Cercul lui Levi

Autor: Milagros FRÍAS | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Capitolul I

(fragmente)

Se întîmplase de atîtea ori, fuseseră atîtea simulări, încît îmi închipui că au sunat sirenele, iar pe ecran a apărut acelaşi mesaj dintotdeauna. Nu sînt foarte sigură. Îmi aduc aminte că eram în cafeneaua care-mi fusese desemnată şi beam cafea. Nimic deosebit, un loc obişnuit, fără cea mai mică grijă pentru simţuri.

Cîte mese erau, atîtea încăpeau: una în plus şi te-ai fi împiedicat de ea, una mai puţin şi-ar fi rămas un gol dificil de explicat în această schemă existenţială care se lepădase de tot ce era de prisos, care subjuga printr-o idee banală şi meschină despre lume şi lucruri.

Lumina care intra prin geamuri aducea o aură de dincolo de mormînt, iar feţele livide erau exact ceea ce-mi închipuiam eu c-ar trebui să existe într-un loc pentru morţii vii care deveniserăm.

Responsabilii pentru arhitectura acestor dependinţe uitau de funcţia lor de recreere şi le concepeau ca pe nişte nave anodine, uriaşe garderobe unde utilizatorii să-şi poată dezgoli spiritul de propriile acoperăminte. Eram carne pe punctul să se transforme în pulbere – sau poate deja eram pulbere. Era decepţionant să părăseşti izolarea spaţiului personal, ca să vii în această sală de aşteptare cu tejghea, unde ne bucuram de timpul liber programat. Nici perdele, nici covoare, nici tablouri, doar ecranele cu mesajele informatice de rigoare şi sistemele audio emiţînd în aer spoturi ascultate de o mie de ori.

M-am amuzat observînd gesturile repetate, ca şi cum, în orice situaţie, fiinţele embrionare care eram ar fi răspuns cu acte reflexe: îţi agăţi într-un anume fel costumul de protecţie, verifici că atîrnă cum trebuie, îl agăţi din nou, te duci la bar, cauţi o masă, pui jos tava, te aşezi. De ce tot zorul ăsta să alegi o masă liberă? Pentru mine, să dau peste cineva cu care să vorbesc era tot ce mi se putea petrece mai bun. Dacă era să fie, reveneam pe urmă asupra conversaţiei, îmi aminteam rîsul, căutam tonul vreunui cuvînt folosit la întîmplare, dar a cărui alegere vădea o anume intenţie. Îmi plăcea să comunic, şi totuşi, cu tava în mînă, instinctul meu urma acelaşi traseu, o ocheadă şi să aleg un loc doar pentru mine, dacă se găsea lîngă fereastra cea mai bună. Şi asta făceam în acea zi, mă uitam prin geamul de sticlă la dimineaţa care, ca de obicei, era gri. Eram în plină vară şi se vedea că nuanţa e puţin mai deschisă. Culoarea şi temperaturile ridicate rămîneau neschimbate tot anul. Dac-o ţinem aşa, numele anotimpurilor se vor goli de conţinut şi vor sfîrşi prin a fi asociate unei tradiţii oarecare, la fel cum s-a întîmplat cu idele romane, înainte să se piardă pe harta uitării.

Stăteam jos privind cînd înăuntru, cînd afară, alternînd lipsa de evenimente, cufundată în acea stare catatonică ce-ţi permite să exişti fără să-ţi dai seama. Amînam momentul întoarcerii acasă, speram ca vreun cunoscut să vină să se aşeze cu mine ca să am şansa de a mă deschide, să ies din spaţiul meu interior care-mi provoca senzaţii de claustrofobie.

Între timp, urmăream priveliştea exterioară, atît de sordidă estetic, şi mi s-a părut că alăturarea celor două cuvinte, sordid şi estetic, era perfect potrivită ca să defineşti dezolarea extremă, ca să înţelegi lumina ambientală de culoarea asfaltului, ca şi cum veacuri de eroziune ar fi pulverizat gudronul, depunîndu-l în cer şi pe pămînt.

Priveam cu tristeţe, temîndu-mă că splendoarea trecută era de neregăsit, oricît ar proroci augurii oficiali întoarcerea în paradisul pierdut, într-un răstimp încă nedefinit. Ordinea lucrurilor era previzibilă: trebuia să ne stabilim pentru totdeauna în locuri unde temperatura ne permitea să supravieţuim, iar viitoarele generaţii nu vor strîmba din nas dinaintea unicului tip de viaţă pe care-l vor fi cunoscut. Mi-a revenit în memorie chipul lui Jean-Claude Guillebaud, în acea după-amiază la institut – sau să fi fost dimineaţa tîrziu? Era ca de obicei. Conferinţa – aproape de sfîrşit. Control total. Generaţiile care se pregăteau să preia ştafeta, reprezentate în acel public rarefiat, aşteptînd ca vorbitorul să termine, ca să poată pleca. Foieli, tusete, forfota iminentă pe cale să explodeze. Eu însămi revedeam în minte treburile pe care le aveam de făcut de cum voi fi ieşit pe uşă. Atunci i-a scăpat. Pentru umanitate, riscul major nu erau războaiele. Riscul era disoluţia ei de facto, în dulcea linişte a laboratoarelor sau universităţilor. O pastilă pe care am înghiţit-o, pe care o depozitasem în nu se ştie ce colţ al memoriei şi pe care astăzi o scoteam din nou la lumină prin Dumnezeu ştie ce asociere de idei.

Dintr-odată, ceva se schimbă înăuntrul cafenelei. La apariţia unor patrule de gardieni cărînd obiecte stranii, care alergau nu se ştie către ce, pentru că oficial în Corintia nu se întîmpla niciodată nimic, iar dacă se întîmpla, doar zvonul înregistra faptul, făcînd încă şi mai impenetrabilă cortina de fier pe care Infocraţia o ţesea în jurul reţelei ei mediatice. Toată lumea se ridică în picioare, se răsturnară cîteva scaune, un vas căzu pe podea, dar chiar şi aşa, tăcerea învinse. Privirile luară un aer de interogatoriu şi, la fel ca la sosire, gesturile reflexe fură reluate: te ridici, dai la o parte scaunul şi te duci să te uiţi pe fereastră. Eu, care de pe locul meu nu vedeam ce se petrece, n-am ştiut ce anume i-a făcut pe ceilalţi să se îndrepte spre cuier, ca să-şi ia costumul de protecţie cu care să poată ieşi. Am prins unele comentarii.

– Iar începem.

– Fir-ar să fie.

– Pare-se că se plictisesc – circulară cîteva voci cînd se puse în funcţiune sistemul acustic. Dar nimeni nu se aventură afară pînă cînd, din uşă, unul dintre acele obiecte stranii nu urlă ursuz, iar un gardian ne ordonă:

– Haide, ieşiţi.

Detectorul era o noutate şi grăbea operaţiunea, fiindcă stridenţa lui spărgea timpanele. Afară era deja un grup considerabil de persoane, care se tot mărea cu cei care ieşeau din clădiri şi se strecurau pe aleea îngustă spre bulevard. Cînd mi-am dat seama că toată lumea părăsea cafeneaua, m-am alăturat turmei, cuprinsă de o înfiorătoare lipsă de chef, tentată să stau în continuare aşezată fie ce-o fi, dar odată singură, graba m-a molipsit şi m-a luat o bruscă teamă iraţională să nu rămîn în urmă; am grăbit pasul şi am sfîrşit prin a fugi, îndreptîndu-mă, ca şi ceilalţi, spre adăpostul subteran, la vreo 500 de metri de locul unde mă aflam, în plin centrul Corintiei.

Cîteva minute mai tîrziu, m-am îndepărtat şi m-am oprit. Am închis ochii şi mi-am imaginat acele fisuri dintre clădiri care erau străzile, zgîrieturi în masa de ciment, umplîndu-se de lume revărsată din cămăruţele ca nişte celule, alcătuind pîraie ce vor tinde spontan să se scurgă în artera principală, un pic mai largă decît celelalte drumuri, nu mai mult de doi metri, înfundînd-o.

Gardienii încercau să împiedice blocajul deviind şuvoiul uman pe rute alternative, dar era o misiune imposibilă. Instinctul, care mie-mi pare un răspuns de mare complexitate, iar experţilor – o reacţie primară, îndemna lumea să-i urmeze pe cei care mergeau în frunte, optînd pentru un traseu identic, ceea ce în curînd avea să umple pînă la saturaţie calea aleasă.

Am deschis ochii. Mulţimea era deja considerabilă şi, deşi rămîneau goluri, abia de se putea vedea o bucăţică de asfalt. Mi-a venit acelaşi gînd de altă dată, nu conta că mor, dar să mor strivită mă îngrozea.

Revenindu-mi în fire, am intrat în învălmăşeală şi am început din nou să fug, fără să găsesc un ritm care să-mi pară comod, fiindcă picioarele îmi slăbeau cu fiece pas, iar mintea se încăpăţîna să nu mă însoţească. Dacă cineva m-ar privi, i-ar veni în minte silueta graţioasă a unei păsări de apă, ce dezastru, ce durere, mi se rupea sufletul.

Mi-am amintit de cheie. Era singurul obiect pe care-l păstram din fosta mea viaţă la Maguncia. În acea noapte de demult, am ţinut inelul de chei într-un buzunar de la pantaloni şi asta a fost legătură palpabilă cu trecutul care mi-a rămas. Fără ea, amintirile mele s-ar fi putut confunda cu acel univers paralel pe care-l inventam ca decor al poveştilor mele. O purtam mereu cu mine. Îmi plăcea s-o ţin în mînă pentru ca atingerea ei să mă liniştească, să constat că era încă la locul său. Dac-aş fi rătăcit-o, aş fi rămas fără talisman, fără nadă, fără unica relicvă pe care-o mai aveam din ceea ce fusesem.

Epuizarea pe care mi-o năştea acest al o mie unulea exerciţiu de evacuare îmi părea greu de înfruntat. Eram incapabilă să-mi amintesc de cîte ori se repetase; de atît de multe ori, încît, deşi acum pericolul era cert, să urmez indicaţiile mi-era la fel de greu ca şi să-mi continui fuga.

Mănunchiurile de raze infraroşii ne urmăreau, controlînd ca nimeni să nu se ascundă, iar dispozitivul de gardieni îşi triplase efectivele. Se părea că e pe bune.

M-am oprit din nou şi, strîns lipită de perete, m-am aplecat cît să ajung cu capul la genunchi şi mi-am legănat braţele, aşa cum făceam în sala de sport cînd mă sufocam, ca să-mi oxigenez plămînii, apoi am rămas pe marginea trotuarului, pierdută în contemplarea acelui loc atît de sinistru care-mi era acum cămin, reper, deşi s-o accept mă durea carnea.

Traducere de Iulia POPOVICI

La Alambrada de Levi,

Lengua de Trapo, 2006

Milagros Frías

(Jerez de los Caballeros, Badajoz, 1955)

Licenţiată în Ştiinţele Informaţiei la Universitatea Complutense, unde a studiat, de asemenea, Sociologie. Dintotdeauna, activitatea sa profesională a fost legată de jurnalism şi cultură. A fost redactor al revistei Nueva Empresa şi colaboratoare a periodicului Ya. În prezent, lucrează în domeniul editorial şi face critică literară pentru revista Leer. A publicat romanele La sal de la vida (Espasa Calpe, 1999), Ars Amandi (Espasa Calpe, 2000), Paisajes de invierno (Alianza Editorial, 2003) şi La alambrada de Levi (Lengua de Trapo, 2006). A publicat numeroase povestiri în volume colective şi a scris nuvela L’Ennui pentru colecţia La casa ciega (Edaf, 2005). A colaborat la antologiile Sobre raíles: el Transcantábrico cultural (Imagine, 2003), Suiza y la migración: una mirada desde España (Imagine, 2004) şi Traslatio literaria e Xacobea (Imagine, 2007).

Ultima sa creaţie, romanul de aventuri Luces que ciegan la noche, este cîştigătoarea celei de-a XXI-a ediţii a Premiului pentru proză Gonzalo Torrente Ballester.