OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jean-François SOULET
Istoria imediata
Traducere si note: Mircea Platon. Prefata: Florin Constantiniu. Editura Corint, Colectia „Microsinteze“, Bucuresti, 2000, 140 p., f.p.


Una dintre prejudecatile frecvent intilnite in zilele noastre cu privire la munca istoricului este aceea ca acesta trebuie sa se ocupe doar de epocile mai indepartate in timp, ferindu-se sa abordeze perioadele recente. Argumentele aduse in sprijinul acestei idei sunt variate, mergind de la invocarea servitutii multor istorici fata de diverse forte politico-ideologice pina la constatarea ca, potrivit prevederilor legale in vigoare in majoritatea statelor, documentele pastrate in arhivele oficiale devin accesibile cercetatorilor la 30 de ani (iar pentru unele categorii de documente chiar la intervale de timp mai indelungate) de la producerea lor.

Jean-François Soulet, cunoscut publicului de la noi pentru excelenta Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pina in zilele noastre, aparuta in traducere romaneasca la Polirom, in 1998, combate aceasta prejudecata, pledind pentru legitimitatea a ceea ce numeste „istoria imediata“, adica o istorie ce studiaza „ansamblul partii terminale a istoriei contemporane“, inclusiv actualitatea cea mai recenta, si care „are drept principala caracteristica faptul ca a fost traita de istoric“ (p. 7). Pledoaria in sine este construita dupa toate regulile genului, incepind cu vechimea genului istoriografic al istoriei imediate si cu evocarea fluctuatiei in timp a conceptiilor referitoare la acesta, si continuind apoi cu examinarea dificultatilor pe care le infrunta istoricii angajati in cercetari de acest fel. Titlurile celor trei capitole ilustreaza perfect crescendo-ul argumentatiei: O istorie veche, O istorie cu drepturi depline, O istorie necesara.

Dincolo insa de caracterul de pledoarie pro domo, dimensiune asumata deschis de autor inca din cuvintul inainte, lucrarea lui Jean-François Soulet convinge prin soliditatea si bunul-simt al argumentelor, ca si prin franchetea cu care discuta problemele. Desigur, autorul are dreptate atunci cind atrage atentia ca refuzul actualitatii este un principiu istoriografic relativ recent si ca, din punctul de vedere al anticilor, experienta directa era o conditie esentiala a demersului istoricului. Totusi, nu recuperarea in beneficiul istoriei imediate a istoricilor antici, medievali si pre-moderni, de la Herodot la Voltaire, este hotaritoare. De altfel, Jean-François Soulet nu ezita sa discute riscurile si derapajele demersurilor de istorie imediata, prezentand in mod echilibrat atit esecurile genului (de exemplu lucrarile referitoare la razboiul franco-prusac din 1870 si la Comuna din Paris), cit si succesele sale (de exemplu, Strania infringere in care Marc Bloch analizeaza esecul francez din 1940). Acest prim capitol are in structura cartii mai degraba un rol relativizator, menit a pune ascensiunea genului istoriei imediate dupa al doilea razboi mondial in triplul context al societatii postbelice, al evolutiei istoriografiei si al relatiei istoricilor cu ceilalti cercetatori ai lumii actuale (jurnalisti, sociologi, etnologi etc.). Abia in capitolul al doilea autorul evalueaza frontal constringerile si avantajele istoriei imediate.

El insista indeosebi asupra multitudinii izvoarelor accesibile: diverse categorii de arhive publice si de publicatii oficiale, anchete, statistici, sondaje de opinie, documente particulare, presa, surse iconografice si audiovizuale, surse orale etc. Desi nu pierde din vedere sa discute limitele si constringerile practice si metodologice pe care le presupune utilizarea acestor categorii de izvoare, Jean-François Soulet subliniaza ca bogatia informatiilor cuprinse in ele ingaduie o mai buna si mai completa cunoastere a istoriei imediate decit a oricarei alte perioade istorice. In raport cu coplesitoarea bogatie a izvoarelor disponibile, inaccesibilitatea unora dintre arhivele oficiale este mai putin importanta decit se crede indeobste. Ceea ce conteaza, afirma Jean-François Soulet, este „abilitatea cercetatorului [...] in a se adapta tipurilor de surse disponibile si in a scoate din ele cit mai mult profit“ (p. 45). Pentru aceasta, el enunta citeva principii metodologice fundamentale pentru cercetarile de istorie imediata, si nu numai pentru ele: clara delimitare a cimpului de investigatie, punerea in perspectiva „verticala“ si „orizontala“ a faptelor studiate, exploatarea nuantata si polivalenta a singularitatii multor fapte studiate. Apreciind ca evenimentul are nu numai o dimensiune factuala, ci si una sistemica, una culturala si simbolica, si una seriala, Jean-François Soulet insista asupra faptului ca el „dobindeste o semnificatie generala si dezvaluie probleme si comportamente deseori greu decelabile pe termen lung“ (p. 89). Daca in capitolul al doilea accentul a cazut asupra problemelor practice pe care le ridica studierea istoriei imediate, in cel de-al treilea autorul prezinta relatia complexa dintre istorici si comanda sociala, felul cum aceasta din urma privilegiaza studierea anumitor teme si descurajeaza abordarea altora, precum si derapajele la care poate ajunge memoria colectiva in lipsa unor cercetari profesioniste asupra trecutului apropiat.

In prefata la carte, Florin Constantiniu consemneaza: „Istoriografia romana s-a dovedit, daca nu reticenta, oricum timida in abordarea istoriei imediate“ (p. 6). Discutia din jurul accesului la arhive, indeosebi la cele referitoare la perioada regimului comunist, a servit din pacate si ca alibi pentru refuzul abordarii profesioniste a unor teme de istorie recenta. Desigur, este foarte important ca un numar cit mai mare de documente din arhivele oficiale sa fie lesne accesibile cercetatorilor, dar aceasta nu inseamna ca pina la deschiderea deplina a arhivelor istoricii trebuie sa astepte, sau sa studieze temele de istorie imediata doar la nivel impresionist, putin reflectat metodologic. Nu este deloc intimplator faptul ca unii dintre istoricii care resping de plano studiile de istorie recenta refuza totodata folosirea tehnicilor de critica a izvoarelor si de contextualizare a faptelor istorice. Or, dupa cum argumenteaza autorul, o asemenea atitudine nu este nici inocenta si nici in consens cu evolutia recenta a istoriografiei mondiale. Cartea lui Jean-François Soulet are astfel, in contextul istoriografic romanesc, o dubla valenta, de argument si de indrumar introductiv pentru toti cei care aspira la atit de necesara innoire a studiilor de istorie contemporana.