OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Guido CERONETTI
Tacerea trupului. Materiale pentru studiul medicinei
Traducere din italiana de Michaela Schiopu. Cu un cuvint inainte de E.M. Cioran, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, 208 p., f.p.

Nedumeririle unui editor
Tacerea trupului apare in 1979, la Adelphi Edizioni S.P.A. Milano. In 1990 ajunge deja la a cincea editie, iar autorul sau se afla in situatia de a oficia ceremoniile si ritualicele fraze de inceput ale unei postfete. Iata ce gaseste de cuviinta sa noteze Guido Ceronetti cu acest prilej: „Nu imi explic succesul «incintatorului meu caiet de insemnari», cum cu generozitate l-a numit Roberto Calasso. Trebuie sa-l accept insa deoarece Soarta actioneaza dupa bunul plac, constient fiind insa ca motivele sale sint, ca de de obicei, ascunse. Prea putine lucruri placute la citit sint aici, si totusi nu am dat la lumina o alta carte mai bine primita ca aceasta [...]. O definitie la care tin si pe care as vrea sa o sugerez e cea de cartulie satirica“ (p. 197).

Pretins asertiv, tonul e cel al unui patimas. Tradeaza un ipocrit sarmant. Ceronetti minte. Minte prin omisiune si distorsiune. Dar o face cu eleganta savanta. Faldurile inselatoarei sale obiectivitati descriu o intreaga retorica a malitiei. In ciuda conciziei, aceste citeva consideratii genereaza o veritabila reprezentatie de ironie si eficienta literara. Prin minimum de cuvinte – maximum de insinuare si disimulare. Si, in subsidiar, citeva reflectii despre o relatie complicata si veche de cind lumea cartii: triunghiul autor-text-cititor, unde, cu umilinta sagalnica, Ceronetti se preface a se plasa. I-ar reveni, aici, doua locuri din trei si, deci, un rol major. Despre care – pentru ca asa s-ar cuveni intr-o postfata – te-ai astepta sa vorbeasca. Dar ce magician adevarat admite sa urmeze intocmai gestul cel mai asteptat de naivul spectator?

Ceronetti deturneaza atentia de la sine si Tacerea trupului – intimplator, cartea sa cea „mai bine primita“ – spre „bunul plac“ al Sortii, lucrind, ca-ntotdeauna, din motive „ascunse“, si traducindu-se printr-un „inexplicabil“ succes de public. Imprejurare fericita, fata de care, prea putin responsabil, autorul isi declina meritul si isi declara, cu falsa modestie, smerita gratitudine. Cochetarie enorma si chiar – intr-un anume sens – monstruoasa: caci pe cit de gratioasa si de perfid-suava pare a fi uimirea lui Ceronetti fata de jocul generos al sansei, pe atit de grav-prezumtioasa este insinuarea astfel camuflata la adresa cititorului sau, deghizat (flatant…) in instrument al Sortii binevoitoare. Ce anume sa fi stirnit interesul acestuia fata de un volum continind „prea putine lucruri placute la citit“? Si ce sa fi intretinut, apoi, ritmul unei asemenea solicitari (sau, mai adecvat zis, devorari) editoriale? Printre rinduri, Ceronetti avanseaza o ipoteza in care, cu abilitate pervers-ironica, il atrage si pe cititor, culpabilizindu-l subtil, prin „intoxicare“: fenomenul pare a tine de necontenitele surprize ale receptarii, daca nu chiar de incontrolabil sau de un hazard cu totul special. Un hazard al gustului si al interpretarii care – e de presupus – autorului ii e bine stiut. Altminteri, de ce ar mai fi simtit util, si inca la cea de-a cincea sa editie, sa enunte explicit (desi sub timidul titlu de „sugestie“) dimensiunea satirica a Tacerii trupului?

Histrionism simpatic si nici macar neasteptat. Dimpotriva, comportamentul ii e simptomatic lui Ceronetti: un glas de mistic surdinizat in toropeli de senzual. Incercind sa se ascunda, se dezvaluie. Iar mimarea falsei modestii si insinuarea gracil-prezumtioasa sint numai doua dintr-un vast arsenal de efecte magistral controlate. Inceputul acestui mic discurs de escorta are valoarea unei puneri in abis pentru arta sa literara. Surprizele receptarii nu intrec, in cazul Tacerii trupului, premeditarile auctoriale si dexteritatea jocurilor de regie. In disimularea si dramuirea lor inteligenta consta chiar farmecul acestei carti. Si succesul ei, de vreme ce suprema provocare pe care i-o ofera cititorului este tocmai placerea – sistematic contrariata – de a incerca sa reconstituie, din farimele lasate la vedere, profilul celui care a scris-o.
Inaintea cititorului ferice si perplex s-a aflat un editor necunoscut. Fie el si unul conventional-generic, dar la fel de nedumerit. Caruia (de n-o fi functionat si aici un artificiu sau vreo disimulare plina de umor), intr-o scrisoare datata 7 martie 1983 si reprodusa in recenta editie romaneasca, Cioran ii scria cu solicitudine urmatoarele: „M-ai intrebat, draga Prietene, ce soi de om e autorul acestei carti – Tacerea trupului. Curiozitatea ta este de inteles: n-o poti citi fara sa te intrebi mereu ce monstru admirabil a zamislit-o“. De ce „monstru“? Si pe deasupra „admirabil“? Ce a gasit un editor in aceasta carte in stare sa-l bulverseze si sa-l incite? Ce l-a stirnit sa ceara si sa astepte date suplimentare despre autorul ei?

Inchisoarea trupului si nesfirsitele ei (r)umori
Dureri, suferinte si neputinte. Bolgiile infernale ale bolii. Cohorte de bacterii, ulceratii si rani. Valuri de secretii, dejectii si singe. Eruptii cutanate si invazii de tintari. Mormane de reziduuri, oceane de deseuri, populatii de organisme sacrificate. Inventarul maladiilor din antichitate, al epidemiilor din evul mediu si al contaminarilor din modernitate. Lista extirparilor din actualitate. Fragmente din filozofi, fiziologi, anatomisti, alchimisti si literati ai tuturor timpurilor si spatiilor. Ginduri personale.

Vise. Obsesii si fobii. Anxietati si idiosincrazii. Notatii despre concupiscenta leprosilor, despre tirzia dezvoltare afectiva a barbatilor (intre 40 si 50 de ani), despre superstitiile si habitudinile uitate ale diverselor epoci si culturi (de pilda: in secolul XII, „corpurile cavalerilor morti departe de patrie erau de obicei descarnate, prin fierberea in apa cu vin sau apa simpla. Carnea coapta si desfacuta era ingropata pe loc, iar oasele erau readuse acasa“ – p. 131), despre inadecvari de traducere strecurate in denominatiile unor parti ale corpului omenesc, despre pornirile ucigase, canibalice, homicide manifestate in consumul de carne si secatuirea pamintului. Speculatii pe tema relatiei dintre industrie si cancer, dintre experimentele stiintifice si bolile misteroase, succedate alarmant. „Cataloage de senzatii ale trupului“, „sondaje fara finalitate“ (p. 10), felurite meditatii: „Un muc lung de tigara strivit in chiuveta unei toalete ne ofera filmul portretului moral al unui om. Iata-l: vulgar, arogant, prost, lipsit de generozitate, egoist in actul sexual, imbogatit prin escrocherie si lacomie, indiferent la nefericirea semenilor, distrugator al animalelor si al plantelor, vinator, cititor al presei sportive, apucator, greoi in toate, zgomotos, cu gura mare, practic pina la meschinarie, consumator de carne fripta, bine sarata, bautor de cafea, imbracat in haine scumpe, parfumat, respectuos fata de putere, innebunit dupa masini. A intrat acolo ca sa urineze, si-a lasat fotografia; nu mai conteaza cum il cheama“ (p. 55); „Tiroida si durerea.

Leriche observa ca paratiroidele intervin printr-o dozare excedentara sau deficitara a calciului in armonia senzitiva, in reactia la durere, deci in generarea ei. Orice dezechilibru al sensibilitatii, la o fiinta aparent normala, nu este probabil decit reflexul prelungit al unui joc paratiroidian, al unei usoare dereglari hormonale, pulbere karmica, pilpiiri ale lui Psyche“ (p. 59); „Lumea asta care ia masa impreuna, incrucisind linguri si idiotenii, care discuta mincind, gesticuleaza, se cearta, povesteste intimplari, hotaraste afaceri, judeca literatura, condamna sau ii gratiaza pe acuzati – cum poate fi suportata? Este un chin ce trebuie evitat atunci cind nu esti la fel cu ei. As accepta sa iau masa in compania altora cu conditia ca nimeni sa nu scoata o vorba, iar o voce frumoasa si linistita sa citeasca lucruri usor de digerat“ (p. 134).

Cui i-au cazut ochii pe rinduri precum cele de mai sus va fi dedus, pesemne, ca autorul lor nu poate fi decit un formidabil mizantrop. Un mizantrop iremediabil, caruia, in replica (razbunind un biet strivitor de tigara atit de iute sfichiuit de acest sarcastic Ceronetti), cititorul iritat i-a si schitat probabil „filmul portretului moral“: si l-a imaginat ca maruntel, efeminat si ticait, inexpresiv si nevricos, taciturn si mofluz, vesnic gripat si siciit de alergii, cu siguranta snob, vegetarian si misogin, ipohondru, neurastenizat si devitalizat, sufocat de manii, tabieturi punctuale si indispozitii insistente (reumatice, renale, hepatice, coronariene s.a.m.d.), lenevind zi si noapte intr-un cabinet obscur, imbicsit de arta, de colectii, volume ingalbenite si colivii cu pasari exotice.

Dar citeva pagini mai incolo sau mai incoace pripitul portret se complica surprinzator. Incepe sa se clatine sub varii ezitari. Nu mai corespunde unei persoane apte sa extraga, dintr-o obscura nota de calatorie de la 1862, poezia demna de un cadru fellinian a „unui dormitor public, la Pekin, denumit Casa Penelor de Gaina“: „un dormitor imens, acoperit in intregime cu un strat gros de fulgi de gaina“, un „ocean de fulgi“ unde „mii de saraci vin si se cuibaresc“ (p. 120). Devine indoielnica pina la inadecvare banuiala de mizantropie aplicata cuiva care dovedeste umor delicat, gust pentru voluptate si alte criterii de frumusete decit cele monocord standardizate ale vremii sale. Citeva exemple: „Minunat titlu: Spasmele doamnelor cu spirit rafinat, ale celor care indragesc literatura si ale altora cuprinse de dulcea pasiune a dragostei, boala acestui secol. Cu anatomia unor inimi si creiere ale acestora, Venetia, Graziosi, 1789. Autor: Giovanni Virani. Anul pentru studierea spasmelor este bine ales: 1789“ (p. 21); „Un vindecator din Torino a trait cu o sifilitica fara a se molipsi, asigurindu-ne ca atunci cind exista dragoste nu te poti molipsi. Explicatia nu convinge, dar este frumoasa“ (p. 45); „O data cu propagarea epidemica a SIDA, se vor imputina si femeile afectate de anorexie: se vor iubi mai mult pe sine, pentru a nu-i mai infricosa atit de tare pe barbati, deveniti calugari din cauza contaminarii“ (p. 88); „Ca toti medicii bogati, Freud era un colectionar maniac. Casa din Berggasse era plina de ceramica si mici bronzuri antice. Cabinetul in care erau intinsi pacientii gemea de aceste piese de colectie. Cred ca efectul era deprimant“ (p. 95); „Daca lipsim sentimentele dragostei de morbiditatea care le indulceste, ele nu vor deveni sanatoase, ci sterile, atrofiate, batute de vintul arid al cruzimii“ (p. 109).

Sovaiala si nedumerirea, toate perplexitatile tranzitorii ale cititorului provin din deruta expresiva pe care o naste fragmentul. O impresie scontata, cu (aproape diabolica) stiinta a reactiilor omenesti, de scamatorul Ceronetti, un prestidigitator agil cu teme grave, facind uz de citate, titluri si comentarii lapidare spre a-si dramatiza propriile angoase. In hiperbole si parabole, antrenate in mici scene de mistere medievale, Dorinta, Moartea, Crima si Distrugerea defileaza pe fundalul gotic al spaimelor si suferintelor carnale din Tacerea trupului. Scenografia pe care o dezvolta aceasta sensibilitate umilita si exaltata de imensul imperiu al trupului creeaza insa un ansamblu de o tulburatoare coerenta si armonie. De o rotunjime perfecta, ca un sin plin de femeie coapta (comparatia nu i-ar displacea autorului…).

„Simbol al simbolurilor“
Guido Ceronetti e, intr-adevar, un mizantrop. Dar unul incintator. „Un curios, prea bucuros ca poate scotoci prin microcosmosul uman (proclamindu-i divinitatea si tragismul in fata prostiei si a tacerii) si, deopotriva, ca nu reuseste sa cuprinda cu miinile si sa defineasca cu deplina certitudine nimic, in afara divinitatii si a tragicului esential“ (p. 10). Un dandy elegiac, oscilind intre asceza si luxurie, afirmindu-si viciul de a contempla cu fervoare nevrotica splendoarea si abjectia carnii, grandoarea si mizeria fiziologiei: metonimii lacunare ale celui mai tenace incomprehensibil. Un spirit leopardian, preocupat de „inocentul si chinuitorul dualism suflet-trup“ (p. 10), un individ terifiat de nelimitatul potential maladiv al corpului omenesc si fascinat de inefabilul sau profund, venerind trivialitatea organicului din care se nutreste indicibilul festin al simturilor.
Un profet disperat, o voce singulara si intensa de ecleziast contemporan. Ori de cite ori iese la rampa, Ceronetti gesticuleaza apocaliptic, denuntind excesele (in)umanului, etalindu-si grimasele de sarcasm si incintare fata de neputinta medicinei ori lansindu-se in metafore despre trupul-inchisoare condamnat sa existe intr-un „ospiciu planetar“ (p. 125). Afin cu Bosch (dar si cu Kafka ori cu Beckett), in reprezentarile lui Ceronetti lumea este un colos de guri devoratoare, iar medicina occidentala, responsabila de „caderea imunitatii spirituale“ si de „blocarea iremediabila si deprimanta a lumii prin stiinta“ (p. 202), capata aspectul inspamintator al unui masacru aseptic, legiferat si birocratizat.

Sub beneficiul deductiei, acestea sint putinele trasaturi sigure din profilul cuiva care, in plin secol XX, se mai incumeta sa scrie despre corpul omenesc: suprafrecventat, vlaguit „simbol al simbolurilor“ (p. 9). Entitate supusa degradarii infinite si infinitezimale. Obiectul cel mai prolific conotat si cel mai aprins adjudecat: literar, artistic, filozofic, religios, stiintific, politic. Cel mai saturat de cuvinte si mai agresat de privire. Contabilizat, masurat, ajustat, falsificat fara odihna.
Ceronetti isi alege atare tema (ingrata) spre a o onora cu patos decadent, printr-o adevarata orgie de eruditie. Departe de a fi execrata sau „ameliorata“, nici o clipa alterata prin innobilare facila sau poetizare mincinoasa, grozavia functiilor trupesti – domeniu al unor nesfirsite si fatale servituti – este inregistrata cu acribie febrila si paroxistic asumata. Rezulta o carte bizara, un volum-colaj, compus din fragmente menite sa aminteasca obsesiv excedentarul pletoric al corpului omenesc si sa divulge puzderia de semnificatii prin care, disputindu-si-l cu inspiratie nesecata, stiinta si arta s-au intrecut a-l incarca. Impovarat de sensuri, corpul continua sa se sustraga insa oricarei intelegeri definitive.

Somatic si vegetativ: disociere traditionala si pur conventionala, finalmente arbitrara, caci neputincioasa. In fata tentativelor de a-l epuiza prin cunoastere, trupul tace. Si rezistente la eforturile stiintei, inchise in mutenia lor ireductibila ramin misterioasele aventuri organice si cauzele prime ale tuturor intimplarilor corporale: „Te linisteste gindul la clipele necunoscute si infricosatoare ale existentei omenesti, creatia spirituala, dragostea, moartea, care prin misterul lor adinc ne repeta intruna ca totul vine de sus, ca inceputul si sfirsitul, sau lipsa de inceput si de sfirsit, nu sint intimplatoare, ci imposibil de cunoscut si indepartate“ (p. 79). In cea mai deplina si etansa imanenta – realitatea corporalitatii imediate – rezida un „dincolo“ impenetrabil: motiv pentru „enorma“ „teama de trup“, „una din cele mai vechi“ (p. 204), pe de o parte, dar si marturie a divinitatii sale, sursa de negraite promisiuni, pe de alta parte.

Or, in cartea-spectacol a lui Ceronetti, nu demonstratia de eruditie detine partitura prima. Oricit de policroma si de fastuoasa, recuzita savanta nu are decit un rang secund: e destinata ca, paginind-o contrastiv si amplificind-o maximal, sa releve neincetat statornica „tacere a trupului“. Ambivalenta ca insusi trupul si ca tot ce misca in Ceronetti Circus, in echilibristica fragila dintre vitalitate si melancolie, sintagma-titlu desemneaza doua realitati distincte: atit permanenta eschiva a corpului, nedezmintita sa sustragere rationalizarii totale, cit si abandonul neconditionat in fata inteligentei sterile a medicinii, lepadarea de sine in favoarea bolii, petrecuta in resemnare muta si despiritualizata, vaduvita de credinta si lipsita de cuvintele tamaduitoare ale rugaciunii. Aceasta din urma figureaza printre daunele – care „nu suporta masura nici unui fel de satira“ – aduse de „nebunia experimentala mascata de o gindire rece“; incomensurabila si ireversibila, scrie Ceronetti in postafata mai sus pomenita, este asemenea „paguba adusa orbeste omenirii, adevarului nostru omenesc facut din lupta si din moarte, posibilitatilor noastre de a purta batalii spirituale, de a ne depasi nefericirea“ (p. 198-199). Iar mortii silentioase, survenite in albe incaperi hiperutilate, ori sinuciderii atone, „curate“ si comode, Ceronetti le prefera spasmele, crampele, crisparile si chinurile fagaduind mintuire.

Tratat de etica? Sau de (non)estetica? Carnetul unui mizantrop vizionar? „Cartulie satirica“? Opera unui polifobic, neurastenic, melancolic, excentric? Toate la un loc, dar, mai presus de toate, literatura. O pledoarie stranie – atit de tulburator anacronica, incit devine poezie pura – pentru imposibila intoarcere la simplitatea si caldura corpului, pentru calma regasire a misterului sau viu si inocent. O carte de o subiectivitate violenta, hranita dintr-o dureroasa sete de puritate. Pentru ca o funciara si nesperata ingenuitate se afla in inima ei, ivita din credinta ca „aceasta carne este invelisul unui spirit incatusat, condamnat la o pedeapsa carcerala, dar nu la moarte“ (p. 148) si ca intotdeauna se poate alege: „spiritualul sau moartea. Cu violenta sau cu blindete din lume se mai poate fugi inca“ (p. 159).

Guido Ceronetti (n. 1927), filozof, poet si traducator italian, autor de eseuri si volume de publicistica traduse in numeroase limbi ale lumii – iata tot ceea ce, alaturi de o scurta lista bibliografica, ne ofera despre acest autor misterios, cu o zgircenie impardonabila, volumul publicat la Editura Humanitas (redactor: Vlad Russo). Inutil de precizat ca scrisoarea lui Cioran, oricit de frumos tradusa din franceza de Emanoil Marcu, pe post de cuvint inainte, nu poate suplini o banala dar necesara prefata. Intaritat de parcimonia editoriala, cititorului ii ramine, in lipsa de alte solutii, sa apeleze la Internet: dupa un simplu „search“ pe „Ceronetti“ i se listeaza sumedenie de link-uri si de titluri. Si are ocazia de a-si verifica intuitiile de lectura: faptura fragila si aerata, Guido Ceronetti este unul dintre cei mai apreciati scriitori italieni, traducator de marca si colaborator regulat al cotidianului La Stampa din Torino. Dar mai este, intr-adevar, si un scamator sagalnic, indragostit de viata si de strada: a infiintat un circ care ii poarta numele si o companie de marionete: „Teatrino dei Sensibili“…