OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Bucureşti, totul e trăit intens, patetic, iraţional. Presa e plină de scandaluri, injurii, acuze, atacuri la persoană şi procese de intenţie. Aproape nimeni nu pare dispus să dezbată problemele reale ale societăţii noastre, de vreme ce energiile se irosesc invariabil pentru a lovi în Celălalt, orbeşte, meschin, fără scrupule şi, mai ales, fără preocuparea de a rezolva ceva. Pîinea şi circul, acestea sînt coordonatele fundamentale ale vieţii sociale, politice, dar şi – vai nouă! – ale vieţii culturale autohtone. E un truism să spui că majoritatea politicienilor carpatini sînt rudimentari, că nu au viziune şi că singurul ţel ce-i mînă în luptă este interesul personal. Dar e descurajant să constaţi că, în România de azi, teme serioase – precum lustraţia, asumarea trecutului (şi responsabilităţile individuale şi colective ce revin de aici) sau rolul intelectualului în viaţa cetăţii – nu fac obiectul unor dezbateri autentice, ci sînt instrumentate politic, devenind jalnice pretexte pentru a plăti periodic poliţe celor care nu sînt de-ai noştri (indiferent ce culoare politică au – sau nu au – „ai noştri“). Ce pretenţii am putea avea de la clasa politică, dacă societatea civilă şi intelectualii români – unii dintre ei – abdică de bunăvoie şi în condiţii de deplină libertate de la rolul lor de critici ai sistemului şi se încolonează necondiţionat sub „steagul“ vreunui fals cavaler în armură de carton! Iluzie e totul, joc de scenă şi efecte de lumină, care au ca scop precis (şi unic, din păcate) acumularea de capital electoral. Gesturile grandilocvente – precum condamnarea oficială a comunismului, de la tribuna Parlamentului – par să-şi dezvăluie abia acum lipsa de conţinut. Ce rost are să condamni comunismul, iar această condamnare să nu producă nici un efect juridic sau administrativ şi nici o dezbatere reală? De ce să preferi să te lupţi cu o caricatură ca Vadim Tudor şi să refuzi sistematic să intri în dialog cu cei care au formulat, în ultimii doi ani, obiecţii punctuale şi întemeiate la adresa Raportului întocmit de Comisia Tismăneanu? De ce să nu discutăm – cu toate cărţile pe masă – problema informatorilor şi a ofiţerilor de Securitate, raportul între victime şi călăi, precum şi atît de spinoasa problemă a relaţiei dintre moralitate şi calitate profesională?

Am putea invoca cerul înstelat de deasupra noastră şi legea morală din noi – dar nu are şi aceasta doza ei de subiectivism? Cîţi dintre cei care, în presa noastră, îl pun astăzi la zid pe H.-R. Patapievici o fac pentru că au principii etice ferme şi cîţi pentru că au găsit – iată! – pretextul ideal pentru a-i plăti poliţe mai vechi? Şi cîţi vor în mod real ca o lege a lustraţiei să existe în România? Dacă îmi amintesc bine, cea mai vehementă susţinătoare a unei astfel de legi era – pînă la dezvăluirile CNSAS – Mona Muscă. Să-şi fi dorit cu adevărat ca legea lustraţiei să devină o realitate? Pînă acum ne-am ratat repetat şansele de a ne asuma trecutul. Să fie, oare, timpul iremediabil pierdut?