Autor: 
Categoria: 
Ascult tot mai enervat nesfîrșite comentarii despre starea învățămîntului în care comentatorii se întrec în a spune verzi și uscate, dar par să se armonizeze surprinzător într-un punct anume: toți știu mai bine ca nimeni altul ce și cum, toți sînt deținătorii infailibili ai unor certitudini de nezdruncinat.
Cea mai frapantă convingere din această categorie este aceea că învățămîntul românesc e în cădere liberă. Că e din an în an mai prost. Așa să fie? Cum ajungem la o atare concluzie, atît de ferm pronunțată de „n“ ori pe zi de cele mai felurite perechi de buze?
Am, întîi de toate, cîteva nedumeriri mai degrabă de
ordin logic față de o atare perspectivă. Dacă învățămîntul nostru chiar se
prăbușește neîncetat, aș vrea și eu să știu cînd a început această cădere în
abis?
Dacă îi asculți pe politicienii din opoziție, prin natura
lucrurilor cei mai vocali, ei au avut și au în permanență jaloane temporale la
îndemînă, cu trimitere explicită la „pe vremea noastră“. Oamenii politici de la
guvernare se pun pe dată în defensivă, invocînd cine știe ce „grea moștenire“
sau argumente de tipul „lasă că nici pe vremea voastră nu era mai bine“. Din
această sarabandă năucitoare de „ba tu! – ba tu!“, care, în afară de
protagoniști, de familiile lor și de camarazii de partid, nu interesează pe
absolut nimeni, privitorul, ascultătorul sau cititorul se aleg cel mult cu un
prinos de lehamite.
Comentatorii „nealiniați“ adaugă un surplus de nedumerire la chestiunea spinoasă a începutului declinului, aducînd în discuție argumentul lui „pe vremea mea“ – de elev, de student, de doctorand, după caz. Aflăm astfel adevărul scandalos că „pe vremea lui (a ei)“ se făcea cu totul altă școală la „Sf. Sava“ sau la „Lazăr“ decît se face azi la Cucuieții din Deal, de pildă.
Pînă la urmă, totuși, cînd s-a dat startul la bungee
jumping în învățămîntul românesc? În iulie 2005, după marile inundații care au
răsturnat decizia de retragere a premierului Tăriceanu? În 2004, după aderarea
României la NATO? În 2001, după 11 septembrie? În 1989, după execuția soților
Ceaușescu? În 1711, după înfrîngerea de la Stănilești? În 271 d.Hr., după
„retragerea aureliană“, sau în 44 î.Hr., după moartea lui Burebista?
În ce mă privește, tind mai degrabă să cred că prăbușirea
învățămîntului românesc n-a început nicicînd – sau poate n-a început încă,
poate nici măcar nu va începe. Dacă e să mă raportez la un moment în care
România, cu toate ale ei, a trecut prin cea mai profundă clătinare seismică din
ultima jumătate de veac – vorbesc despre iarna lui 1989, firește! –, mai bine
mă abțin... Altminteri, voi fi tentat să încep și eu cu „pe vremea mea“ – elev
la „Caragiale“ în București, student la Litere tot în Capitală, profesor de
română în Breaza de Prahova ș.a.m.d. Din păcate, pentru o comparație de tipul
„înainte“ și „după“ căderea comunismului nu prea avem alte resurse decît
recursul la memoria colectivă, datele documentare fiind iremediabil pervertite
de funcționarea fundamental mincinoasă a sistemului. De pildă, ca să evoc un
singur exemplu dintre miile posibile, între 1981 și 1984, pe cînd îmi
îndeplineam datoria față de patrie ca profesor stagiar, am participat la o
amplă campanie de „ameliorare“ a ratei de promovabilitate, de dragul unor
„performanțe“ mai ridicate în statisticile internaționale. Cum? Simplu:
profesorii nu mai aveau voie să lase corijenți – de repetenți nici nu putea fi
vorba. „Îndrăzneții“ care persistau în eroare erau țintuiți la stîlpul infamiei
în fața consiliului profesoral și sancționați în fel și chip – între altele,
prin obligația de a presta, neplătit, ore suplimentare în ajutorul celor care,
altminteri, n-aveau nici un chef să se apuce de carte. O situație de tot hazul:
elevi care nu călcau în ruptul capului pe la ore, dar veneau la aceste
meditații ad-hoc, fiindcă așa erai obligat să îi treci.
Și totuși, care-ar fi „trendul“ învățămîntului românesc
din ’90 încoace? După umila mea părere, dacă am face efortul de a privi
lucrurile de la oarecare înălțime, răspunsul onest ar fi „băltitor“. Am plecat,
cred, de foarte de jos, de la un sistem intoxicat de tarele minciunii
comuniste. Am fi vrut să iasă subit la lumină. Și nici măcar n-am stat cu
mîinile încrucișate, așteptînd ca lucrurile să se întîmple de la sine. Din ’90
încoace, aproape că nu a fost ministru fără pusee reformatoare, de la Mihai
Șora, Gheorghe Ștefan, Liviu Maior, Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Mihail
Hîrdău, Mircea Miclea pînă la actualul Daniel Funeriu. Fiecare în felul său, mai
bine sau mai rău – sau mai foarte bine și mai foarte rău –, s-a luat la trîntă
cu „sistemul“ și despre fiecare s-a strigat, pe diverse voci, că a lăsat în
urmă prăpăd. Bine măcar că avem certitudini!
Închei cu gîndul la cei care și-au petrecut patru ani
frumoși de liceu fără să le prea pese de școală, convinși fiind că lucrurile se
rezolvă în cele din urmă – cu înțelegerea complice sau cu mila profesorilor, cu
un mobil bine plasat la bac, cu îngăduința supraveghetorilor care, deh!, n-ar
vrea ca școala sau județul să iasă codașe la probele naționale, iar copiii
„noștri“ să n-aibă parte de o medie frumușică pentru intrarea la universitate.
Îmi închipui frustrarea lor cînd bacul de anul ăsta le-a zdruncinat speranțele.
O înțeleg și, într-o oarecare măsură, o compătimesc. Unii, mînioși, și-au
vărsat oful cu vopsea pe listele cu rezultatele de la examen – spre bucuria
comentatorilor care au tălmăcit vandalismul drept semn al unui „război sfînt“
împotriva ministrului împilator. Alții și-au spus păsul pe bloguri, clamînd că
acela care încearcă să „fenteze“ un examen e mai de admirat decît blegii care
învață, fiindcă, nu?, cel dintîi își asumă un risc... Au mai fost însă, se
pare, și alții care și-au consumat mîhnirea tăcînd. La urma urmei, poate fi
chiar atît de revoltător să ți se ceară să fii corect? Oare cei păgubiți nu
sînt tot colegii lor, prostănacii care, necopiind, se vor trezi cu locurile la
facultate ocupate de alții? Laudă veșnică tăcerii lor!
- Articole in legatura
- Proba de (i)maturitate a învățămîntului românesc
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters