Autor: 
Categoria: 
În Capitolul 59 al volumului al doilea din romanul Don Quijote al lui Miguel de Cervantes, protagonistul, Don Quijote, însoţit de scutierul său, Sancho Panza, aude conversaţia purtată între Don Jerónimo şi Don Diego, care, poposind la un han, îşi propun să citească încă un fragment din A doua parte a aventurilor lui Don Quijote de la Mancha. Interesul lui Don Quijote, aflat chiar în camera vecină, este stîrnit pe dată, dar, mai mult decît atît, cavalerul rătăcitor se simte de-a dreptul obligat să reacţioneze în momentul în care află, din lectura celor doi, cum că, în respectiva parte a doua, Don Quijote n-ar mai fi îndrăgostit de Dulcineea del Toboso. Prin urmare, el se va prezenta pe dată în faţa lui Jerónimo şi Diego şi le va spune cu toată seriozitatea că el şi nimeni altul este adevăratul Don Quijote, la fel de îndrăgostit ca întotdeauna de aleasa inimii sale, frumoasa, dulcea şi unica Dulcineea. Cei doi, deşi uimiţi la început, se declară convinşi că interlocutorul lor este într-adevăr autentic şi că, deci, cartea pe care o citeau nu este altceva decît o falsă continuare a aventurilor lui Don Quijote; evident, un Don Quijote fals.
Felul în care Cervantes a fost receptat în epocă
Numeroşi cititori au considerat că acest
fragment, la fel ca şi altele, înrudite ca structură şi ca tematică, este doar
o extrem de elaborată strategie utilizată de Cervantes pentru a sublinia
complexitatea eroului său. Strategia e, într-adevăr, elaborată, însă motivele
includerii unor asemenea secvenţe în cel de-al doilea volum al lui Don Quijote
sînt mult mai complexe. Căci, în 1605, cînd publicase primul volum al romanului
său, Cervantes nu intenţiona, se pare, să scrie o continuare (sau, în orice
caz, nu dădea vreun semn clar că ar dori să facă aşa ceva), cartea fiind
elaborată în patru părţi, după strălucitul model al lui Amadís de Gaula,
romanul cavaleresc etalon al epocii. În plus, pe pagina de titlu scrie doar El
ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha, fără vreo precizare suplimentară
referitoare la o posibilă continuare, aşa cum se întîmplase în cazul primei
scrieri a lui Cervantes, Galateea, unde se afirma clar că este vorba doar de
prima parte (chiar dacă o a doua nu va mai apărea niciodată).
Însă, în 1614, un
anume Alonso Fernández de Avellaneda, pseudonim care încă ascunde o identitate
asupra căreia s-au făcut nenumărate speculaţii, publică o continuare a primei
părţi a romanului Don Quijote. Cartea, tipărită la Tarragona, în atelierul lui
Felipe Roberto, într-un număr redus de exemplare, prezentînd greşeli de tipar
şi inexactităţi de exprimare, nu se bucură de succes, fiind reeditată suficient
de rar în secolele care vor urma. (Cititorii români au, de acum, posibilitatea
de a citi integral textul lui Avellaneda, în excelenta traducere a lui Sorin
Mărculescu, însoţită, la fel cum s-a întîmplat şi în cazul tălmăcirilor din
opera cervantină aparţinînd aceluiaşi remarcabil traducător, de un substanţial
studiu introductiv, precum şi de un bine pus la punct aparat de note şi
comentarii.) Însă, previzibil, cartea aceasta stîrneşte reacţia lui Cervantes
însuşi, cel care va publica, în 1615, propria parte a doua a lui Don Quijote.
Că autorul intenţiona deja, în momentul în care află despre demersul lui
Avellaneda, să continue povestea aventurilor protagonistului său este un fapt
susţinut de numeroşi critici. Dar e de netăgăduit că textul lui Avellaneda,
precum şi atitudinea lui faţă de autorul real şi faţă de eroul acestuia,
celebru nu numai în Spania, îl determină pe Cervantes să structureze anumite
secvenţe ale celei de-a doua părţi a romanului său într-un asemenea mod încît,
pe de o parte, să dea o replică uzurpatorului, iar pe de alta, să încheie
destinul lui Don Quijote astfel încît nici un alt demers de acest gen să nu-l
mai poată afecta. Şi chiar dacă faima primei părţi a romanului lui Cervantes a
fost uriaşă imediat după apariţia carţii, iar partea a doua a desăvîrşit
miraculos ansamblul şi a demonstrat capacitatea marelui scriitor spaniol de a
prefigura drumul pe care romanul european avea să-l urmeze în secolele
următoare, în vreme ce scrierea lui Avellaneda nu s-a bucurat nici de
notorietate, nici măcar de aprecierea cititorilor epocii, reprezentînd mai
degrabă dovada dorinţei neîndeplinite a acestuia de a-l discredita pe Cervantes
(pe care-l acuză, fără o minimă decenţă, pentru infirmitatea şi vîrsta sa),Falsul Don Quijote este o lectură care merită făcută nu atît pentru arta
narativă sau pentru profunzimea caracterizării personajelor (acestea nu sînt
prea elaborate, cu toate că nu i se pot nega autorului – a cărui identitate
rămîne încă învăluită în mister, presupunerile exegeţilor mergînd de la Lope de
Vega sau cercul apropiaţilor săi şi pînă la Juan Ruiz de Alarcon, Francisco de
Quevedo, nelipsind nici borgesiana sugestie cum că Avellaneda ar fi...
Cervantes, însuşi – unele sclipiri de talent), ci mai cu seamă pentru noua
dimensiune pe care latura metatextuală a operei cervantine o primeşte din
această perspectivă.
Dincolo de demersul revoltător şi de ireverenţiozitatea
gestului, textul lui Avellaneda reprezintă şi o expresie a modului în care
Cervantes a fost receptat în epocă, iar atitudinea lui Cervantes însuşi faţă de
continuarea apocrifă demonstrează, din partea sa, nu numai profunda cunoaştere
a textului ofensator, ci şi ştiinţa de a transfigura conflictul şi de a-l
tranşa definitiv în plan estetic. Căci Falsul Don Quijote al lui Avellaneda nu
se poate citi fără o cunoaştere măcar aproximativă a primei părţi a lui Don
Quijote – care îi aparţine lui Cervantes! –, în vreme ce lectura integrală a
operei cervantine nu impune cititorului să ştie ceva despre obscurul Avellaneda...
Nici măcar aluziile (deloc puţine din partea a doua a romanului lui Cervantes)
nu cer o lectură raportată, ci deschid calea metatextualităţii şi a
modernităţii narative, depăşindu-se astfel cu mult simplul nivel satiric ori
comic pe care mulţi dintre contemporanii lui Cervantes le-au considerat a fi
notele definitorii ale adevăratului Don Quijote.
Avellaneda porneşte de la o sugestie din
finalul primei părţi a cărţii lui Cervantes, şi anume că Don Quijote ar fi
plecat, la un moment dat, spre Zaragoza. Exact în acest oraş sînt plasate multe
dintre acţiunile Falsului Don Quijote, care, în paranteză fie spus, nu e
nicidecum singurul exemplu de continuare uzurpatoare a unui text de succes din
perioada respectivă, cunoscut fiind şi exemplul lui Juan Martí, cel care, în
1602, a publicat o a doua parte a romanului picaresc Guzmán de Alfarache al lui
Mateo Alemán, sau cel al lui Juan de Luna, creatorul (în 1620) unei a doua
părţi a lui Lazarillo de Tormes, celebrul text picaresc apărut în 1554. Autorul
se dovedeşte a fi un spirit conservator şi religios, cu mult sub nivelul extrem
de subtilelor demonstraţii retorice, psihologice sau simbolice ale lui
Cervantes, fapt evident mai cu seamă în modul în care îi portretizează pe cei
doi eroi, Don Quijote şi Sancho, care tind să devină, în numeroase pagini,
nişte simple caricaturi, biete marionete în mîinile unui păpuşar stăpîn peste o
artă şi ea destul de primitivă.
Chiar şi nuvelele intercalate în text, Bogatul
deznădăjduit şi Îndrăgostiţii fericiţi, sînt lipsite de originalitatea
cervantină, una dintre ele fiind inspirată de scrierile lui Matteo Bandello,
iar cealaltă fiind doar adaptarea unei legende medievale incluse într-o
culegere din secolul al XIII-lea. În privinţa raportului mult dezbătut în epocă
dintre „graţia eficientă“ şi cea „suficientă“, Avellaneda se dovedeşte a fi,
spre deosebire de un Tirso de Molina, de pildă (adept al liberului arbitru),
puternic influenţat de doctrina dominicană, susţinînd, implicit, că voinţa
umană nu este liberă (ori măcar capabilă) niciodată să respingă graţia divină.
Autorul Falsului Don Quijote e, practic, incapabil să înţeleagă subtila critică
socială pe care Cervantes o dezvoltase în cartea sa, dar şi să perceapă
sensurile profunde ale nebuniei protagonistului, considerînd că, pentru faptele
sale, Don Quijote merită închis într-un azil de boli mintale, finalul
continuării apocrife prezentînd cititorilor exact această ipostază cu privire
la destinul lui Don Quijote, amănunt care îl determină pe Cervantes să-şi
încheie cea de-a doua parte, continuarea autentică, prin însănătoşirea eroului
său şi moartea acestuia, pentru ca nimeni să nu-i mai poată continua în vreun
fel nepotrivit aventurile...
Viziunea lui Cervantes valorifică semnificaţiile rolului literaturii
Spre deosebire de Avellaneda, Miguel de
Cervantes ştia cum să lărgească, nu o dată de-a dreptul uluitor, spaţiul
referenţial al romanului său. Căci, încă din „Prologul“ primei părţi, el pune
în scenă un sistem de voci narative extrem de bine articulate – avem, acolo de-a
face cu dialogul dintre autorul prologului şi un „prieten“ dispus să-l
sfătuiască în privinţa elaborării convingătoare a unui astfel de text –, care
transformă pe nesimţite simplul discurs justificator în excelent exemplu de
metatext avînd drept miză însuşi procesul elaborării unei compoziţii romaneşti.
Variaţiunile constante pe tema perspectivismului necesar, a sensurilor
adevărului şi a limitelor istoriei sînt alte coordonate ale lui Don Quijote,
mult accentuate în cea de-a doua parte şi care demonstrează că viziunea lui
Cervantes, dincolo de a fi idealistă sau realistă, valorifică din plin chiar
semnificaţiile locului şi rolului literaturii, care devine, în lumea sa
ficţională, o prezenţă vizibilă şi cu adevărat vie. Chiar recursul la Cide
Hamete Benengeli, istoricul care îşi asumă, în capitolul 9 din Don Quijote
(prin intermediul manuscrisului găsit de protagonist la Toledo şi care îi
aparţine tocmai unui arab, desemnat prin tradiţie de drepţii catolici spanioli
ca fiind mincinos!), rolul de narator scriptural, subliniază raportul mereu
variabil dintre autorul istoric şi istoricul fictiv, dar, deopotrivă, dintre
ceea ce este (considerat a fi) adevăr şi ceea ce se dovedeşte, în anumite
momente, doar a purta acest nume...
Poate că fragmentul esenţial şi lovitura de
graţie pe care o dă Cervantes demersului lui Avellaneda în ansamblu sînt
reprezentate de întîlnirea lui Don Quijote cel real cu un anume Álvaro Tarfe,
personaj creat de Avellaneda şi care, în partea a doua a adevăratului Don
Quijote, îl recunoaşte el însuşi ca autentic pe protagonistul lui Cervantes:
ficţiunea pătrunde în spaţiul unei alte ficţiuni, rezultînd, de aici, naşterea
adevărului artistic, singurul durabil, de altfel, într-o lume a permanentei
schimbări. Deloc întîmplător, Avellaneda include şi el un arab în cartea sa,
însă acesta, Alisolán, rămîne mereu exterior evenimentelor şi fără vreo
semnificaţie în afara celei pur decorative, în vreme ce Benengeli se dovedea,
adesea, cel mai de nădejde aliat al autorului. Astfel, în unele momente şi prin
intermediul unei regii extrem de bine puse la punct, Cervantes îşi permite să
vorbească cu glasul lui Don Quijote, permiţîndu-i tocmai lui Don Quijote să se
exprime în numele autorului legitim al cărţii. Partea a doua a romanului
cervantin abordează deci relaţiile de influenţă reciprocă stabilite între lumea
exterioară şi textul literar, fiind, practic, sinonimă cu impulsul creator care
va domina marele roman modern de mai tîrziu. Iar dacă, în prima parte a lui Don
Quijote, Cervantes atingea doar tangenţial unele probleme care ulterior vor fi
incluse de teoreticienii literaturii în categoria aspectelor intertextuale,
scrierea lui Avellaneda îi oferă imboldul esenţial pentru a face un pas
înainte: în clipa în care Don Álvaro Tarfe îl recunoaşte pe eroul lui Cervantes
ca singurul autentic – deci unicul real! –, acea „anxietate a influenţei“
despre care vorbea Harold Bloom este depăşită, iar romanul, ca specie literară,
exprimă dintr-odată o foarte vie conştiinţă de sine (chiar dacă manifestată
uneori ca reacţie adversă) şi devine propriul său catalizator şi, deopotrivă,
intertext privilegiat.
Alonso Fernández de Avellaneda
Falsul Don Quijote de la Mancha.
Continuare apocrifă a lui Don Quijote de la
Mancha I, de Miguel de Cervantes
Traducere, studiu introductiv, note şi
comentarii de Sorin Mărculescu
Editura Paralela 45, Piteşti, 2011, 504 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters