OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Politica, la fel ca arta, se face cu idei, interese, ambiţii, strategii, ideologii. Cu talent. Şi alţi mulţi parametri ar intra în ecuaţia politicii. Dar politica se face şi cu oameni. Mai ales cu oameni. De excepţie sau de rînd. Neobişnuiţi, ieşiţi din norma curentă a înzestrării intelectuale, a curajului sau a caracterului. Einstein a avut o inteligenţă peste medie, fără să intre în politica militantă, Napoleon a avut doar o anume viziune militară, care a devenit politică de stat. Altfel, nişte oameni obişnuiţi. Putem divaga la infinit. Cu exemple cu tot. Ideea ar fi că au murit, în aceste zile de sfîrşit de an 2011, doi oameni deosebiţi. Deosebiţi nu neapărat prin statura lor politică, şi nu pentru că unul ar fi fost şef de Stat, iar celălalt, o cîntăreaţă de renume internaţional. Nu, nici vorbă. Au fost deosebiţi în ordinea umanului, care, probabil din pricina tehnologiilor moderne, începe să ne scape. Oameni deosebiţi pentru că au reuşit să fie normali într-o lume pentru care normalitatea nu mai reprezintă nimic. Doi oameni care au trăit natural, autentic şi firesc, în concordanţă, în primul rînd, cu propria lor menire – cea de a fi ei înşişi.

O voce seducătoare, un instinct pentru muzică

Cesaria Evora a cîntat din adolescenţa ei plină de privaţiuni şi pînă la moarte – la 70 de ani –, trecînd peste sucelile vieţii, de multe ori potrivnice, şi reuşind să nu abandoneze muzica. Viaţa ei. A reuşit să aibă chiar trei copii cu trei bărbaţi diferiţi, fără să se căsătorească. Cine şi-ar permite o astfel de sfidare în lumea de astăzi? Chiar dacă mizeriile vieţii la un moment dat au copleşit-o, nici alcoolul, nici singurătatea şi nici disperarea nu au reuşit s-o învingă. Şi nici succesul, notorietatea, popularitatea sau o anume prosperitate materială nu au făcut din Cesaria Evora o vedetă în înţelesul precar şi găunos al cuvîntului, adică o divă cu fiţe şi mofturi, o marionetă în mîna agenţiilor de impresariat. Sau a jurnaliştilor.

Naturaleţea cu care s-a comportat pe scenă sau în afara ei a contrastat în mod făţiş cu fasoanele de care dau dovadă vedetele de top ale lumii contemporane. Mai ales în domeniul cultural-artistic, în care totul e permis, ba chiar încurajat de tehnicile de publicitate şi de marketing. Nu faptul că a cîntat mereu în picioarele goale a făcut-o faimoasă. Ci o voce plină, seducătoare, un instinct/simţ pentru muzică – inflexiuni speciale pentru mourna, acel melanj specific şi original al muzicii din Insulele Capului Verde, de unde era originară Cesaria Evora. Succesul internaţional a venit tîrziu şi deplin. De ce o melodie cu Lady Gaga poate obţine 40 de milioane de accesări pe YouTube, dar un cîntec al Cesariei Evora, oricît de popular, nu atinge 500.000 de accesări? Greu de găsit explicaţii. Mă abţin să comentez, dar răspunsul nu este în ordinea valorii strict artistice.

Candoare şi prospeţime

La rîndul lui, Vaclav Havel a ieşit din pseudonormalitatea de conjunctură a unui establishment politic, printr-o normalitate de cursă lungă în raport cu propriul său crez. Un om pe care istoria l-a boicotat mereu. Şi nu a cedat. Nici în adolescenţă, nici la tinereţe, nici la maturitatea care nu i-a oferit confortul şi tihna unei existenţe lipsite de griji. Din contră. A refuzat să fie o marionetă în vremea regimului comunist, a refuzat să devină o simplă vedetă e regimului capitalist. A îndurat multe mizerii în timpul regimului comunist. Arestări, anchete, inclusiv ani buni de închisoare pentru opţiunile sale civice şi politice. A fost membru fondator al Chartei 77 (alături de Pavel Kohout, Jiri Hajek, Zdenek Mlynar şi de filozoful Jan Patocka, o altă figură emblematică a intelighenţiei cehe), care a condus, ulterior, la Revoluţia de Catifea şi la schimbarea regimului politic fără vărsare de sînge. Militant activ pentru drepturile omului şi anticomunist de cursă lungă, asumîndu-şi deschis consecinţele unei opţiuni, ajungînd din disident preşedinte al Cehoslovaciei şi, mai apoi, doar al Cehiei, Vaclav Havel a păstrat mereu la îndemînă o anume forţă de a nu se plia pe clişee, o anume candoare şi prospeţime. A spus mereu ce avea de spus şi ce credea. Îi dato-răm acestui mucalit şi simpatic dramaturg nu doar cîteva piese remarcabile, dar şi faimoasa formulă „Puterea celor fără putere“. Şi mult mai mult decît nişte idei politice.

Îşi scria propriile cuvîntări de şef de Stat cu aceeaşi naturaleţe cu care-i scria mult iubitei sale soţii Olga, pe vremea cînd era în închisoare. Ar merita recitite aceste epistole acum, cînd ambii protagonişti ai unei frumoase poveşti de dragoste nu mai sînt printre noi. A fost mereu activ şi după ce nu a mai fost preşedinte. A creat Forum 2000, alături de un filantrop japonez şi de Elie Wiesel, pentru a panorama problemele stringente ale lumii contemporane. Nu pentru a o supune, ci pentru a o ajuta. Şi apoi, nu e foarte simplu să înfrunţi lumea din jur. Mai acum cîteva luni, se răstea la un comitet german care voia să-l premieze pe Vladimir Putin drept o personalitate deosebită a anului 2011. După ce acelaşi premiu îi fusese atribuit şi dramaturgului ceh. Asasinarea Annei Politkovskaia, acum cinci ani, şi eşecul aducerii în faţa justiţiei a celor care au ucis-o au cîntărit greu în revolta lui Vaclav Havel, care a ameninţat cu restituirea propriului premiu. Pînă la urmă, atitudinea, normală şi firească, a fostului disident şi şef de Stat a avut succes. Premiul german nu mai a fost acordat premierului Vladimir Putin. Sigur că pămîntul nu a început să se învîrtă invers, dar îi pică bine întregii omeniri să ştie că mai există şi astfel de oameni. În timp ce România – total inadecvat, după opinia mea, printr-un sec şi anost comunicat al MAE – refuza vizita lui Dalai Lama la Bucureşti, Vaclav Havel s-a întîlnit chiar la Praga cu liderul tibetan. Simplu. Normal. Firesc. Oricît ar bombăni autorităţile de la Beijing – şi chinezii ştiu bine lecţia asta –, nu credem că relaţiile ceho-chineze vor avea de suferit de pe urma unei prestigioase întîlniri între două personaje charismatice ale lumii de astăzi.

O lume suportabilă

Vaclav Havel a dovedit că se poate face politică apelînd şi la principii, nu doar la interese conjuncturale. Dacă lumea de azi a fost şi mai este suportabilă, o mare contribuţie au şi oamenii deosebiţi, de excepţie (id est absolut normali), precum Cesaria Evora şi Vaclav Havel.

Am avut şansa şi bucuria să-i cunosc personal pe fiecare dintre ei. La Berlin, Praga şi Bucureşti. Cesaria Evora urma să vină şi în această toamnă în România. N-a fost să fie. Dar nu este acum timpul potrivit pentru duioase amintiri personale. Sau pentru poveşti legate de Cesaria Evora şi Vaclav Havel. Este un moment trist, greu de acceptat ca realitate intrinsecă. Pentru că astfel de oameni minunaţi-obişnuiţi-neobişnuiţi au devenit pe zi ce trece mai rari. Şi ne vine greu să acceptăm ideea că locul lor va putea fi luat de alţii.

Dar tocmai acest gînd, că mai există oameni minunaţi, pe care nu i-am întîlnit încă şi de care avem mereu mare nevoie, ar putea să ne dea o doză de încredere şi de speranţă în ziua de mîine.