OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Palatul Dogilor din Veneţia, în Sala del Maggior Consiglio – unde se întruneau membrii celui mai important corp legislativ veneţian –, portretele primilor şaptezeci şi şase de dogi, de la Obelerio Antenoreo la Francesco Venier, stau mărturie pentru istoria grandioasă a Serenissimei Republici. Chipul unui singur doge este acoperit cu o pînză neagră, pe care stă scris: Hic est locus Marini Falethri decapitati pro criminibus (acesta este locul lui Marino Falier, decapitat pentru crimele sale). Despre tragica poveste a singurului doge din istoria Veneţiei care a încercat să se proclame conducător absolut, nemulţumit că membrii Marelui Consiliu nu-i făceau pe plac, au scris E.T.A. Hoffmann şi Byron, iar Donizetti a compus o operă. Condamnat la damnatio memoriae, Marino Falier suportă, în eternitate, consecinţele tentativei sale de a organiza, în aprilie 1355, o lovitură de stat, conspirînd împotriva majorităţii reprezentate de Marele Consiliu. Refuzul Consiliului de a se lăsa dominat de capriciile unui singur om confirmă caracterul profund democratic al Republicii veneţiene într-un secol al XIV-lea în care autocraţiile erau cu mult mai numeroase decît democraţiile. Personaj exponenţial pentru voinţa de putere în beneficiu personal, Marino Falier n-a fost nici primul, nici singurul conducător înfrînt de ambiţia de a dicta unei majorităţi. Orbit de aversiunea sa faţă de reprezentanţii nobilimii veneţiene, împotriva cărora a coagulat resentimentele mulţimii, Falier este ilustrarea grăitoare a proverbului „cine sapă groapa altuia cade el însuşi în ea“.

 

Mi-am adus aminte de trista poveste a dogelui veneţian urmărind ceea ce se întîmplă pe scena politică autohtonă. Insistenţa cu care unul dintre candidaţii rămaşi în cursa pentru cea mai înaltă funcţie în stat vorbeşte despre „moguli“ şi „oligarhi“ – la finele unui mandat în care nici unul dintre cei invocaţi ritualic nu a fost condamnat de vreo instanţă – are aceleaşi efecte pe care le avea, în anii ’50, discursul împotriva burghezo-moşierimii. Cînd nu ai soluţii concrete pentru a guverna democratic, nu-ţi rămîne decît să-i identifici pe duşmanii poporului şi să instigi, astfel, la lupta de clasă. Şi cine poate fi mai odios în ochii celor mulţi decît cel care a acumulat o avere considerabilă şi care dobîndeşte, în ochii celui năpăstuit de viaţă, toate atributele Răului absolut? Că acest discurs populist nu are nimic de-a face cu ideologia unui partid de dreapta nu mai contează, cîtă vreme nemulţumirea populară este canalizată împotriva unor persoane concrete. Nemulţumit că rolul de preşedinte-jucător nu mai are impactul de pînă mai an, Traian Băsescu a adoptat rolul preşedintelui-haiduc şi a început să semene, din ce în ce în ce mai mult, cu personajul lui Mihai Beniuc, Chivără Roşie: „Umbla prin munţi atunci Chivără Roşie.../ «Cine-i? De unde vine?»/ «Taci că-i bine!»/ Zicea poporul/ Şi-nvîrtea toporul/ Printre cei cîni/ Duşmani bătrîni,/ Cîni de duşmani,/ Mari bogătani,/ Fiare flămînde-nsetate/ De aur, de-arginţi, de bucate./ De păduri de brad şi de fag/ Şi de sînge de iobag“.