Timp de aproape 20 de ani, am încercat să public mai multe
articole şi scrisori deschise în presa liberă din România. Foarte multe au
rămas nu numai nepublicate, dar şi fără un refuz explicit din partea mai multor
redacţii, inclusiv din partea Revistei 22. Puţine articole, publicate cu greu,
printre care cel despre „Greva foamei din Piaţa Universităţii“ (1990, apărut în
Contrapunct) şi cel intitulat „O groapă morală comună nu serveşte nimănui“
(Timpul, 2006), au provocat reacţii ne-culturale, unele invocînd argumente
specifice serviciilor de cadre din comunism şi chiar ameninţări asupra
autorului.
Cînd spun „practici ale serviciilor comuniste de cadre“, mă
refer la ceva precis. Acelea inspectau şi manipulau „sănătatea originii
sociale“: cine sînt tata, mama, rudele, ce educaţie au avut (cu cît mai educat,
cu atît mai proastă originea socială), ce avere au avut (cu cît mai muncitor şi
mai întreprinzător, cu atît mai rău), ce politică au făcut, ce rude sînt în
străinătate etc. După 1990, am fost întrebat, într-o logică pervers inversată:
„Cum publici aşa ceva? Tu nu cunoşti al cui tată e X?“ (aştept ca persona care
a întrebat să iasă în agora). Ca şi cum meritele copiilor se pot transmite
părinţilor, printr-o ereditate stranie, şi pot să fie o scutire politică pentru
erorile făcute de părinţi. În ambele sensuri, responsabilitatea individului e
anulată. Dincolo de acestea, am observat cum o parte din conţinutul unor astfel
de articole a circulat printr-un sistem de vase comunicante şi a fost prelucrată
după interesele de moment ale unora. Să se fi produs aceasta din pricina unor
noduri în reţeaua de vase comunicante, care se află sub controlul unora sau al
altora şi care funcţionează ca o cenzură? Este o ipoteză ce merită a fi
investigată. Este evident că presa liberă include şi o nouă cenzură, care este
puternică.
Discuţiile recente despre studierea comunismului din presa
română, publicate on-line, relevă faptul că, din variate motive şi cauze,
studierea comunismului rămîne încă o problemă dureroasă pentru România, şi nu
numai.
Printre cauzele care menţin această stare, menţionez cîteva:
1) depărtarea de o abordare transdisciplinară a acestei megaviolenţe; 2)
neintegrarea cercetării-acţiune în acest demers, cercetarea-acţiune fiind una
dintre căile majore de explorare şi de rezolvare a marilor conflicte sociale;
3) marginalizarea cunoaşterii nemijlocite pe care au oferit-o unele dintre
victimele comunismului, a căror cunoaştere este născută din suferinţele
îndurate de aceste victime. Cunoaşterea din interior a comunismului nu
înseamnă, în primul rînd, cunoaşterea celor care au făcut parte din structurile
de putere ale comunismului, nici a celor care au fost indirect legaţi de aceste
structuri, nici a celor care, prin propria istorie, indică un conflict de
interese între trecut şi prezent, ci cunoaşterea suferinţelor trăite de
victime.
Revista 22 a publicat un articol pe această temă, care este
comentat în textul de mai jos, text adresat, ca atare, colaboratorului
permanent al revistei.
Mi s-a comunicat de către redacţie că textul a fost transmis
autorului. De la care n-am primit încă un răspuns.
16 martie 2010
Stimate Domnule Cornea,
Orice efort de a fi cît mai obiectiv posibil, de a vedea cu
doi ochi, după cum sugeraţi, este de apreciat. În acest efort se autoclasează
chiar prin titlu şi articolul „Anticomunişti cu un singur ochi“, pe care l-aţi
publicat recent în Revista 22. Din păcate pentru efortul dvs, articolul are
cîteva presupuneri care deteriorează structural ceea ce dvs consideraţi a fi argumentul
principal pe care-l avansaţi.
Iată ce scrieţi: „1. Vladimir Tismăneanu este, indiscutabil,
cel mai bun specialist pe care îl avem în istoria comunismului românesc“. Las
la o parte faptul că, prin expresia „cel mai bun“, abordaţi o problemă din domeniul
cercetării ştiinţifice cu o viziune care presupune un clasament unidimensional
realizat pe baza unui punctaj, ca la fotbal sau, în cel mai bun caz, la tenis
(cel mai bun jucător de tenis ATP). Nu veţi găsi astfel de clasamente pe care
le presupune afirmaţia dvs („cel mai bun specialist“ în fizica energiilor
înalte, în microbiologie, în istoria Greciei antice, în istoria comunismul
italian, albanez sau polonez, în psihopatologie, în Revoluţia franceză.…) în
nici un studiu serios de istoria şi sociologia ştiinţei sau de scientică, de la
Russell, Sola Price, Kuhn, Koyré, Knorr-Cetina, Fuller şi pînă azi. În studii
care cercetează valorile ştiinţifice nu se operează cu o astfel de perspectivă
simplistă: „cel mai bun specialist“. La autori serioşi, care scriu cu respect
pentru audienţă, o astfel de expresie nu se aplică la cercetarea
ştiinţifică.Există o serie de
indicatori obiectivi, precum „cel mai citat studiu“ (şi calitatea publicaţiilor
în care este citat), „cel mai citat autor“, numărul de lucrări publicate în
reviste de specialitate, care, şi ele, sînt caracterizate prin anumiţi
indicatori obiectivi etc.
Las la o parte şi expresia „pe care îl avem“, care, dincolo
de imprecizie, presupune un fel de înstăpînire pe o activitate, precum cea
ştiinţifică, ai cărei realizatori trebuie să fie cît mai liberi de constrîngeri
exterioare (pe care le implică orice posesiune) în căutările lor.
Cercetarea ştiinţifică este o activitate dominată de verbul
„a fi“, şi nu de „a avea“, ceea ce nu exclude dotarea cu mijloacele necesare
(tehnologie, resurse financiare). Afirmaţia dvs implică o presupoziţie
imposibil de susţinut: „comunismul“, în general, şi „comunismul românesc“, în
particular, ar fi un obiect de studiu monodisciplinar. Această realitate
istorică megaviolentă (comunismul românesc, polonez, cubanez, est-german,
sovietic,etc.) cere, prin natura sa, un
studiu interdisciplinar şi transdisciplinar. Credeţi că istoria comunismului
românesc include şi economia comunismului românesc, şi istoria PCR, şi istoria
proceselor demografice din comunismul românesc, şi istoria politică a
comunismului românesc, şi istoria colectivizării, şi istoria relaţiilor
internaţionale ale comunismului românesc, şi istoria închisorilor din
comunismul românesc, şi istoria relaţiilor de proprietate din comunismul
românesc, şi istoria reprimării religioase şi a demolării bisericilor şi a
monumentelor istorice, şi istoria victimelor (fizice, culturale, morale),
şi…?Dacă răspunsul la astfel de
întrebări este afirmativ, după cum şi cred că este, atunci este necesar să
revedem (cu un ochi, cu doi şi, mai ales, cu ochii minţii) afirmaţia dvs, „cel
mai bun specialist pe care îl avem în istoria comunismului românesc“,
indiferent cine ar fi persoana. Poate o singură persoană, indiferent cine ar fi
aceasta, să fie cel mai bun specialist şi în istoria fenomenului Piteşti (cînd
cercetători precum Irena Talaban s-au dedicat acestui domeniu), şi în
demografia comunismului românesc (cînd cercetători precum Gail Kligman s-au
dedicat acestui domeniu), şi în analiza relaţiilor de proprietate în comunism
şi postcomunism (cînd cercetători precum Katherine Verdery s-au dedicat acestui
domeniu), şi în reconstruirea şi studiul monografic al unui caz paradigmatic
pentru istoria deţinuţilor politici interogaţi pînă la moarte (cînd cercetători
precum Sanda Golopenţia s-au dedicat acestui domeniu), şi în studierea
protestelor muncitorilor din România comunistă (cînd cercetători precum Dragoş
Petrescu s-au dedicat acestui demeniu), şi în studierea vieţii cotidiene în comunism
(mai mulţi cercetători specializaţi în diferite discipline), şi... Faptul că,
în toate aceste specializări, am menţionat un singur nume nu implică nicidecum
că există doar un singur expert în respectivul domeniu. Nu mai amintesc suita
de cercetători de valoare, istorici, istorici sociali, istorici ai literaturii
specializaţi în diferite domenii şi perioade ale comunismului din România,
privit alături de acela internaţional.
Pe scurt, expresia „cel mai bun specialist în studiul
comunismului“ implică o concepţie monodisciplinară asupra cercetării
ştiinţifice a unui fenomen complex, monodisciplinaritate despre care Galtung
afirma că, în cazuri-limită, poate fi marcată şi de o viziune latifundiară
asupra cunoaşterii ştiinţifice.
Ce credeţi?
Vă trimit şi articolul „Sirena Roşie şi Gandhi“ (trimis
anterior şi Revistei 22). Nu înţeleg de ce, pînă azi, nu a fost publicat sau
măcar explicit refuzat? Este oare Noua Cenzură atît de prezentă în presa
liberă, pentru a fi considerată o posibilă cauză a acestui refuz mut?
Cu cele mai bune gînduri,
Cătălin Mamali
Indiscutabil, fiecare are dreptul să-şi exprime public
opinia. Asta face şi domnulAndrei
Cornea. Mai există şi întrebarea: are fiecare opinie responsabil exprimată
şanse rezonabile de publicare în noua presă din România? Revista 22 arată că
nu. Am trimis aceste rînduri şi Revistei 22, care a tăcut din nou. Cum poate o
publicaţie să ajute la dezvoltarea inteligenţei comunitare – după Gandhi, o
funcţie esenţială a presei –, cînd nu este deschisă dialogului?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters