OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Poezia utilizată/ Ca un tratat

de anatomie

Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult

Sînt oameni care îşi ascund suferinţele, cărora le este ruşine de trupul trădător, de visceralitatea lor neliteraturizabilă, oameni care se simt descoperiţi în faţa celorlalţi atunci cînd sînt bolnavi sau muribunzi şi, din contră, oameni pentru care apropierea morţii funcţionează ca un declic în propria fiinţă, dezvăluindu-i exploziv în faţa lor înşişi şi în faţa lumii, în toată goliciunea lor, cu o forţă care le lipsise înainte. Sînt poate oamenii „ne-confirmaţi“ în faţa lumii şi în faţa lor, oamenii pe care viaţa i-a purtat departe de ei înşişi, iar moartea i-a readus la mal. Oamenii care scriu cele mai bune cărţi ale lor cînd ştiu că îşi trăiesc nu ultimii ani, ci ultimele luni, care acum iubesc, se convertesc, îşi trăiesc revelaţiile unei întregi vieţi. Acesta este şi cazul lui Ion Zubaşcu, al cărui volumMoarte de om. O poveste de viaţă (Editura Limes, 2010) ţîşneşte dintr-o asemenea experienţă-limită, aceea a apropierii morţii, ca realitate pustiitoare şi binecuvîntată. Parcurgerea acestei experienţe înseamnă trăirea pe o muchie foarte ascuţită, în plan religios, psihologic şi social, o altfel de trăire în propriul trup, străin, neputincios şi totuşi stăpîn. Căci, pînă la urmă, trupul ne este stăpîn, ne condiţionează umilitor, el „ştie mai mult“ şi face jocurile, într-o luptă acerbă şi poate inegală cu spiritul şi cu sufletul.

Limbajul poetic ca limbaj al trupului

Limbajul „poetic“ al lui Ion Zubaşcu din acest volum devine limbaj al trupului muribund, coborît, ca şi trupul biblicului Iov, în cea mai deplină mizerie biologică. Limbajul poetic ca limbaj al trupului, scrierea cu trupul, corporalizarea scriiturii etc. nu reprezintă ceva nou, s-a mai scris despre asta, s-a fă-cut deja această experienţăliterară, este o temă, la noi „textualistă“, la alţii poststructuralistă, dar nu s-a scris decît la modul literar, cel puţin la noi. Limbajul poetic să se deliteraturizeze, moartea, boala să devină, din teme literare, prezenţe reale, reci, seci ale textului, discursul poetic să se confunde cu un jurnal „în direct“ al încercărilor şi ororilor trupului, dar fără literatură, fără nimic frumos şi fără ascunzişuri, ca într-un telejurnal de la ora 5. Acesta mi se pare pariul cel mai riscant al poeziei-ca-jurnal-al bolii trupului, un pariu cîştigat de Ion Zubaşcu, deoarece a reuşit să transforme o experienţă dezumanizantă şi dură într-o experienţă comunicabilă, într-o sursă de limbaj poetic, poate neliterar, poate prea brut, prea realist, vor spune unii, dar, totuşi, o formă de poezie care va trebui recunoscută ca atare, dincolo de prejudecăţi. Autorul însuşi este conştient că a trecut dincolo de o limită şi îşi asumă acest primitivism de pionierat al trăirilor şi al limbajului său: „de-acum trupul meu nu mai este al meu/ ci doar al acestor femei străine care sporovăiesc întruna/ într-o lume îndepărtată paralelă cu universul organelor mele/ şi al paletei de cobalt din capul straniu al cobaltronului/ pe harta acestor teritorii încă necunoscute poeziei române/ scria Hic sunt leones dar eu am fost pe aici înaintea voastră/ ca exploratorul din junglă între triburi stranii de canibali/ se poate trăi şi dincolo de aceste graniţe nu vă fie frică/ se poate trăi“ (Noi teritorii pentru poezie).

Volumul nu este alcătuit doar din astfel de poeme – asemenea lui Iov, şi Ion Zubaşcu este nu doar blestemat, plin de cumplite răni, disperat, ci şi binecuvîntat prin suferinţa care te aduce la calea cea bună, la credinţă şi la sinele pierdut. Sînt emoţionantele poeme-mesaje către copiii săi sau poemele maramureşene, care surprind prin intensitatea cu care fiecare clipă e trăită, cu simplitate, aproape depersonalizat, printr-un fel de (auto)dizolvare (a eului şi a poemului) în materialitatea unui spaţiu ancestral, plin de sevă cosmică şi lingvistică. În aceste poeme care cu siguranţă nu vor fi pe placul citadinilor calofili fundamentalişti curge must din viţa limbii vechi, ţărăneşti, poetice în sine, fără epitet sau metaforă. În poeme precum Ploaie de vară la Dragomireşti, Cronica unei nopţi de august, După rădăcini de tătăneasă, Cocoana Anuţa, recunoaştem acelaşi primitivism al limbajului poetic, dar de o cu totul altă factură decît în poemele trupului: „în alte veri urcam zilnic pe Faţa Dealului la pietrele albe/ şi în Dosul Dealului după bureţi albi usturoi/ ne umpleam pungile mari cu zemurile lor lăptoase/ şi cu cărnoasele pălării ale hribilor treceam/ prin grădina sălbăticită de pruni spre coliba de lemn/ pînă la drumul părăsit de la Bocicoel peste coama Dealului/ ne înfundam în ierburi şi miresme pînă spre Sălişte/ apoi coboram pe Dumbrava Slatinii pe cărări prin grădini/ la puntea peste Iza dar vara asta n-am mai ieşit nicăieri/ am avut-o cu noi pe cocoana Anuţa// [...] în alte veri culegeam toată zmeura din grădină/ găleţi pline de păltinele negre şi roşii făceam/ zeci de litri de siropuri naturale dulceţuri şi lictar/ din coldocuţele galbene în căldarea de aramă peste focul din/ groapa săpată în mijlocul grădinii tocam merele şi perele de vară/ [...] dar vara asta n-am făcut nimic toate fructele/ au putrezit pe pămînt păltinelele s-au stafidit pe ramuri/ ceucile mari de pe Dumbravă au coborît în grădină/ şi-au mîncat merele şi perele coapte vara asta/ grădina a fost culeasă doar de păsări şi de cocoana Anuţa [...]“.

Chiar şi de la „gura gropii“, poetul strigă nu doar înspre Cer, ci şi înspre semenii săi. Toată speranţa sa se pune în cuvintele sale. Salvarea lui ţine, într-o anume măsură, şi de disponibilitatea celorlalţi de a pleca urechea la aceste cuvinte. Chiar dacă acest volum are unele poeme mai slabe, poeme la limita literaturii, poeme care nu vor plăcea unei anumite categorii de cititori sau critici, el constituie un act de curaj şi un pariu cîştigat – pentru poezie şi împotriva morţii.