OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan LAcustA
Cenzura vegheaza
Editura Curtea Veche, Colectia „Istorie si politic“,
Bucuresti, 2007, 456 p.

Studiul despre cenzura intreprins de Ioan Lacusta cu rigurozitatea istoricului, pasiunea moralistului, interesul pentru tipologii umane al scriitorului are la baza un mai vechi proiect de roman si o descoperire: registrul cenzurii intre anii ’37-’39. Din interdictii si aprobari se contureaza tabloul unei epoci politice tulburi, din care se detasaza, in prim-plan, ascensiunea extremei drepte romanesti, pe fundalul „rinoceritei“ naziste care ameninta Europa.
Incursiunea in istoricul cenzurii in Romania e construita clasic: definitie – „directionarea politica a informatiilor, mijloc eficace de manipulare si dominatie, apanaj al puterii“; datare (1646, Pravila lui Vasile Lupu); analiza a momentelor de virf ale cenzurii institutionalizate: de la functionarea ei, pusa in opera de Kiseleff (1832), in timpul stapinirii rusesti asupra Principatelor Romane, pina la cenzura ceausista. „In mod fatal, prima grija a regimurilor nepopulare ori necesitate a fost sa suprime critica incomoda a presei“, scria in 1936, George Silviu in Noile legiuiri penale si libertatea presei, atragind atentia ca restrictiile conduc la acumulari de energii in stare sa fringa, intr-o conjunctura prielnica, barierele instituite de o legislatie nedemocratica.

In ce masura a existat libertatea presei in Romania secolelor al XIX-lea si al XX-lea? Prima lege a presei, din Legiuirea lui Ghica, din 1856, care desfiinta cenzura impusa de „ocirmuirea straina“, marca, totusi, ingradiri ale acestei libertati. La numai trei ani distanta se derula primul proces de presa intentat de Mihail Kogalniceanu postelnicului Dimitrie Danu, acuzat de calomniere intr-o brosura in care se facea propaganda antiunionista. Mai mult decit de datele procesului in sine, Ioan Lacusta este interesat de confruntarea mentalitatilor. Cenzura functioneaza in Romania ori de cite ori este instituita starea de asediu: 1864 (consfintire a loviturii de stat din 2 mai 1864 a lui Al.I. Cuza), 1877, 1907, 1916, 1933 (dupa asasinarea, la 30 decembrie din acelasi an, a prim-ministrului I.G. Duca). Starea de asediu, implicit functionarea cenzurii, a existat in diferite perioade ale anilor 1934 – 1939. La 14 aprilie 1939 este promulgata o „lege pentru apararea ordinii de stat“, care includea si permanentizarea cenzurii. Selectia citatului, modul de subliniere a propriei opinii reprezinta unul din instrumentele de lucru ale autorului. Un exemplu: concluzia lui Adrian Marino despre raportul intre libertatea presei si functionarea cenzurii in Romania.

„De fapt, de o reala libertate a presei in Romania nu se poate vorbi decit sub domnia lui Carol I, iar dupa Unire – cu o «pauza» in timpul razboiului – pina in 1933. Epoca fecunda, de mari realizari publicistice. Totusi, inca mult prea scurta pentru consolidarea unei adevarate libertati de expresie.“
Ce interpretari s-au dat, insa, acestei libertati? Retrospectiva – laitmotiv al cartii – este intreprinsa din unghi contemporan. Libertatea de expresie este nu atit rau inteleasa – cum afirma C.D. Stefu, intr-o lucrare la tema, scrisa in 1904 si comentata de Ioan Lacusta –, cit premeditat rastalmacita in functie de interesele economice, politice ale proprietarilor de ziare. Uneltele lor? „Oameni fara nici un fond de forta morala, dar plini de indrazneala“, care „fara pic de pudoare dau curs calomniilor, presiunilor si certurilor lor“, incalcind „toate regulele urbanitatei“, „alarmind si ingrozind opinia publica“.

Din pacate, chiar C.D. Stefu cade in capcana uneia dintre formele de manipulare orchestrate in numele „libertatii presei“ de cei interesati sa-si faca din aceasta capital politic: xenofobia. „Cine nu vede in tara la noi straini care, abia stabiliti, infiinteaza ziare s…t, discuta cestiunile cele mai vitale si pretind a solutiona si conduce opinia publica.“ In 1913 este realizata o prima clasificare a ziarelor: comerciale, de partid, nomade („azi apar ca sa dispara miine“). Dar cu toate „pacatele ei, pe care sintem cei dintii sa le recunoastem, spresat trebuie aparata, sprijinita“, scria la un an distanta N.D. Cocea. Din nou, citatul devine pentru autor un mod de raliere la necesitatea libertatii de expresie, cu toate neajunsurile ei.
Problema speciilor daunatoare de gazetari – „apasii, gangsterii, prostii, imoralii“ – sesizata de N. Rusu Ardeleanu in articolul „Reforma presei“, aparut in Parlamentul romanesc din 30 aprilie 1939, este bine preluata de Ioan Lacusta. Specii daunatoare, mai ales cind „unii dintre acestia nu sint lipsiti de talent, ci numai de cinste“.

Raufacatori si complici. Constiinta vinovatiei
Interdictiile din registrul cenzurii intre anii ’37-’39 stirnesc interes, in primul rind de ordin psihologic. In unele cazuri este vadita constiinta vinovatiei din partea celor care o acopera sub tacere. In ’37, scapa atentiei unui cenzor si apare in presa o stire despre masura luata de guvernul Goga-Cuza privind parasirea tarii de catre „strainii cu pasaport“. Stire alarmanta pentru ca „prin straini se intelege jidan“, comenteaza cenzorul-sef. „Domnul ministru Hodos mi-a facut observatiunile de rigoare“, adauga. O alta stire a fost „prinsa“ la timp si scoasa din ziarul in care ar fi urmat sa fie publicata. Este vorba de incendierea de catre legionari, la Cernauti, a unor proprietati evreiesti. Alteori, cenzura indeplineste functia de sedativ. Este, astfel, interzisa publicarea unor fotografii – mod de a sublinia importanta imaginii in presa – din care rezulta ca „Cehoslovacia este amenintata de ocupatiunea germana“, ceea ce ar alarma populatia si asa nelinistita de probabilitatea izbucnirii unui razboi in care ar putea fi implicata si Romania. Ni se releva mecanismul prin care poate fi deformata imaginea unei tari.

Insemnarile cenzorului se refera la cartea aparuta in engleza, Drums in the Balkan Night/ Trimbite in noaptea Balcanilor de Mc Culloch, in care grecii, sirbii, bulgarii sint tratati cu seriozitate si cuviinta, in timp ce romanii sint considerati „neonesti, stricati, «aproape nebuni»“. „De unde – deosebirea? De la informatori“, subliniaza cenzorul. Comentariile la adresa surselor de calomniere, presupuse sau cunoscute, dezvaluie certe inzestrari de pamfletar: „Ceteasca ziaristii ce infamii ne pun la socoteala. s…t Si, mai ales, ceteasca junele domn Dan Hurmuzescu care a dus pe american la Crucea de Piatra…“. Este pusa in valoare actiunea coroziva a prejudecatii. Unele observatii din registru despre stilul de propaganda antisemita din Porunca vremii dau de gindit asupra metodelor de „atac la persoana“, care nu s-au schimbat prea mult de ieri pina azi. „Porunca Vremii a inceput sa publice clisee de la industriile noastre de armament facind chiar din romani evrei“, se indigneaza cenzorul. Indignarea lui nu se datoreaza atit faptului ca apartenenta la o etnie echivaleaza din start cu ideea de proscris, cit daunelor morale aduse „institutiilor noastre“; clatinarea credibilitatii. Cauza „compromiterii“ personajelor este, in majoritatea cazurilor, santajul.

Registrul cenzurii lumineaza si bunele cunostinte de tehnica jurnalistica pe care trebuie sa le posede cenzorul. Din insemnarile legate de infiintarea, in ’38, a Frontului Renasterii Nationale, se pot extrage citeva.
1. Nuanta: „Nu se va lasa sa se scrie partid, sub nici un cuvint, ci numai organizatie“. Sau: „Ziarele au fost autorizate sa scrie ca tot Ardealul este cu acest Front…“. 2. Reprezentativitatea: „Ziarele trebuie sa evidentieze aderarea la Front a intelectualitatii, demnitarilor – fosti si actuali, in epoca –, a militarilor“ s.a. 3. Forma grafica: „Lozinca cu ralierea totala a Ardealului trebuie neaparat sa figureze in titluri si subtitluri, deasupra coloanelor“.
Registrul… este interesant, uneori, pentru capacitatea sahistului de a judeca urmatoarele prezumtive mutatii ale adversarului, pentru flerul politic innascut al celui care-l tine. Printre insemnarile anului 1938, exista o interdictie care depaseste tabelul cu instructiuni „la zi“ asupra a tot ceea ce e permis sau nu sa apara intr-o publicatie; depaseste, altfel spus, calitatea de functionar a cenzorului.

Mai mult decit motivul imediat, acela „de a nu fi atacat nici un stat“, pentru care este interzis sa apara un comentariu din Lumea Romaneasca, din 20 septembrie ’38, despre plecarea prim-ministrului englez Chamberlain la Berlin „sa discute cu d. Hitler «pretul pacii»“, transpare motivul nenumit, dar real, pentru care nazismul a fost sustinut de forte capitaliste in Germania, amenintate de proiectul unui sistem social in folosul pauperilor, gresit pus in practica si nerealizat. Falimentul a fost declarat abia la sfirsitul secolului trecut, dar, la inceputul lui, proiectul parea viabil si inflacara minti luminate. Iata comentariul care retine atentia cenzorului: „Victoria militara a tarilor democrate intr-un razboi cu «Axa» este o certitudine si Chamberlain o stie. Aceasta victorie ar insemna insa prabusirea fascismului in Europa si renasterea acelei democratii reale care n-a putut fi facuta in 1919. Ar insemna trezirea maselor populare la o victorie libera si reinvierea tendintelor progresiste ale popoarelor. Ar insemna disparitia acelor baraje in dosul carora se simt atit de bine bancherii din City si industriasii din Manchester. Marea Britanie se teme de… victorie“.

Politica strutului si indiferentismul
Notele explicative la insemnarile din registru… se coaguleaza, indirect, intr-un al doilea studiu de istorie literara. Tema – starea de spirit a acelor ani, asa cum reiese din editoriale si anchete de ziar, din memorii ale unor oameni politici, scriitori s.a. Profunzimea documentarii, obiectivarea, stiinta/arta selectiei citatului sint puncte forte atit ale notelor, cit si ale cartii, in general. Poate mai mult decit dominantele momentului (razboiul civil din Spania, virulenta propagandei antisemite, urmata de violente si masuri legislative antievreiesti, reactii din partea intelectualitatii democrate, a presei evreiesti din Romania, a marilor organizatii mondiale evreiesti) este vorba despre politica strutului facuta de oamenii politici ai timpului. Participant la Sesiunea ordinara a Consiliului permanent al Micii Intelegeri din 30-31 august, la Sinaia, Argetoianu isi exprima deceptia in memoriile sale. O sesiune care s-a caracterizat prin „totala nesocotire a fortelor reale ce-si cauta echilibrul in Europa si in lume si grija de a nu atinge problemele vitale ce-si cer urgenta rezolvare“. Tot atit de important este indiferentismul electoratului, care face posibila instalarea la putere, in ’37, a guvernului de extrema dreapta Goga-Cuza. Dincolo de pledoaria pro domo a P.N.T, din editorialul aparut in Dreptatea, din 27 ianuarie 1937, este data o cifra obiectiva: „nu poate fi considerat exponent al vointei nationale partidul care a intrunit 9 la suta din totalul voturilor exprimate“. De altfel, statisticile vremii consemneaza ca, la alegerile din ’37, nici o formatiune politica n-a intrunit procentajul necesar de 40%.

Prozatorul Ioan Lacusta este interesat de personaje, scene, situatii de viata sub raport etern uman. Cenzura vegheaza se constituie, din acest punct de vedere, intr-un vast insectar, in care sint prinse oportunisme, vanitati, prosternari pentru obtineri de favoruri etc. Acest „tirg al constiintelor“ este un posibil documentar pentru proiectul de roman preconizat initial, documentar scris de un jurnalist de calitate, in simbioza cu un redutabil istoric.