A patra ediţie a Festivalului
Internaţional de Chitară de la Radiodifuziune, organizat între
18 şi 25 martie, a avut din nou invitaţi străini de primă mînă,
care au împărţit concertele şi recitalurile cu tineri
instrumentişti români. Prin alcătuirea programelor,
evenimentul reflectă în bună măsură situaţia actuală a
chitarei şi rolul pe care îl joacă în lumea muzicală
internaţională.
Mai întîi, concertele.
Chitariştii nu au prea des şansa de a cînta cu orchestre
simfonice, din două motive: repertoriul restrîns şi lipsa
unei reţele adecvate de promovare. Lucrările concertante de
calitate, scrise pentru chitară, se numără pe degete şi, în
general, se preferă recitalurile solo. Nedispunînd de
suficient volum, chitara trebuie amplificată în relaţia cu
orchestra – lucru dificil de făcut, în aşa fel încît
rezultatul acustic să fie satisfăcător. La Sala Radio s-a ales o
soluţie mai puţin fericită, folosindu-se boxele mari, laterale,
care au creat o senzaţie de stereofonie artificială, fiind
poziţionate foarte departe de sursa naturală de sunet, din mijlocul
scenei. Deşi, mai potrivită ar fi fost o singură boxă amplasată
lîngă solist, mai ales în cazul recitalurilor; la
concerte apar alte probleme, fiindcă membrii orchestrei nu aud la
fel de bine chitara din orice punct al scenei. Chiar şi amplificată
ideal, chitara are nevoie de un interpret incisiv, care să se impună
dinamic şi timbral în faţa ansamblului. Aşa s-a întîmplat
în prima seară, cînd Ionuţ Zamfirescu a cîntat în
primă audiţie Concertul nr. 2 de Cătălin Ştefănescu Pătraşcu
(dirijor – Ovidiu Drăgan). Cu o interpretare sigură şi virtuoză,
Zamfirescu a scos în evidenţă calităţile compoziţiei,
activă ritmic şi în dialogul tutti-solo. Trebuie spus că, în
general, inteligenţa creatorilor de a pune chitara într-o
poziţie favorabilă este foarte importantă – lucru bine cumpănit
de Cătălin Ştefănescu. Dacă, de exemplu, celebrul Concierto de
Aranjuez de Joaquin Rodrigo a avut de la început mare succes,
acesta nu se datorează doar şlagărului din partea a doua, ci şi
orchestraţiei, care nu acoperă niciodată chitara, chiar dacă, pe
lîngă corzi, conţine şi mai multe instrumente de suflat. Din
acest punct de vedere, Concertul de Heitor Villa-Lobos este un eşec,
deşi, paradoxal, compozitorul sud-american a fost şi un bun
chitarist. Solistul francez Gabriel Bianco a cîntat respectînd
prea mult atmosfera melancolică braziliană, aproape monotonă, din
toate cele trei părţi ale lucrării. Ceva mai mult dramatism l-ar
fi ajutat să iasă din amestecul bizar de idei muzicale, suprapuneri
coloristice şi discursuri paralele continue ale partidelor
orchestrei.
Vineri, 20 martie, Thomas Müller-Pering
a cîntat, în primă audiţie românească, Concerto
di Toronto de Leo Brouwer, compozitorul contemporan pentru chitară
cel mai cunoscut şi apreciat din ultimii 30 de ani (dirijor –
Ilarion Ionescu Galaţi). Orchestra de dimensiuni aproape
bruckneriene a surprins şi, ulterior, s-a justificat doar parţial.
Limbajul componistic tono-modal şi poliritmic a fost antrenant, însă
pe parcurs a devenit greu de urmărit şi obositor, pe durata a 35 de
minute lipsite de schimbări stilistice şi psiho-emoţionale
semnificative. Permanentele schimbări metrice şi de instrumentaţie
fac din acest concert o provocare şi o piatră grea şi pentru
dirijor, care probabil rămîne cu impresia că niciodată nu se
poate repeta suficient pentru a respecta întocmai cerinţele
compozitorului. Impresia generală a fost una de siguranţă, iar
Müller-Pering a reuşit o performanţă pe care numai un
cunoscător o poate aprecia just, fiind vorba despre cel mai greu
concert pentru chitară scris vreodată.
Trăgînd linie, rămîne
senzaţia că e greu să convingi cu acest instrument pe scena de
concert cînd ai alături un partener simfonic masiv. Încă
pe la 1730, marele muzicolog Johann Mattheson spunea despre sora mai
în vîrstă a chitarei, lăuta, că este „un instrument
adorabil, dar păcat că nu se aude“, percepţie care i-a şi
determinat mai apoi dispariţia. Mult mai recent, John Williams, cel
mai cunoscut şi mai bine plătit chitarist modern, mărturisea
într-un interviu că, după o carieră strălucită, a ajuns la
concluzia potrivit căreia universul clasic al chitarei nu reprezintă
decît un mic capitol din marea istorie a chitarei populare, cu
care instrumentul se confundă şi mai mult astăzi, în era
folk-rock-pop.
Scepticismul declarat chiar de modele
nu îi împiedică însă pe tineri să persevereze.
Gabriel Bianco a susţinut, în 19 martie, un recital solo,
modul de exprimare cel mai familiar chitarei şi în care îşi
poate desfăşura nestingherită calităţile expresive. În
încercarea de a cîştiga un statut „serios“ printre
ceilalţi instrumentişti, chitariştii prezintă în program
atît piese din repertoriul specific, cît şi transcripţii
după lucrări consacrate, preluate din muzica pentru vioară sau
pentru pian. Bianco a interpretat Sonata nr. 3 pentru vioară solo de
Johann Sebastian Bach într-o manieră profesională.
Articulaţia barocă transparentă, bine stăpînită, şi
aranjamentul propriu-zis au impresionat deopotrivă. Dacă vioara
posedă susţinerea sunetului cu ajutorul arcuşului, chitara poate,
în schimb, să redea mult mai clar structura polifonică a
muzicii lui Bach. La această bucată s-au adăugat piese de
compozitori-chitarişti romantici, Giulio Regondi şi Kaspar Mertz.
Fără să se măsoare cu contemporanii lor Chopin sau Schumann, cei
doi nici nu încearcă să-i imite şi creează un idiom propriu
şi o sonoritate originală, cantabilă, cu succes la public.
În a doua seară de recital
rezervată în festival, Thomas Müller-Pering a interpretat
opusuri scrise de compozitori importanţi ai muzicii pentru chitară:
fantezii şi miniaturi de Kaspar Mertz, Mauro Giuliani, Augustin
Barrios, la care s-a adăugat Sonata de Alberto Ginastera. Profesor
la Conservatorul din Weimar, chitaristul german stăpîneşte
toate stilurile curente şi are o personalitate benefică, în
special pentru studenţi, care pot învăţa multe ascultîndu-l,
fără să fie derutaţi sau copleşiţi de perspective prea
personale asupra muzicii. Prestaţia sa a avut o elocvenţă care a
depăşit şi rezervele unora din propria breaslă, în ce
priveşte forţa repertoriului original pentru chitară de a se
impune într-un context muzical cult.
Destinul chitarei seamănă întrucîtva
cu traseul parcurs de culturile periferice, pînă mai ieri
„minore“, în încercarea de a-şi face loc printre
giganţii culturii occidentale. Lipsită de contribuţii cu valoare
universală – nu există sonate de Beethoven şi nici concerte de
Brahms care să-i fie dedicate –, chitara poate profita de noile
filozofii sosite în urma postmodernismului. Relativizarea
valorilor şi multiculturalismul oferă contextul propice dezvoltării
unei tradiţii de concert favorabile acestui instrument, pentru care
particularitatea pronunţată şi apetitul către diversitate al
publicului reprezintă avantaje evidente.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters