sa balanseze la polul opus. Faptul ca inainte, mental, ai imaginat scenarii pentru acea situatie poate fi esential. Uneori ai o perversa satisfactie sa vezi cum te confrunti exact cu o situatie la care te-ai gindit. In momentul acela ai depasit cel mai dificil lucru care ti se poate intimpla: acela de a fi socat de situatia respectiva. Pentru ca tocmai acel soc iti poate fi fatal.


„Am o formatie pozitivista, dar asta nu exclude deloc atractia fata de mister“

De ce ati ales pesterile? Daca e sa facem o filozofie a acestui spatiu, pestera e un loc extrem de special, prin definitie underground.

Intr-adevar, e o zona underground, dar cred ca am sa va dezamagesc putin. Sigur ca pestera a fost asociata cu labirintul, cu subconstientul uman. Pe scurt, a fost privita ca o zona abisala prin excelenta. Din punctul meu de vedere, aceasta asociere este una superficiala. Am o formatie pozitivista. Cred ca scoala pe care am facut-o noi a fost foarte buna, in ciuda tuturor cotiturilor determinate de ideologia vremii. Am facut o scoala bazata pe materialism dialectic, dar daca inlaturam tot ceea ce a tinut de ideologia pur comunista, raminem cu o metoda buna de explorare si de abordare a naturii. Pina la urma, cred ca evolutionismul si nu creationismul explica cel mai bine lucrurile. Aceasta e opinia mea.

Viziunea dumneavoastra exclude credinta?

Nu, nu exclude credinta. Sincer sa fiu, cred, de altfel, ca aici este marea problema a teologiei contemporane. Teologii nostri ar trebui sa reevalueze locul religiei in contextul a tot ceea ce inseamna, in momentul de fata, cunoasterea umana. Oamenii de stiinta cred in existenta lui Dumnezeu. Einstein insusi era un om deosebit de religios. Dupa cum spuneam, am o formatie pozitivista, dar asta nu exclude deloc atractia fata de mister. Cred ca as putea defini, astfel, foarte bine zona asta in care ma aflu: sint curios, interesat de fenomene, dar in acelasi timp atras de mister. Mi-am facut, in acest sens, un motto din poezia lui Blaga care incepe cu „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“. Einstein spunea ca, fara mister, cercetarea ar fi lipsita de cel mai important motor al ei.


Speologia – o stiinta interdisciplinara

Inteleg ca nu sinteti nemultumit de invatamintul care v-a pregatit ca geolog.

Stau si ma intreb daca as mai fi apucat sa fac speologie in alte conditii decit cele de dinainte de 1989. Am decis sa devin speolog la virsta de 15 ani. Am citit atunci o carte despre pesteri si am dormit cu ea sub perna doua saptamini dupa aceea. La scurt timp, am fost intr-o excursie in Apuseni si am privit in haul avenului Gemanata din Lumea pierduta, un loc foarte frumos si salbatic, terifiant si fascinant in acelasi timp. Toate acestea m-au determinat sa ma apuc de speologie. Am avut mai tirziu marele noroc ca in Romania exista un Institut de speologie. Sintem printre putinele tari din lume care au un asemenea institut – nici macar America nu are asa ceva, desi e o tara plina de pesteri minunate. Iar acest institut il avem datorita lui Emil Racovita, un om extraordinar, un adevarat savant. E o placere sa citesti lucruri scrise de el. Un institut de acest fel este un loc in care poti fi repartizat sau unde poti ajunge prin transfer, un loc de unde poti primi un salariu lucrind in domeniul speologiei. Am urmat pas cu pas acest traseu. Am dat la geologie pentru a face speologie, dar in facultate am fost extrem de deceptionat cind am constatat ca nimeni nu era interesat de acest domeniu. De aceea am infiintat, in anul intii de facultate, cercul de speologie „Focul viu“, primul cerc universitar de speologie din tara, care exista si astazi. Mi-am dat seama ca, daca vreau sa ma ocup de speologie, trebuie sa imi creez propriile mijloace, propria echipa.

Ati facut geologia. Ce delimiteaza speologia in contextul acestui gen de stiinte?

Speologia este o disciplina complexa, mai exact un fel de stiinta interdisciplinara, care de fapt coboara fizicianul, chimistul, biologul, geologul, arheologul in pestera. Vorbim de fapt despre stiinta fizicianului, a chimistului, a biologului, a arheologului combinate pentru a studia un mediu cu totul special cum este cel din pesteri. Pentru foarte multi, speologia e sinonima mai degraba cu un sport, unul extrem, ce-i drept. Americanii, care sint prin definitie mai practici, au reusit sa separe apele mai bine: speleology este stiinta pesterilor, iar spelunking (turism, hobby al pesterilor) si caving (explorare, aventura in pesteri) sint activitatile sportive legate de speologie. Sintem singura tara din lume care, tot datorita lui Racovita, spunem speologie si nu spelelogie. In greaca, spelaion inseamna „pestera“, iar speos „beci“. Racovita, care a inventat biospeologia, stiinta vietii din pesteri, a spus ca ni se impleticeste limba in gura spunind spelelogie si a consacrat la noi termenul de speologie. Insa termenul nu s-a impus si in afara granitelor noastre, ceea ce ne obliga sa oferim instructiuni de citire pentru toate textele si informatiile livrate de noi in exterior...

In orice stiinta, este foarte important experimentul. Cum arata experimentul speologic?

E foarte usor sa pun intr-o reactie carbonatul de calciu, care exista in pestera, pot sa pun apa, pot sa adaug si alti ingredienti pe care ii are natura si de care dispun si eu. Insa ceea ce natura are din belsug, iar eu nu am, este timpul. Acolo e vorba de mii de ani in care se petrece un proces. Multe formatiuni de pestera nu sint inca explicate. Ma gindesc la acele splendori de cristal. Eu, in laborator, nu pot grabi, nici obliga atomii sa se uneasca asa cum se intimpla in pesteri, timp de milenii uneori.


Ultimul deceniu comunist sau deceniul de aur al speologiei romanesti

Sa ne intoarcem la primii dumneavoastra ani de speologie.

Am avut parte, la inceputurile mele, de niste ani foarte frumosi, impreuna cu toti camarazii mei de club, speologi amatori. E o carte de vizita extraordinara pentru un speolog sa fi fost mai intii amator. Asta inseamna ca ai venit la speologie din pasiune. Ca sa fiu sincer insa, primii ani, care au fost extrem de entuziasti, au fost, in acelasi timp, si foarte putin productivi. M-am trezit intr-un domeniu in care nu stiam prea bine ce am de facut. In timp ce Racovita a lasat o scoala, a creat o traditie in domeniul biospeologiei – in materie de geospeologie, lucrurile au fost ceva mai confuze. Noi nu am avut un sef de scoala, nu am mostenit instrumente clare de lucru. O stiinta – ca sa fie o stiinta de sine statatoare – trebuie sa aiba un domeniu propriu de cercetare si metode proprii de cercetare. Domeniul este pestera, insa metodele, dupa cum spuneam mai devreme, sint imprumutate de la alte stiinte. Impresia e ca in speologie poti sa te ocupi de orice, ceea ce e fals. Prin anii ’80, am pornit pe un drum propriu. A fost un deceniu de aur al speologiei romanesti.

Cum va explicati ca acest ultim deceniu, extrem de negru, al epocii comuniste a fost unul de aur pentru speologia romaneasca?

A fost un soi de migrare sub pamint a speologilor, care erau de fapt niste tineri intreprinzatori, debordind de energie si initiativa, care s-au dezlantuit in aceasta activitate. Speologii erau exact cum nu se dorea sa fii. Trebuia sa fii o mamaliga, sa te supui, sa induri, sa stai la cozi. De aceea, noi am fost un fel de forta subversiva...

Cum va explicati totusi ca lucruri pe care nu erai lasat sa le faci la suprafata, le puteai face sub pamint – adica, sa ai idei si initiativa?

Nu venea cenzura dupa tine acolo, in pesteri, nu veneau activistii. E adevarat ca la un moment dat li s-a parut si munca noastra dubioasa, au devenit suspiciosi, mai ales in momentul in care, destul de repede, am ajuns sa fim pionierii unor deschideri internationale de neconceput pentru acea vreme. Aveam in fiecare vara expeditii internationale si de aceea eram frecvent luati la intrebari de Securitate. Si eu, si colegii mei. Chiar faceam schimb de impresii intre noi, in legatura cu ce a fost intrebat fiecare. Pentru noi, aceste intilniri au fost, insa, extrem de utile din alt punct de vedere. Ne-am dat seama atunci ca aceasta monstruoasa Securitate, de care ne temeam cu totii, nu era altceva decit o masina prafuita, birocratica, cu o gramada de paraziti. Astfel am scapat de acel complex al Securitatii, care, dupa parerea mea, a fost mai periculos decit Securitatea insasi. Marii securisti isi vedeau atunci de marile lor afaceri, iar dupa ’90 s-au transformat in marii rechini ai zilei. Romanii insisi au cultivat aceasta fantoma a Securitatii, care te impiedica sa spui adevarul, sa fii tu insuti.

Era foarte comod sa crezi ca nu poti face nimic, pentru ca, vezi Doamne, Securitatea era cu ochii pe tine. Eu si colegii mei de echipa ne-am dat seama repede ca nu avem de ce sa ne temem, ca nu vine nimeni sa ne ia si sa ne bage in temnite grele. Eram constienti ca facem niste lucruri grozave. A fost o perioada minunata, in care s-au combinat aventura si romantismul. Strainii erau complet uimiti cind vedeau rezultatele noastre: „Voi nu aveti nici unt, ziceau, si faceti niste lucruri senzationale. Voi ati putea merge si pe Luna“. Caram benzina cu canistra ascunsa, in tren, pina la Cluj. Nu puteam sa ne permitem sa plecam cu o masina, din Bucuresti, in expeditie in muntii Apuseni. Iar clujenii aveau masini, dar nu aveau benzina. Daca te prindea cu o canistra de benzina in tren, puteai face trei ani de inchisoare. Camuflam canistrele si le asezam discret pe un loc de bagaje, in alt compartiment. De doua ori, patrulele de militie feroviara le-au gasit si le-au confiscat.


„Mai bine stau aici sa construiesc socialismul, dar ramin cu pesterile mele“

Considerati ca aceasta atitudine pe care ati avut-o a fost o forma de disidenta?

Nu. Singurul lucru pe care nu l-am facut a fost ca nu am spus niciodata lucruri pe care nu le credeam. Dar nici nu am fost dintre cei care sa spuna in gura mare ceea ce gindeau. Disidentii erau niste oameni curajosi, pe care ii admiram foarte mult. Eu nu am fost disident pentru ca nu am avut curajul lor. Eram foarte bucuros cind auzeam ca cineva indrazneste sa spuna, sa vorbeasca, dar in acelasi timp eram revoltat de atita lasitate romaneasca. Cred ca, de fapt, problema noastra principala nu a fost ca nu am avut mai multi disidenti, ci ca nu au fost mai multi ca mine, care sa nu aplaude...

Si sa stea deoparte. Dumneavoastra va aflati, de fapt, intr-o zona protejata – protectie pe care v-o ofereau speologia si pesterile.

Asa este. Nu am simtit niciodata ca eu personal sint amenintat in vreun fel, daca nu spun ceea ce mi s-ar fi putut cere sa spun. Multi colegi ai mei au emigrat in acea perioada si ma indemnau si pe mine sa fac acelasi lucru. Raspunsul meu era: „Si pesterile mele, unde le mai gasesc? Mai bine stau aici sa construiesc socialismul, dar ramin cu pesterile mele in brate“. Sint foarte legat de pesterile pe care le-am descoperit, de locurile respective si de oamenii din acele locuri. Am un fel de sentiment de proprietate in legatura cu ele: curtea mea se intinde din Dobrogea pina in Bihor. Pe de alta parte, noi, speologii, eram pe atunci – si am ramas – un fel de confrerie, de „mafie“. Iar cei plecati in strainatate, care au apucat sa „guste“ expeditiile noastre, regreta acum, si multi chiar se intorc.