OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru mine, Mircea Nedelciu a fost un prieten. Nu l-am cunoscut direct. In schimb, am simtit fata de Mircea Nedelciu acel gen de atasament pe care il fac cu putinta fascinatia si claustrarea taciturna, singuratica, in cartile sale. Ele iti dau, in timp ce le citesti, acel particular sens al solidaritatii, afinitatii si inrudirii deductibile numai din contactul cu textele ori manifestarile publice ale cuiva. Ca si fericitul, beneficul sentiment ca dupa ce ai inchis o carte poti fi in masura sa configurezi profilul interior al autorului ei. Iar o intimplare si mai fericita a vietii de cititor nu traiesti decit atunci cind afli ca ipotezele tale indepartate coincid ori chiar se suprapun peste datele concrete ale unui om spre care te-a condus numai ceea ce el a scris. In cazul lui Mircea Nedelciu, certitudinile mele de cititor au premers tuturor istoriilor pe care urma sa le aud de la alti prieteni mai mari (si tot oameni iubiti inainte de a-i fi cunoscut) sau de la fermecatoarea Mira Nedelciu.

Prea procupate sa puna intr-o – de altfel – necesara lumina aspectul inovator, ludic si experimental al prozatorilor generatiei ’80, comentariile care ii vizeaza par sa fi trecut deseori prea usor peste faptul ca din tipologiile si substanta personajelor acestora se poate, cu egala indreptatire, developa o ontologie. Or, nu trebuie neaparat sa-ti validezi observatiile prin referinte la psihocritica spre a sustine ca tot ce a scris Mircea Nedelciu poarta amprenta unui anume disconfort al epocii. Sau ca toate personajele sale au o problema cu identitatea. Ca sint sortite unui surdinizat exil interior, unei perpetue zone tranzitorii, unui vesnic statut de interval, stinjenitor si greu comunicabil.

Un personaj se trezeste intr-o dimineata si nu mai recunoaste nimic din realitatea inconjuratoare. Altul breveteaza o „teorie a imprastierii virstelor“, dintr-o vaga tentatie si obsesie de armonizare a timpului interior, subiectiv si haotic, cu cel exterior, biologic, determinat. Altii se prezinta sub un nume diferit de cel real, pentru ca rezonantele unei onomastici rurale confirma si denota discrepante mai profunde de mediu, clivaje de mentalitate, neconcordante identitare, senzatii care se cer ascunse, camuflate, stingaci acoperite de pojghita cuvintelor. Nu altceva decit o subterana a psihologiei lor – intotdeauna inconjurate de un subtil, atit de uman si tandru halou ironic – motiveaza actele, reflexele si discursul personajelor lui Mircea Nedelciu: indivizi care nu se simt bine in propria piele, nu-si gasesc locul, exemplifica stereotipiile funciare si marunte ale existentei sau dezvaluie cicatrizate fracturi de destin, istorii nevralgice ameliorate de curgerea timpului, anchiloze si scleroze (ale sensibilitatii, inteligentei, comunicarii), torpoarea indusa de prea-adinca instalare in previzibil, rutina, cotidian prafos. Dezradacinati, stingheri, suciti, absenti, formali, suferinzi de naivitati inocente si induiosatoare, eroii lui Mircea Nedelciu sint revelatori pentru sensibilitatea autorului lor. Un autor caruia nu-i vine deloc bine eticheta de „textualism“, folosita, mai ales in ultima vreme, ca o (falsa) carte de vizita pentru o literatura pretins (fals) inaccesibila, tehnica, rece. Certitudinile oricarui cititor atent la palpitul fin al prozei lui Mircea Nedelciu pot infirma din plin un atare diagnostic inadecvat. Si pentru asta nu e neaparat nevoie – e o afirmatie autoconsolatoare dar si adevarata – sa-l fi cunoscut nemijlocit.