OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Daca e Venetia, e Asia“... E un truism pe care palmaresul ultimelor opt editii ale Mostrei de film venetiene aproape ca l-a ridicat la rang de lege. In tot acest rastimp, nu mai putin de cinci „Lei de Aur“ au plecat spre Estul indepartat: 1992 – Qui Ju Da Guansi (Qui Ju merge la judecata, r. Zhang Yimou, China), 1994 – Aiqing Wansui (Traiasca dragostea, r. Tsai Ming Liang, China), 1995 – Cyclo (r. Tran Anh Hung, Vietnam), 1997 – Hana-Bi (r. Takeshi Kitano, Japonia) si 1999 – Not One Less (r. Zhang Yimou, China). Era de asteptat ca istoria sa se repete si in acest an, cu atit mai mult cu cit in competitie se aflau trei titluri asiatice care porneau drept favorite: Platform (al chinezului Jia Zhang Ke), Seom (al sud-coreeanului Ki-duk Kim) si Durian Durian (al hongkonghezului Fruit Chan, laureat cu doar citeva zile in urma la Festivalul de la Locarno, pentru Little Cheung).


Daca e festival de film, e Iran

Juriul condus de Milos Forman le-a ignorat insa cu desavirsire, preferind – in virtutea truismului enuntat anterior – ceea ce un grup de rezistenta din rindul criticilor numeste, cu vadita resemnare, „inevitabilul film iranian“. De asta-data, el s-a numit Dayereh (Cercul de Jafar Panahi), iar singurul motiv pentru care il amintim este ca titlul lui evoca aceasta agasanta stare de fapt din circuitul festivalier international: e un cerc vicios din care aproape nici un festival nu poate si – mai grav – nu vrea sa scape. Reducind totul la un alt truism: „Daca e festival de film, e Iran“. Si ce dovada mai concludenta ca cinematografia atit de (inutil, pina la urma) premiata a acestei tari se invirte ea insasi in cerc decit faptul ca Mostra a tinut sa ne prezinte documentarul lui Makhmalbaf-tatal despre Cum a facut Samira „Tabla“? In aceste conditii, sa nu va mire daca, la editia din 2020 a Festivalului de la Berlin veti fi martorii unui „incitant“ documentar despre Cum a facut Mohsen Cum a facut Samira Cum a facut Mohsen Cum a facut Samira... Cum a facut Samira „Tabla“.

Dincolo insa de aceasta tendinta atit de transparenta, impartita frateste cu suratele ei de serie A (Cannes-ul si Berlinul), Mostra venetiana isi permite indrazneala de a iesi din rind. Venetia 57, in special, s-a intrecut pe sine, supunindu-si publicul nu doar unui binom de filme italiene din care Mafia locala nu pica prea bine (I Cento Passi si Placido Rizzotto), ci si unui tir incrucisat de imagini-soc si teme-tabu. N-a lipsit zi din care sa nu curga singe, prin cele mai diverse orificii, imaginabile si mai ales neimaginabile, dupa cum n-au trecut doua zile in care sa nu fi avut parte de un film care, cu siguranta, va fi inclus intr-un viitor Gay and Lesbian Film Festival. Se pare insa ca nimic nu a fost prea mult pentru publicul „silit“ sa asiste la toata aceasta „homo/hemo“-desfasurare. Nici un scandal major, nici un protest, nici un strigat de indignare, ci poate doar, din cind in cind, un murmur de dezaprobare. Judecati si dumneavoastra. La rece.


Homo

A fost prefixul favorit al acestei editii. Si nu este vorba aici despre toate acele filme care si-au facut un obicei din a bifa, in treacat, „chestiunea“ si de care nici Mostra n-a dus lipsa. Prea putin ne mai socheaza insa faptul ca Liv Tyler joaca o lesbiana in Dr. T and the Women sau ca heterosexualul convins, dar divortat, din Tillsammans se lasa atit de repede sedus de „partea intunecata“ cita vreme in competitia oficiala s-au aflat trei filme care abordeaza frontal si fara menajamente homosexualitatea: americanul Before Night Falls, columbianul La Virgen de los sicarios si portughezul O Fantasma.
Before Night Falls adapteaza romanul autobiografic omonim al scriitorului cubanez homosexual Reinaldo Arenas, persecutat de Castro, aruncat in inchisoare alaturi de criminali, hoti si detinuti politici, exilat in America si mort de SIDA in 1990. Tematica gay e dublata de continutul apasat politic, antitotalitar si anticastrist, caruia filmul lui Julian Schnabel ii datoreaza, de fapt, cele doua premii obtinute. Scene-soc: Johnny Depp (aproape de nerecunoscut) in rolul prostituatei Bon Bon care face oficiul de mesager al textelor scrise de Arenas in inchisoare. (Ghici cum le transporta...) Si acelasi Johnny Depp in rolul unui tortionar excitat care-l obliga pe Arenas la cea mai ingrozitoare felatie: aceea a unei tevi de pistol...

La rindul lui, La virgen de los sicarios adapteaza romanul autobiografic al scriitorului columbian homosexual Fernando Vallejo, intors acasa dupa o absenta de 30 de ani si indragostit de un tinar care se va dovedi un asasin platit de mafia locala. In ciuda virulentelor atacuri ale lui Vallejo la adresa Bisericii si a Papei, filmul lui Barbet Schroeder si-a gasit loc (si el) in palmaresul final, fiind premiat cu Medalia Senatului.
In fine, O Fantasma. Succesiunea necontrolata de scene-soc din acest film a reusit performanta de a-i diviza nu doar pe criticii prezenti, ci si organizatiile italiene de homosexuali: in el, protagonistul se masturbeaza sub dus imbracat intr-o pereche de chiloti rupti gasiti intr-un container; masturbeaza un barbat legat si inghesuit pe bancheta din spate a unei masini de politie; se excita strangulindu-se cu snurul dusului; poarta un combinezon de latex negru in timpul actelor sexuale. Interesant e ca atit Schnabel, cit si Schroeder au tinut sa precizeze in caietul de presa ca sint casatoriti, stiut fiind faptul ca, in general, filmele gay sint opera unor regizori gay.


Hemo

Singe pe podea in Possible Worlds, in jurul unui barbat asasinat caruia i-a fost despicat craniul si furat creierul. Singele care „insoteste“ nasterea filmata live, in prim-plan, de camera lui Robert Altman, in Dr. T and the Women. Singe tisnind pe nasul unui gangster caruia Takeshi Kitano i-a indesat cite un betisor-tacim in fiecare nara. Singe tisnind pe nasul unui negru pe care acelasi Takeshi Kitano il fericeste cu o sticla sparta in plina figura. Singe tisnind din Takeshi Kitano, ciuruit asemenea comisarului Catani din Caracatita, in Brother. Singe tisnind din gitul „printesei“ Franka Potente prin tubul pe care i-l monteaza „razboinicul“ Benno Fürmann, in filmul lui Tom Tykwer, Der Krieger und die Kaiserin. Singe prelins pe gingiile inflamate ale lui Sergio Rubini, in Denti. Singe improscind obiectivul aparatului si stinca de care acelasi erou din Denti incearca sa-si zdrobeasca cei doi dinti uriasi din fata. Singe tisnind din gura eroului din Seom, care a inghitit un manunchi de cirlige de pescuit, pe care eroina i le extrage unul cite unul. Singele eroinei din acelasi Seom, care si-a introdus aceleasi cirlige in vagin si pe care eroul i le extrage unul cite unul... Singele, pardon... ciocolata fierbinte si otravita pe care le-o administreaza Isabelle Huppert celor dragi, cu o delicatete straina de orice perversiune, in Merci pour le chocolat, de Hitchcock, pardon... Chabrol.