Festivalul Internaţional de Chitară
organizat de Radio România are loc, în acest an, între
18-25 martie, la Studioul de concerte „Mihail Jora“. Întrucît
evenimentul a ajuns la a IV-a ediţie, se poate vorbi deja de o
continuitate în care se întrevede tradiţia.
În România, chitara clasică
se predă în învăţămîntul muzical din 1990.
Înainte de Revoluţie, lumea chitarei era alcătuită din
amatori entuziaşti şi din cercuri private, grupate în jurul
unor practicanţi cu background intelectual sau tehnic. Pasionaţi şi
dornici să depăşească frecventa confuzie dintre instrumentul lor
şi surorile sale folk şi rock de la Cenaclul „Flacăra“,
cunoscătorii au reuşit în mod miraculos să organizeze un
festival de profil la Sinaia, în 1983. Cîştigătorul
acestei prime ediţii, Liviu Georgescu, avea să înfiinţeze în
1991, la Liceul de Muzică „George Enescu“ din Bucureşti, prima
clasă de chitară din învăţămîntul preuniversitar
autohton, revigorînd mai apoi întîlnirea anuală de
la Sinaia printr-o deschidere internaţională. Prima generaţie de
chitarişti bacalaureaţi a absolvit abia în 1996, astfel încît
s-au ales şi soluţii de parcurs în universităţi, cu
profesori nespecializaţi adecvat. Aşa s-a întîmplat la
Iaşi, unde fondatorul şi titularul Catedrei a fost o vreme Andrei
Babi, oboist la origine, sau la Bucureşti, la Conservatorul
bucureştean aflîndu-se Ion Mihăescu, care studiase şi
practicase cu succes clarinetul. Cu paşi mici şi perseverenţi,
chitara şi-a format încet profesioniştii, care au început
de cîţiva ani să se măsoare cu colegii lor străini, veniţi
din şcoli cu mai mare vechime şi cu direcţii pedagogice bine
definite.
Acest lucru se observă şi în
alcătuirea Festivalului Internaţional de la Radio. Concertele şi
recitalurile sînt împărţite între artişti din
alte ţări şi tineri instrumentişti români. Cel mai mare
dintre cei din urmă, Ionuţ Zamfirescu, are doar 22 de ani.
Invitaţii reprezintă generaţii şi
stiluri interpretative foarte diferite. Gabriel Bianco (Franţa, 20
de ani) a fost declarat de presa internaţională drept cel mai
talentat chitarist al generaţiei actuale. L-am cunoscut anul trecut
la Festivalul de la Sinaia, iar impresia puternică făcută asupra
tuturor celor prezenţi a fost confirmată de invitaţiile ulterioare
la Cluj şi la Tîrgu-Mureş. Bianco reuşeşte să convingă
printr-o abordare a chitarei din perspectiva muzicii. Fiind un
instrument cu idiomatică pronunţată, chitara posedă o sonoritate
şi o dispunere armonică clar delimitate, ce presupun o bună
cunoaştere din partea compozitorilor şi a interpreţilor, pentru a
putea fi puse corect în valoare. Chitariştii sînt de
obicei atraşi de aceste trăsături particulare şi lasă în
plan secund legile generale ale construcţiei muzicale. La mijloc nu
se află atît ignoranţa, cît mai degrabă istoria. E
vorba despre cel mai răspîndit şi mai versatil instrument din
lume, şi tocmai această aparentă accesibilitate aşază chitara în
sfera populară şi determină predispoziţii tehnice şi auditive.
Şi la un nivel cult tradiţia cuprinde mai multe sute de ani, dar
i-a lipsit multă vreme o şcoală dezvoltată sistematic şi
neîntrerupt.
Într-un fel, fiecare descoperă chitara la
fel cum descoperă lumea, reinventînd-o şi pornind de la zero.
Şi cum sună „frumos“ şi se lasă lesne personalizată, puterea
sa de seducţie creează un spaţiu intim, introvertit, consumat în
întregime de farmecul sunetelor. Abia de vreo treizeci de ani
încoace se poate observa o închegare a spiritului
profesional în rîndul chitariştilor, conştienţi că
doar printr-o schimbare de atitudine îşi respectă cu adevărat
instrumentul şi îi pot deschide drumul către marile săli de
concert. Aşa se explică, de pildă, atitudinea neaşteptat de
intransigentă adoptată de un muzician de vîrsta lui Gabriel
Bianco, care reacţionează prompt la orice interpretare chitaristică
în care nu se respectă regulile elementare de acordaj, ritm,
intonaţie şi urmărire a formei compoziţiei. Departe însă
de a se opri aici, francezul se dovedeşte a fi deja un artist matur,
cu un sunet inconfundabil şi un repertoriu vast şi atrăgător.
Un alt nume de pe afiş este acela al
lui Marcin Dylla, chitaristul polonez care, la 32 de ani, a cîştigat
cam tot ce se putea în competiţiile la care a luat parte.
Adversarii săi nu pot decît să jubileze că a ajuns la vîrsta
limită de participare, iar ascultătorii săi se pot bucura astfel
de recitaluri libere. Dylla, ca şi Bianco, respiră un aer
profesional, care provoacă admiraţia altor muzicieni, lucru destul
de rar, ţinînd seama că despre chitarişti se spun multe
anecdote răutăcioase, de genul celor cu violişti sau olteni. Dylla
e un instrumentist meticulos şi experimentat, iar lucrul cel mai
îmbucurător vine din faptul că, ascultîndu-l, poţi
ajunge să uiţi de chitară şi să te concentrezi asupra textului
muzical.
Ceilalţi invitaţi străini sînt
Stanley Yates şi Thomas Müller-Pering. Născuţi la începutul
anilor ’60, cei doi fac parte din generaţia chitariştilor totali:
interpreţi, profesori, editori, aranjori. Englezul Yates are un
adevărat cult pentru acurateţea sunetului – cîntă pe un
instrument făcut de lutierul român Constantin Dumitriu – şi
preferă dinamica discretă, pe care o consideră conformă cu natura
delicată a chitarei. La fel de imponderabilă este şi prezenţa sa
pe scenă, una echilibrată, firească şi fără nici o urmă de
tensiune. Müller-Pering a devenit în schimb celebru pentru
tehnica sa foarte personală, repertoriul său fiind socotit de alţii
aproape inabordabil. Germanul împinge chitara adesea peste
limitele comune dinamice şi timbrale şi îi accentuează
dimensiunea concertantă, masculină.
Deşi festivalul va fi în plină
desfăşurare la data apariţiei acestui articol, se pot schiţa
cîteva observaţii preliminare. Un astfel de eveniment înseamnă
foarte mult pentru chitara românească, în condiţiile în
care toate celelalte sînt organizate de fundaţii şi
organizaţii de profil şi au parte, în general, de un public
specializat. Venită din partea unei instituţii muzicale naţionale
prestigioase, iniţiativa repetată, care va implica aportul
orchestrei de cameră şi al celei simfonice, pare în
continuare neverosimilă şi îşi caută încă perechea
oriunde altundeva în lume. La festivalurile internaţionale de
anvergură doar rarisim sînt incluse şi concerte sau
recitaluri de chitară. Apărînd pentru o săptămînă
întreagă pe scena Sălii Radio, chitara capătă o
vizibilitate masivă şi cu impact asupra publicului larg. Pe de altă
parte, asemenea proiecte majore îşi vor atinge scopul doar
atunci cînd acest instrument va fi prezent mai des în
stagiunile din ţară şi va intra, astfel, într-un circuit
normal al concertelor. Altfel, la fel ca şi în cazul
Festivalului „George Enescu“, vom aştepta cu înfrigurare
să dăm buzna la bilete, după care vom reveni pentru încă
doi ani la cotidianul previzibil. Interesul şi nivelul profesional
înalt rămîn greu de susţinut în lipsa unor repere
calitative suficient de frecvente ca să conducă la creşterea
competitivităţii.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters