OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lawrence E. HARRISON &Samuel HUNTINGTON, editori
Culture Matters: How Values Shape
Human Progress
Basic Books, 2000,
348 pp (inclusiv note)

Recenta tragedie americana a aruncat din nou in lumina reflectoarelor teza pe care politologul Samuel Huntington a botezat-o global „ciocnirea civilizatiilor“. Dupa ce mai intii studiul si apoi volumul care au purtat acest titlu au reusit sa atraga comentarii critice de tot felul, unele convingatoare, proaspetele evenimente par sa fi reabilitat intrucitva paradigma huntingtoniana. Dovada, printre altele, si articolul lui Robert Kaplan (cine altul?) intr-un numar al lunarului american The Atlantic Monthly. Ceea ce dovedeste macar ca, dincolo de calitatile si defectele sale, teza in cauza poseda un magnetism explicativ greu de lepadat.

Tot unei „operatiuni de reabilitare“ i se poate atribui si aparitia numelui lui Huntington pe un volum recent publicat peste Ocean, intitulat Culture Matters: How Values Shape Human Progress, ce isi propune sa documenteze importanta culturii pentru (in)succesele economice si politice ale societatilor de pe glob. Prezenta lui Huntington ca si co-editor pare gratuita, cel putin daca nu ii cautam o ratiune pur comerciala. Singura sa contributie la volum se dovedeste un scurt cuvint inainte ce plaseaza responsabilitatea pentru carte in sine, ca si pentru simpozionul din 1999 care i-a dat nastere acesteia, in intregime pe umerii celuilalt co-editor – Lawrence E. Harrison. Statutul vestitului politolog american apare asadar motivat comercial si onorific, ca ginditorul care a aruncat din nou in dezbaterea mainstream interesul pentru relatia dintre cultura si dezvoltare sau relatii internationale.

Faptul are si o consecinta mai putin fericita: tendinta de a lectura studiile adunate din perspectiva unei potentiale relatii (afirmative sau infirmative, ca sa spun asa) cu teza conflictului intre civilizatii. Caci, se cere remarcat, putine dintre studii au in sine relevanta pentru paradigma huntingtoniana. Ba chiar unele tind sa o puna indirect in dificultate: daca Francis Fukuyama are dreptate, in contributia sa din volumul de fata (ca si intr-un studiu precum Trust), atunci cind afirma ca societati foarte diferite pot impartasi sisteme economice asemanatoare datorita faptului ca detin „capital social“ similar, atunci prapastia dintre culturi pare a fi atenuata. Una peste alta insa, substanta volumului e atractiva in sine, cu sau fara numele lui Huntington. Mai ales ca printre protagonisti se numara figuri nu mai putin notorii – de la tocmai-pomenitul Francis Fukuyama la citiva economisti celebri de la Harvard (Jeffrey Sachs, David Landes), sociologi de virf (Nathan Glazer, Orlando Patterson, ori S.M. Lipset), sinologi (Lucian Pye), politologi (Ronald Ingelhart), antropologi (Richard Schweder), pentru a pomeni doar citeva nume.
Volumul e organizat in sapte sectiuni – cultura si dezvoltare economica, cultura si politica, perspectiva antropologica, cultura si gen, cultura si minoritatile americane, criza din Asia si schimbarea culturala – care aduc impreuna 22 de studii (la care se adauga Cuvintul inainte si Introducerea). Temele majore sint succint sumarizate de cele doua contributii ale lui Lawrence Harrison: relatia dintre valorile culturale si chestiunea dezvoltarii; universalitatea culturilor si „imperialismul occidental“ (in paranteza fie spus, paradigma imperialista/dependentista este aceea pe care abordarea culturalista a cautat sa o depaseasca); relatia dintre cultura si institutii; problema schimbarii culturale. Toate se invirt in jurul tezei popularizate de Max Weber: aceea ca un anume complex de factori culturali (individualism, rationalitate, harnicie etc.) sint centrale tipului de progres pe care il asociem Occidentului.
Dintre contributiile interesante din prima sectiune, merita amintita cea a economistului Michael Porter (Attitudes, Values, Beliefs and the Microeconomics of Prosperity), care observa ca globalizarea a diminuat avantajele conferite de resursele naturale sau geografie, ce nu mai constituie acum un factor crucial pentru productivitate. Astfel ca sursele avantajului competitiv s-ar fi deplasat, dupa economistul de la Harvard, inspre nivelul local, microeconomic. De unde si relevanta culturii locale, a diferentei specifice, care determina in masura considerabila sansele de reusita ale companiilor pe piata globala. Tot Porter tine sa adauge, pe de alta parte, ca globalizarea va nivela in mod iremediabil din diferentele culturale.

Celalalt economist celebru de la Harvard, Jeffrey Sachs, sustine o pozitie aproape opusa: importanta covirsitoate a geografiei (clima temperata, iesirea la mare sau ocean si in mai mica masura resursele minerale). Perspectiva care ar putea explica, dupa Sachs, amplasarea aproape uniforma a tarilor dezvoltate la „polul“ temperat si a celor subdezvoltate la „polul“ tropical. „In masura in care cultura joaca totusi un rol important… ea pare sa fie dependenta de dimensiunile mai largi ale geografiei si politicii si economiei“ (p.41) .
Ronald Inglehart sustine o forma de paradigma culturalista pe linia Francis Fukuyama – Robert Putnam, conjugata cu paradigma modernizarii (dupa care dezvoltarea aduce cu sine mutatii culturale). El scrie ca dezvoltarea economica impinge societatile dinspre „valorile supravietuirii“ inspre „valorile autoexprimarii“, fapt care „explica de ce societatile bogate sint cu precadere democratii“ (p.81). Tot Inglehart, persoana responsabila pentru masivul World Values Survey, mai face o observatie interesanta: desi studiul unui numar ridicat de societati indica faptul ca religia afecteaza nivelul de incredere interpersonala dintr-o societate anume, cu protestantismul undeva in fruntea acestui clasament, intr-o societate data catolicii si protestantii se comporta la fel din punctul de vedere al variabilei increderii. Altfel spus, conteaza nu religia persoanei, ci cea a societatii.

De retinut si ca acele contributii care sustin foarte hotarit legatura dintre dezvoltare si cultura apartin unor autori venind din lumea in curs de dezvoltare: doi latino-americani (Mariano Grondona si Carlos Alberto Montaner) si un african (Daniel Etounga-Manguelle). O uniformitate care ar putea fi la fel de bine produsul unei perspective informate ca si acela al unui subiectivism pronuntat, eventual acompaniat de o forma de elitism. Este ceea ce sugereaza antropologul Richard A. Schweder, unul dintre putinii participanti de opinie potrivnica tezei generale, intr-o pozitie cam inflamata: „La urma urmelor, vocea cui este mai indigena? Vocea unui detinator de doctorat din Dakar sau Dehli educat in Occident, care dispretuieste propriile traditii culturale si asteapta indrumare intelectuala si morala, ca si ajutor material, de la Statele Unite? Sau vocea cercetatorului occidental cu ani de munca de teren in satele Africii sau Asiei, care intelege si descopera valorile traditiilor celorlalti?“ (pp.314-315).1

Richard Schweder nu e, de altfel, singurul contributor la volum care si-a exprimat dubiile cu privire la ponderea explicativa a culturii in astfel de generalizari. Intrat in tema razboaielor culturale americane, sociologul Orlando Patterson observa urmatorul paradox: in timp ce cultura a devenit subiectul predilect al disciplinelor academice, „ea nu trebuie utilizata pentru a explica nimic despre aceia care o produc“ (p.202). Patterson are in vedere aici rezistenta inaintea explicatiilor subperformantelor sociale ale persoanelor de culoare prin apel la cultura acestora, rezistenta pentru care gaseste citeva ratiuni: rolul explicatiilor culturale in politice reactionare; ideea ca explicatia prin cultura ar echivala cu invinovatirea victimei; ca ar afecta negativ autoperceptia membrilor acestui grup; mitul culturii imuabile. Dupa ce arata cum cultura populatiei de culoare americane poate functiona ca explicatie, Patterson scrie totusi ca „cel mai adesea modelele culturale pot fi schimbate mai rapid si mai eficient decit cele structurale, asa incit a te referi la rolul lor cauzal nu te condamna in nici un caz la a ramine ancorat in status quo“ (p.218).

Un alt cunoscut sociolog american, Nathan Glazer, discuta chestiunea culturii punind-o in legatura cu fenomenul emigrarii. Cum se poate construi relatia, se intreaba autorul, intre monopolul indian asupra chioscurilor de ziare din New York, sau intre monopolul cambogian asupra magazinelor de gogosi din California, si, respectiv, cultura hindu si khmer? Una dintre principalele dificultati, scrie el, vine din faptul ca imigrantii provin de obicei din zone, clase sau grupuri sociale anume ale societatii originare. Problema reprezentativitatii imigrantilor pentru aceasta din urma devine una acuta, in masura in care „marea traditie culturala“ a societatii de bastina se preschimba in mici traditii locale. Pe de alta parte, aceasta dificultate se extinde la fel de bine si la explicatiile clasice ale dezvoltarii in termenii unor caracteristici culturale: este „cultura catolica“ aceeasi in Italia si Irlanda, ori printre elite si clasele inferioare etc.? O a doua dificultate in utilizarea culturii ca variabila explicativa vine din izolarea culturii de alte variabile, precum virsta, geografia, sau structura familiala. Toate acestea pot fi, la rindul lor, explicate cu mai mult sau mai putin succes prin intermediul culturii, de care devin in ultima instanta dificil de distins clar.

*

„Conceptualizarea culturii este un fenomen extraordinar in doua privinte. Dintre toate conceptele sociologice cheie, a beneficiat de cea mai slaba dezvoltare analitica, si a jucat rolul cel mai instabil cu putinta in teoria sociologica,“ pendulind permanent intre rol de cauza prima si epifenomen, scria Margaret Archer intr-un celebru eseu de sociologie a culturii (Culture and Agency: The Place of Culture in Social Theory, 1988). Conceptului de „cultura“ i-ar lipsi, asadar, o dezvoltare analitica pe potriva gradului de atractie pe care il exercita la nivel intuitiv. In Culture Matters, acest betesug se vede din pacate prea bine si, mai mult, tocmai acolo unde nu te-ai astepta: in capacitatea de a distinge influentele culturale de cele institutionale.
Lawrence Harrison, de pilda, citeaza aprobativ pe Orlando Patterson atunci cind acesta din urma discuta cauzele culturale ale performantelor scazute in diverse contexte – educatie, locuri de munca etc. – ale persoanelor de culoare (xxxi). Patterson explica rata ridicata a esecurilor populatiei amintite si prin experienta eroziva a sclaviei. Dar acesta pare sa fie mai curind un exemplu de institutie care afecteaza valorile culturale. (Dificultatea distingerii cauzelor institutionale de cele culturale apare bine dramatizata, in sens similar, de chestiunea comunismului in Europa de Est. Cit din ceea ce se intimpla astazi in Romania e mostenirea „institutionala“ a comunismului, cit e parte a traditiei culturale balcanice? Si cit din „valorile balcanice“ sint o „mostenire culturala“, si cit una „institutionala“?)

Astfel de exemple de argumentatie ambigua abunda in volum. Dupa ce afirma cu fermitate „cultura inseamna aproape totul,“ profesorul de economie David Landes purcede la o critica a teoriei dependentiste (dependency theory). Conform acesteia, subdezvoltarea Americii Latine ar fi cauzata de dependenta statelor din aceasta zona de economii straine puternice, imperialiste, indiferente la necesitatile interne ale statelor sud-americane (modelul e acela al centrului versus periferie). „Sustinind tentatia de a cauta greseli la ceilalti si nu la propria persoana, saceste teoriit promoveaza impotenta economica“ (p.5). Landes pune apoi evolutia fericita din Brazilia lui Cardozo pe seama abandonarii acestei viziuni pernicioase in favoarea unei deschideri economice catre Occident. Or, acesta este un exemplu tipic de deschidere institutionala si nu culturala. La fel, schimbarile din timpul restauratiei Meiji din Japonia par sa fi fost orchestrate esentialmente prin intermediul „experientei directe sa Occidentuluit de catre liderii japonezi“ (p.8), ceea ce sugereaza din nou o schimbare de sus in jos, de tip institutional. Situatia e oarecum similara si pentru Singapore, caz des invocat in volum datorita succesului economic exceptional. Aici paradoxul se vadeste si mai graitor: cum Singapore s-a dezvoltat pe cale nedemocratica, emularea la nivel superficial, institutional, a capitalului cultural de adincime pare sa se arate suficienta progresului economic.

Dificultatea distinctiei dintre cultura si institutie functioneaza si in sens invers. Cind discuta chestiunea egalitatii de gen in America Latina (Culture, Institutions, and Gender Inequality in Latin America), Mala Htun observa ca in privinta genului se schimba mai intii institutiile, si doar apoi cultura (p.194). Observatia in sine se dovedeste plauzibila si are avantajul de a aduce un corectiv tezei culturaliste. Numai ca dinamica nu e chiar atit de simpla: la urma urmelor, ratiunea schimbarilor institutionale din Occident in domeniul genului se prea poate sa fi avut tocmai resorturi culturale. De pilda, in termenii weberieni ai lui Ingelhart, modernizarea ar fi creat o deplasare de la valorile traditionale la valorile autoexpresiei. Dar, la rindul ei, dinamica modernizarii poate sa fie explicata pe cale culturala… Si asa mai departe.
Mult prea des pe parcursul volumului „cultura“ se refera la „cultura institutionala“, o derapare semantica care incurca teza cartii. Astfel ca, adesea, propozitia evidenta din titlu („cultura conteaza“) e sustinuta de nu mai putin evidente observatii conform carora pentru a inainta pe calea dezvoltarii e nevoie de institutii tipice societatilor occidentale capitaliste. Chestiunea spinoasa si, probabil, mai interesanta privitoare la maniera in care astfel de institutii pot prinde radacini in tari care nu au atit o cultura asa-zis potrivnica, ci si – sau in primul rind – o cultura institutionala potrivnica, e rar abordata fatis.

Pina la urma, studiile din volum apar ca o discutie premergatoare procesului de elaborare si aplicare de politici publice si constituie cel mai adesea diagnostice, iar nu solutii. Fapt care nu e de mirare, dat fiind ca multe dintre studii par a fi tributare a ceea ce Margaret Archer numea „mitul coerentei“ – anume credinta ca sistemele culturale sint perfect coerente si auto-suficiente. Ramine de aceea neclar in ce masura se poate realmente profita de pe urma manipularii unor concepte atit de vagi precum cel de „cultura“ sau „schimbare culturala“. E mult mai probabil ca strategiile politice sa ramana ancorate intr-o asa numita rule of thumb, adica in principii cistigate din experienta si experiment mai mult decit din observatii teoretice. „Cultura“ va continua sa fie, mai mult ca sigur, un membru al ecuatiei, dar va fi probabil tratata in aceeasi maniera putin precizata si slab circumscrisa. Dupa lectura volumului editat de Harrison (si, zice-se, Huntington), e de altfel greu sa iti imaginezi ca se poate altfel.

_______
1. Totusi, Schweder nu trebuie luat drept relativistul pur-singe pus pe incriminari. Iata ce scrie el intr-o fraza izbutita: „lumea cognoscibila e incompleta daca e privita dintr-o singura perspectiva, incoerenta daca e privita din toate punctele de vedere in acelasi timp, si golita de sens daca e vazuta «de nicaieri anume»“ (p.164).